Taxa pentru emisiile poluante achitată după încetarea suspendării dispoziţiilor art. 2 lit. i), art. 4 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 nu este discriminatorie şi nu încalcă prevederile art. 110 TFUE.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 9223 din 1 noiembrie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 288/120/2013, reclamantul G.B.N. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin , D.G.F.P. Dâmboviţa, Administraţia Finanţelor Publice Pucioasa şi Administraţia Fondului pentru Mediu, pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 2.310 lei, achitată cu titlu de taxă pe poluare, cu dobânda legală aferentă, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că pentru a putea înmatricula în România autoturismul marca F.F., a fost obligat la achitarea taxei pe poluare în cuantum de 2.310 lei, în condiţiile în care autoturismul a fost achiziţionat din Belgia. În opinia reclamantului, taxa pe poluare încalcă normele europene, respectiv art. 28, 30 şi 90 TFUE, fiind destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, taxa neaplicându-se în egală măsură şi autovehiculelor second-hand deja înmatriculate în România şi revândute pe piaţa internă.
Prin întâmpinarea formulată în temeiul art. 115 C.proc.civ., Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Dâmboviţa, a solicitat respingerea cererii reclamantului ca nelegală şi netemeinică. Se arată că decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule a fost emisă conform O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare, la data intrării acesteia în vigoare abrogându-se art. 2141-2143 C.fisc. În condiţiile desfiinţării frontierelor vamale cu statele membre UE, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reaşezarea acestei metodologii şi eliminarea reglementărilor potrivit cărora până la 31.12.2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depăşea 3 ani. În acest context, a fost necesar să se întreprindă unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare.
În ce priveşte dispoziţiile art. 148 alin. (2) din României, pârâta precizează faptul că legile-cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privinţa rezultatului, însă autorităţile naţionale au competenţa de a alege forma şi mijloacele prin care dispoziţiile legilor-cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte. Faţă de pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 110 TCE, invocată de reclamantă, pârâta arată că acestea au în vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse europene impozite mai mari decât pentru produsele interne. Taxa pe poluare se aplică tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie româneşti, fie străine, iar principiul „poluatorul plăteşte” pe care se bazează şi instituirea taxei pe poluare este un principiu acceptat la nivelul UE. Pârâta a apreciat, totodată, că dispoziţiile art. 117 C.proc.fisc. nu sunt aplicabile în speţă, întrucât restituirea solicitată de reclamantă nu poate fi încadrată în niciuna din situaţiile stabilite de art. 117 lit. a)-h) din actul normativ menţionat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege. Totodată, pârâta a arătat că restituirea taxei se face conform condiţiilor reglementate în art. 8 din O.U.G. nr. 50/2008, iar reclamantul nu se regăseşte în niciuna dintre condiţiile enumerate la acest articol.
S-a solicitat respingerea capătului de cerere referitor la calculul dobânzii legale, acesta fiind întemeiat pe O.G. nr. 9/2000, ordonanţă care a fost abrogată prin art. 11 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar. În ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, s-a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C.proc.civ.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat chemarea în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu, pentru obligarea acestuia la plata sumei de 2.310 lei, reprezentând taxă pe poluare, cerere respinsă de instanţă, înainte de a acorda cuvântul în dezbateri.
Prin sentinţa nr. 1067/25.02.2013, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamant, a obligat pârâţii să restituie acestuia suma de 2.310 lei, reprezentând contravaloare taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu dobânda legală aferentă, precum şi la plata către reclamant a sumei de 747,3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că solicitarea reclamantului este întemeiată pentru considerentele următoare:
Reclamantul a achitat cu chitanţa seria TS4A nr. 5341274/08.01.2013 suma de 2.310 lei cu titlu de taxă pentru emisiile poluante, pentru autovehiculul marca F.F., procurat dintr-un stat membru UE, procedură în urma căreia s-a finalizat operaţiunea de înmatriculare în România a acestui autoturism. Taxa pentru emisiile poluante i-a fost percepută reclamantului invocându-se dispoziţiile Legii nr. 9/2012 – fiind emisă de către AFP Pucioasa decizia nr. 316/08.01.2013 privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule. Reclamantul a formulat cerere de restituire a sumei încasate nelegal cu titlul de taxă pentru emisiile poluante, înregistrată la AFP Pucioasa sub nr. 439/08.01.2013. Taxa pe poluare a fost introdusă prin O.U.G. nr. 50/2008, care a suferit modificări prin O.U.G. nr. 108/2008, O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 117/2009, O.U.G. nr. 118/2010. O.U.G. nr. 50/2008 a fost abrogată prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, act normativ în vigoare la data la care reclamantul s-a adresat pârâtei AFP Pucioasa cu cererea de restituire a sumei achitate cu acest titlu. Potrivit art. 4 din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule: „(1) Obligaţia de plată a taxei intervine: a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România; b) la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 şi 8; c) la reintroducerea în parcul naţional a unui autoturism, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul naţional, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7”. Rezultă, aşadar, din dispoziţiile Legii nr. 9/2012 că pentru un autoturism produs în România sau în alt stat membru UE nu se percepe taxa pentru emisiile poluante la o nouă înmatriculare, dacă anterior autoturismul a fost înmatriculat tot în România, dar că se percepe taxa dacă autoturismul produs în ţară sau în alt stat membru este înmatriculat prima dată în România.
Se impune, astfel, a se stabili dacă Legea nr. 9/2012 este compatibilă cu prevederile legislaţiei europene în această materie. În privinţa reglementărilor europene în materie, instanţa reţine că scopul general al art. 110 TFUE este să asigure libera circulaţie a mărfurilor între statele membre, în condiţii concurenţiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de protecţie ce pot rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte state membre. Chiar dacă taxa pentru emisiile poluante nu reprezintă o taxă vamală directă, faţă de caracterul său special şi aplicabilitatea discriminatorie între autoturismele second-hand deja înmatriculate în România şi cele care provin din alte state membre UE, este evident caracterul său echivalent al unei taxe vamale. În consecinţă, tribunalul a apreciat că taxa pentru emisiile poluante reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Uniunii, iar reglementarea acesteia nu poate fi justificată prin satisfacerea unor cerinţe obligatorii ale interesului public. Prin urmare, tribunalul a reţinut că Legea nr. 9/2012 este contrară art. 110 TFUE, fiind destinată să diminueze introducerea în ţară a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul de faţă. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată la 7 aprilie 2011, în cauza 402/09, Tatu c. România, stabilind că art. 110 se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit, încât descurajează importul de vehicule de ocazie, fără însă a descuraja cumpărarea de vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură pe piaţa naţională. În consecinţă, întrucât potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, tratatele constitutive UE se aplică prioritar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, iar art. 110 TFUE interzice restricţionarea liberei circulaţii a mărfurilor, tribunalul a constatat că acţiunea prin care reclamanta a solicitat restituirea sumei achitate cu titlu de taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule este întemeiată, motiv pentru care o va admite.
Pentru repararea integrală a prejudiciului încercat de reclamant prin plata taxei, pârâţii au fost obligaţi să achite şi folosul nerealizat potrivit art. 1489 NCC, constând în dobânda legală calculată potrivit art. 124 coroborat cu art. 70 alin. (1) C.proc.fisc. şi a Ordinului ministrului finanţelor nr. 1899/2004 privind procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor. Potrivit art. 274 C.proc.civ., pârâţii au fost obligaţi şi la plata sumei de 747,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea recursului, s-a arătat că în mod eronat prima instanţă a apreciat că în cauză sunt aplicabile în mod direct dispoziţiile europene, respectiv art. 90 TFUE, în realitate acestea fiind inaplicabile, întrucât taxa urmează a fi plătită, potrivit dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 50/2008, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România şi la repunerea în circulaţie, după încetarea unei exceptări sau scutiri, dintre cele la care se face referire la art. 3 şi 9 din O.U.G. nr. 50/2008, precum şi că reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile de excepţie, prevăzute de art. 3 alin. (2), astfel că obligaţia plăţii taxei pe poluare este legal datorată. Recurentul a mai arătat că, potrivit jurisprudenţei CJUE, art. 110 este încălcat atunci când taxa aplicată asupra produselor importate şi celor indigene similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite, că tratatul şi nici alte acte adoptate de către instituţiile UE nu interzic perceperea unei taxe precum cea specială pentru autovehicule şi autoturisme, ci doar nasc discuţii cu privire la modul de calcul al acesteia, precum şi că principiul „poluatorul plăteşte”, care a stat la baza reglementării taxei de poluare, este acceptat la nivelul UE, existând în 18 state membre o taxă aplicabilă la înmatricularea autovehiculelor. S-a mai arătat că există un proiect la nivelul Comisiei Europene de armonizare cu privire la regimul taxei de poluare, care va deveni după aprobare obligatoriu pentru statele membre, că nu se poate reţine faptul că taxa de poluare reglementată prin dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2008 introduce un regim discriminator – aspect dovedit de faptul că departamentul responsabil al Comisiei Europene a apreciat că autorităţile române au luat măsurile necesare (prin O.U.G. nr. 117/2009) pentru respectarea legislaţiei europene şi că legislaţia română în materie este conformă cu art. 110 TFUE, concluzii ce au determinat propunerea clasării cauzei în care s-a ridicat această problemă – ceea ce s-a publicat în Jurnalul Oficial UE (C-29/8 din 5 februarie 2010), precum şi că dispoziţiile art. 8 alin. (5) din H.G. nr. 686/2008 au statuat că restituirea sumelor reprezentând diferenţa de taxă se face din bugetul fondului pentru mediu. La termenul de judecată din data de 1.11.2013, Curtea a luat act de schimbarea denumirii mandatarului D.G.F.P. Dâmboviţa, intervenită prin H.G. nr. 520/2013 şi O.U.G. nr. 74/2013, în sensul că în prezent aceasta este Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.
Prin concluzii scrise, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, aceasta constatând în mod corect faptul că taxa pentru emisii poluante este contrară dreptului european, solicitând totodată obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate si a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 si art. 3041C.proc.civ., Curtea reţine următoarele:
Prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat restituirea sumei de 2.310 lei, achitată cu titlu de taxă pe poluare, precum şi la plata dobânzii aferente, de la data plăţii şi până la restituirea efectivă a acesteia.
Curtea constată că taxa contestată a fost achitată la data de 8.01.2013, cu titlu de taxă pentru emisii poluante, stabilită în temeiul Legii nr. 9/2012. Raportat la momentul precizat, Curtea constată că dispoziţiile art. 2 lit. i), art. 4 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012, a căror aplicare fusese suspendată prin dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 1/2012 până la data de 1.01.2013, erau aplicabile. Curtea reţine că întreaga jurisprudenţă internă s-a exprimat în sensul că taxa „pe prima înmatriculare”, ca şi cea „pe poluare” diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cumpărătorii fiind orientaţi din punct de vedere fiscal să achiziţioneze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. S-a mai precizat că sistemul de taxare nu trebuie să fie discriminatoriu, întrucât pentru autovehiculele second-hand de pe teritoriul României înmatriculate deja nu se percepe această taxă, ca pentru autovehiculele second-hand înmatriculate pe teritoriul altui stat membru UE. De asemenea, la data de 7.04.2011, CJUE s-a pronunţat în cauza având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare, în sensul că „art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”. Ulterior, aceleaşi concluzii au fost reluate în hotărârea din 7.07.2011, pronunţată de către CJUE, în cauza Nisipeanu c. România. Curtea constată că întregul raţionament juridic precizat anterior are ca fundament două situaţii premisă, respectiv aceea că taxa instituită prin Codul fiscal şi O.U.G. nr. 50/2008 se aplică doar pentru autovehiculele second-hand importate din vreunul dintre statele membre UE (unde au fost deja înmatriculate şi pentru care s-a achitat o taxă similară) în vederea înmatriculării lor în România, iar nu şi pentru cele second-hand achiziţionate de pe piaţa internă, precum şi că taxele aferente celor două categorii de autovehicule sunt stabilite în mod diferit, în favoarea celor de pe piaţa naţională.
Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule reglementată de dispoziţiile art. 2141-2143 C.fisc. şi taxa pe poluare reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, a fost incidentă doar prima ipoteză menţionată anterior, a şi nesocotirea dispoziţiilor europene fiind generată de perceperea taxelor doar pentru autovehiculele second-hand, achiziţionate din vreunul dintre statele membre UE, unde fuseseră deja înmatriculate, iar nu şi pentru cele second hand, achiziţionate de pe piaţa internă, unde erau deja înmatriculate – împrejurare statuată în întreaga jurisprudenţă internă, inclusiv în cele două hotărâri CJUE amintite. Altfel spus, s-a apreciat discriminatoriu faptul că, după intrarea în vigoare a celor două reglementări precizate, doar pentru autovehiculele importate din statele membre UE şi înmatriculate în România să se perceapă taxa, iar nu şi pentru autovehiculele similare indigene, aflate deja în parcul naţional, cu ocazia transferului dreptului de proprietate, respectiv al transcrierii acestuia.
Curtea constată că Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante, în încercarea de a remedia această discriminare, a introdus în cadrul dispoziţiilor art. 4 obligaţia de plată a taxei „a) cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare; b) la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 şi 8; c) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7. Obligaţia de plată a taxei intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”. Practic, prin reglementarea din alin. (2), mai sus-citată, legiuitorul a introdus obligaţia plăţii taxei şi pentru autovehiculele second-hand, achiziţionate de pe piaţa internă, unde au fost deja înmatriculate şi pentru care nu s-a plătit vreuna dintre taxele reglementate de Codul fiscal sau de O.U.G. nr. 50/2008, cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România”. Aşadar, potrivit Legii nr. 9/2012, taxa pentru emisiile poluante trebuia achitată, atât pentru autovehiculele second-hand importate, ce urmau a fi înmatriculate pentru prima dată în România, cât şi pentru cele achiziţionate de pe piaţa internă, unde erau deja înmatriculate, cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în ţară, dacă pentru acestea nu se achitase anterior taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule şi taxa pe poluare.
Curtea constată că, urmare a suspendării dispoziţiilor art. 2 lit. i), art. 4 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012, prin dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 1/2012, instanţele de judecată au apreciat că discriminarea introdusă prin reglementările Codului fiscal şi O.U.G. nr. 50/2008, amintită anterior, se menţine şi în cazul acestui act normativ, tocmai ca urmare a faptului că taxa continua să fie datorată doar pentru autovehiculele din prima dintre cele două categorii amintite anterior (cele importate din statele membre UE, cu ocazia primei înmatriculări în România). Or, la data de 8.01.2013, când s-a achitat taxa contestată în prezenta cauză, ca urmare a încetării suspendării dispoziţiilor menţionate, taxa se datora pentru toate din categoriile reglementate de art. 4 din Legea nr. 9/2012, discriminarea analizată fiind astfel înlăturată.
Curtea constată că prima instanţă, în considerentele sentinţei recurate, a făcut referire la altă „discriminare” decât cea precizată şi reţinută în considerentele jurisprudenţiale amintite. Astfel, instanţa de fond a apreciat că obligaţia plăţii taxei pentru emisii poluante se circumscrie unei taxe vamale echivalente, astfel că taxa menţionată reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Uniunii, astfel că Legea nr. 9/2012 este contrară dispoziţiilor art. 110 TFUE – sens în care s-a pronunţat şi CJUE în cadrul deciziei Tatu c. România.
Or, Curtea apreciază că raţionamentul instanţei de fond, precizat, este eronat, sub aspectul următoarelor considerente:
În niciun caz nu se poate considera că taxa pentru emisii poluante, ca şi cea pentru prima înmatriculare, reglementată de Codul fiscal, şi cea de poluare, prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008, sunt taxe cu efect echivalent unei taxe vamale la import. Astfel, Curtea consideră că toate taxele (de prima înmatriculare, de poluare şi pentru emisiile poluante) au ca fapt juridic generator prima înmatriculare a unui autovehicul în România după intrarea în vigoare a actelor normative care le-au reglementat (o aplicare anterioară fiind imposibilă, ca urmare a principiului neretroactivităţii legii civile), deci fie introducerea lui în parcul naţional, fie prima transcriere a dreptului de proprietate a celor aflate în parcul naţional, după intrarea în vigoare a Legii nr. 9/2012, pentru care nu a fost deja achitată una dintre taxele precizate.
De asemenea, Curtea constată că chiar CJUE a recunoscut în deciziile sale (cauzele Brzezinski, Tatu, Nisipeanu etc.) dreptul statului membru UE de a impune o taxă cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul său, cu condiţia ca aceasta să nu fie aplicată discreţionar şi să nu încalce prevederile art. 90 TFUE. Astfel, în cauza 313/05, Brzezinski, CJUE a reţinut că „o acciză care se aplică tuturor autoturismelor în temeiul primei lor înmatriculări pe teritoriul unui stat membru, iar nu în temeiul faptului că trec frontiera nu constituie o taxă vamală la import şi nici o taxă cu efect echivalent în înţelesul art. 25 TFUE, ci intră în sfera regimului general intern de impozitare a mărfurilor şi trebuie, prin urmare, analizată în raport cu articolul 90 TFUE”. În mod similar, în cauza Tatu CJUE a reţinut că „art. 110 TFUE nu urmăreşte să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota sau baza impozabilă a impozitelor existente”. Ca urmare, potrivit jurisprudenţei precizate, Curtea apreciază că Statul Român avea dreptul să impună o taxă aplicabilă autovehiculului nou introdus în parcul său naţional, indiferent de faptul plăţii anterioare a unei taxe similare cu ocazia introducerii acestuia în parcul naţional al altui stat membru, singura condiţie fiind ca taxa să nu fie contrară prevederilor art. 90, respectiv să nu creeze un regim fiscal discriminatoriu în raport cu produsele similare indigene. Altfel spus, nu există nicio discriminare, nelegalitate sau neconvenţionalitate în faptul perceperii unei taxe pentru poluare/emisiile poluante cu ocazia importării unui autovehicul dintr-unul dintre statele membre UE (unde a fost achitată o taxă similară) şi înmatriculării în România, aceasta fiind în realitate o expresie a dreptului Statului Român de a reglementa măsuri fiscale aplicabile pe teritoriul său, singura condiţie fiind ca taxa internă să nu fie aplicată discriminatoriu, în sensul precizat anterior.
Curtea mai reţine că, în cauza Tatu, CJUE a statuat că „în ce priveşte taxele aplicabile autovehiculelor, în lipsa unei armonizări în materie, rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri”. De asemenea, Curtea reţine că, în cauza Maciej Brzezinski, CJUE a arătat că „art. 90 parag. 1 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei accize aplicate autoturismelor în temeiul primei lor înmatriculări pe teritoriul unui stat membru în măsura în care valoarea accizei aplicate anumitor vehicule de ocazie achiziţionate în alt stat membru depăşeşte valoarea reziduală a aceleiaşi taxe încorporată în valoarea de piaţă a vehiculelor similare înmatriculate anterior în statul membru care instituie acciza, verificarea acestui aspect fiind de competenţa instanţei naţionale”, concluzie reluată şi în cauzele Tatu şi Nisipeanu. Totodată, în jurisprudenţa sa, CJUE a mai statuat că „există o încălcare a art. 90 parag. 1 TFUE atunci când impozitul aplicat produsului de import şi cel aplicat produsului naţional similar sunt calculate diferit şi după metode diferite, care conduc, fie chiar şi în cazuri limitate, la un impozit mai mare aplicat produsului de import” (cauza Maciej Brzezinski).
Concluzionând, din toate aceste repere jurisprudenţiale, rezultă fără echivoc, mai întâi, că O.U.G. nr. 50/2008 şi Legea nr. 9/2012 nu pot fi considerate ca fiind taxe cu efect echivalent unei taxe vamale la import, ci expresia dreptului Statului Român de a reglementa măsuri fiscale aplicabile pe teritoriul său. Apoi, Curtea consideră că actele normative menţionate nu pot fi calificate, ab initio, ca fiind contrare dispoziţiilor art. 90/110 TFUE, respectiv ca fiind un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Uniunii, aşa cum a reţinut prima instanţă, ci o asemenea calificare trebuie să fie fundamentată pe faptul creării unui regim fiscal discriminatoriu în raport cu produsele similare indigene, prin aplicarea unui mod şi metode diferite de calcul, de natură a conduce, fie chiar şi în cazuri limitate, la un impozit mai mare aplicat produsului de import. Or, raportat la dispoziţiile Legii nr. 9/2012 în vigoare la data plăţii taxei, Curtea reţine că în prezenta cauză reclamantul nu a făcut dovada, fie că suma achitată cu titlu de taxă pentru emisiile poluante ar depăşi valoarea reziduală a aceleiaşi taxe încorporată în valoarea de piaţă a vehiculelor similare înmatriculate deja în România, fie că Legea nr. 9/2012 ar impune un mod de calcul diferit al taxei pentru autovehiculele de import, faţă de cele indigene, cu rezultatul unor impozite sporite pentru autovehiculele din prima categorie, astfel că nu poate fi reţinută vreo încălcare a dispoziţiilor art. 110 TFUE, sub aspectul menţionat.
Curtea mai consideră că nu se poate aprecia ca fiind discriminatorie opţiunea legiuitorului de a lega obligaţia plăţii taxei pentru emisiile poluante de faptul generator precizat (prima înmatriculare/transcriere a dreptului de proprietate în România, după intrarea în vigoare a actelor normative ce au reglementat taxa), iar nu de faptul poluării propriu-zise – în sensul că toate autovehiculele poluează, iar nu doar cele care se regăsesc în situaţiile premisă amintite – întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, acesta este o opţiune de reglementare a legiuitorului, recunoscută chiar de către CJUE, care are şi dreptul de a stabili condiţiile de impunere a taxei.
În consecinţă, Curtea consideră că în mod greşit prima instanţă a reţinut existenţa unei discriminări şi nerespectarea prevederilor art. 110 TFUE, astfel că obligarea pârâţilor să restituie reclamantului suma achitată cu titlu pentru emisiile poluante, actualizată cu dobândă legală, este nelegală şi netemeinică.
Ca urmare, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9, art. 3041şi art. 312 alin. (3) C.proc.civ., Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
(Judecător Ionel Stănescu)
