RĂSPUNDEREA ADMINISTRATORULUI DRUMULUI/RESPONSABILULUI DRUMULUI FAŢĂ DE PREJUDICIUL SUFERIT DE UN CONDUCĂTOR AUTO – RESPINS.
Declaraţia martorului ce a fost chiar conducătorul auto ce conducea autoturismul avariat poate fi considerată ca fiind una dată pro causa, astfel că această probă nu poate fi de natură a forma convingerea instanţei cu privire la situaţia de fapt. Mai mult, nici planşele foto, nici raportul de expertiză nu sunt de natură a conduce la concluzia că avariile anvelopelor şi a jantelor a fost cauzată de o groapă de pe DJ 151 – Sigmir, fiind greu de crezut că la pătrunderea într-o groapă atât de adâncă încât să cauzeze crăparea jantei, autoturismul nu îşi pierde direcţia de deplasare, ba mai mult, intră şi cu roata din spate în aceeaşi groapă, provocând aceleaşi avarii, dar fără ca restul autoturismului să fie atins sau fără ca cel ce conducea autoturismul să nu fie marcat îndeajuns de puternic încât să îşi amintească de pe ce parte erau anvelopele şi jantele avariate. În concluzie, câtă vreme prin probele administrate în dosar nu se poate stabili în mod cert faptul că prejudiciul produs ar fi datorat stării drumului, ci dimpotrivă, rezultă că ar putea fi o urmare a unei uzurii îndelungate a anvelopelor şi jantelor, nefăcându-se dovada că acestea erau noi, instanţa apreciază că pretenţiile reclamantei faţă de pârâtă sunt nejustificate.
Judecătoria Bistriţa – secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 6879/2012, pronunţată în dosarul nr. 5602/190/2010
Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei sub numărul de mai sus, reclamanta SC B.A.I.G. SA a solicitat să se dispună obligarea pârâţilor U.A.T. BN, C.J.BN şi P.B., prin PRIMAR, la plata sumei de 5.074,16 lei, reprezentând suma de 3.998,40 lei – despăgubirea achitată în dosarul de daună AVA/Bistriţa-Năsăud/0920/07- şi suma de 1.075,76 lei – dobânda legală calculată de la data de 20.06.2007 şi până la data de 08.06.2010; şi obligarea la plata dobânzii legale calculate conform dispoziţiilor OG 9/2000, până la momentul achitării integrale a debitului datorat; cu cheltuieli de judecată. Partea a solicitat şi judecarea cauzei în lipsă.
În motivare se arată că din evenimentul rutier din data de 06.04.2007 a rezultat avarierea autoturismului marca P 307, cu numărul de înmatriculare BN-06-MGN, deţinut în proprietate de numita T SRL. Conform actelor întocmite de organele abilitate, conform dispoziţiilor art. 80 din OUG 195/2002, între care şi procesul verbal contravenţional nr. 0910245 al Poliţiei rutiere, autoturismul a fost avariat la trecerea peste o groapă aflată în carosabil, pe DJ 151 din Sigmir. Persoana păgubită avea încheiată cu societatea reclamantă o asigurare facultativă, poliţa AVA nr. 0296650, astfel că s-a deschis şi instrumentat dosarul de daună AVA/BN/0920/07, finalizat cu plata despăgubirii în cuantum de 3.998,40 lei, cu OP nr. 2169/20.06.2007.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea 136/1995, ‚în limitele indemnizaţiei plătite în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei’, astfel că pârâtei îi incumbă responsabilitatea litigiului de faţă, raportat la dispoziţiile art. 5 alin. 6 din OUG 195/2002 referitoare la evenimentele rutiere produse ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia. De asemenea, potrivit dispoziţiilor OG 43/1997 şi ale Legii 215/2001, pârâta administrează domeniul public local, inclusiv drumurile de interes judeţean, în această categorie regăsindu-se şi DJ151. Totodată, petenta consideră că toate dispoziţiile legale arătate trebuie coroborate cu prevederile art. 1000 alin. 1 din Codul civil, care instituire răspunderea pentru lucrurile ce sunt sub paza noastră, şi cu art. 998 şi 999 din Codul civil, care instituire răspunderea pentru fapta proprie. Reclamanta mai arată şi că pârâta a fost convocată la conciliere directă, conform dispoziţiilor art. 720 ind. 1 din Codul de procedură civilă, însă şi-a declinat responsabilitatea soluţionării diferendului.
Reclamanta învederează caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei sale, pârâtul fiind de drept pus în întârziere şi datorând dobândă legală de la momentul plăţii indemnizaţiei de asigurare, fără a mai fi necesară vreo formalitate prealabilă.
În drept s-au invocat prevederile Legii 136/1995, art. 998-999, 1000 alin. 1 Cod civil, OUG 195/2002, OG 43/1997, Legea 215/2001, art. 242 alin. 2 şi 1088 Cod procedură civilă, art. 43 Cod comercial şi OG 9/2000.
În probaţiune s-au anexat înscrisuri şi s-a solicitat admiterea interogatoriului pârâţilor, proba testimonială în privinţa conducătorului auto de la momentul producerii evenimentului, numitul M.H.N., şi efectuarea unei expertize tehnice auto.
Legal citaţi, pârâţii U.A.T. BN şi C.J.BN au formulat întâmpinare prin care au solicitat să se dispună respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Părţile au solicitat şi judecarea cauzei în lipsă.
În motivare au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a J. BN şi a C.J.BN întrucât, la data de 28.07.2008, fiind convocaţi la sediul reclamantei în vederea concilierii directe, a arătat că porţiunea de drum pe care s-a susţinut că s-a produs avarierea autoturismului face parte din DJ 151, drum judeţean, însă, potrivit art. 22 din OG 43/1997, ‚administrarea drumurilor judeţene se asigură de către consiliile judeţene, iar a drumurilor de interes local de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora. Fac excepţie sectoarele de drum judeţene, situate în intravilanul localităţilor urbane, inclusiv lucrările de artă, amenajările şi accesoriile aferente, care vor fi în administrarea consiliilor locale respective’. Din acest text rezultă că administratorul drumului în cauză este C.L.M.B.
Pe fondul cauzei, pârâţii susţin că acţiunea este neîntemeiată întrucât procesul verbal constatator are la baza simpla declaraţie a conducătorului auto M.H.N., iar fotografiile depuse în probaţiune au fost efectuate la data de 19.04.2006, cu aproape un an înainte de data la care se susţine că s-ar fi produs evenimentul rutier. Astfel, aceştia apreciază că, din actele depuse la dosar şi din administrarea probatoriului solicitat, reclamanta nu poate dovedi o legătură de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind evident că la data promovării acţiunii, starea drumului judeţean este diferită faţă de data la care se susţine că s-ar fi produs evenimentul rutier, fiind imposibil de demonstrat că prejudiciul s-a produs pe acel sector de drum.
În drept s-au invocat prevederile OG 9/2000, OG 43/1997 şi art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Cererea nu a fost susţinută cu elemente probatorii proprii.
Cererea nu a fost susţinută cu elemente probatorii proprii.
Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din 23.11.2010, reclamanta a solicitat instanţei să dispună unirea cu fondul a excepţiei invocate de pârâţi întrucât se impune administrarea de probe pe excepţie, care sunt utile şi fondului cauzei.
Legal citată, pârâta P.B., prin PRIMAR, a formulat întâmpinare prin care a solicitat să se dispună respingerea cererii, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi ca fiind neîntemeiată.
În motivare se invocă inadmisibilitatea acţiunii raportat la lipsa concilierii prealabile conform art. 720 ind. 1 Cod procedură civilă, coroborate cu art. 109 alin. 2 din acelaşi act normativ.
În motivarea petitului subsidiar, pârâta susţine că nu poate avea calitate procesuală pasivă deoarece, conform prevederilor art. 77 din Legea 215/2001, aceasta este doar o structură funcţională, fără personalitate juridică.
Acţiunea este neîntemeiată întrucât reclamanta arată că evenimentul rutier a avut loc pe DJ 151 din Sigmir, acelaşi lucru rezultând şi din procesul verbal întocmit de către IPJ şi din declaraţia de daune a conducătorului auto, ori, art. 22 din OG 43/1997 arată că drumurile judeţene sunt în administrarea C.J., drept urmare răspunzător este C.J.BN. În plus, reclamanta nu poate stabili existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciul suferit de clientul său şi fapta ilicită care i se impută pârâtei, respectiv neîntreţinerea drumurilor publice prin nerepararea lor ori prin nesemnalizarea corespunzătoare a defecţiunilor acestora. De asemenea, reclamanta nu dovedeşte în niciun fel faptul că maşina s-a avariat ca efect al neîntreţinerii drumurilor publice, simpla declaraţie a şoferului în acest sens neputând constitui probă. Pârâta susţine că avarierea autoturismului s-ar fi putut produce de mai mult timp, având în vedere că persoana asigurată nu a depus la dosarul de daună niciun act din care să rezulte data când a fost efectuată ultima revizie tehnică înainte de data producerii accidentului, cert fiind faptul că, din actele anexate în probaţiune, rezultă că părţile autoturismului avariate nu au fost noi, maşina fiind produsă în anul 2002.
Oricum, susţine pârâta, starea generală a carosabilului din România impune un minim de prudenţă iar, potrivit art. 49 alin. 2 lit. l din HG 890/1998, conducătorul auto avea obligaţia să reducă viteza sau, potrivit art. 49 alin. 1 din acelaşi act normativ, trebuia s-o adapteze ţinând seama de împrejurări. Ţinând cont că nu au existat condiţii meteorologice care să influenţeze vizibilitatea la momentul respectiv, pârâta consideră că în speţă nu se poate stabili exact momentul şi locul avarierii autoturismului. În plus, sarcina probei revine reclamantei care nu probează, în niciun fel, fapta lucrului, răspunderea delictuală bazându-se pe stabilirea culpei, ori, în cauză, nu se poate reţine legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta lucrului.
Cu privire la dobânda legală solicitată, pârâta consideră că aceasta nu trebuie acordată deoarece reclamanta nu a timbrat capătul de cerere conform prevederilor legale.
În drept s-au invocat prevederile art. 22 din OG 43/1997, art. 77 din Legea 215/2001 şi art. 109, 115 şi 720 ind. 1 Cod procedură civilă.
Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din 15.03.2011, reclamanta a solicitat instanţei să dispună respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor întrucât în cauză nu este incidentă teza II din art. 22 din OG 43/1997. Excepţia prevăzută de acest text de lege se referă la consiliile locale din localităţile urbane iar localitatea Sigmir nu este una urbană, astfel încât răspunderea nu se poate transfera de la consiliul judeţean la cel local.
De asemenea, conform Legii 215/2001, C.J. este o autoritate a administraţiei publice locale care are rolul de a coordona activitatea consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Conform art. 104 din Legea 215/2001, acesta sigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean privind drumurile publice. Fiind vorba de o obligaţie de rezultat, culpa, în caz de neîndeplinire, se prezumă.
În ceea ce priveşte J.BN, în calitate de proprietar al drumurilor judeţene din unitatea administrativ-teritorială, are dreptul şi obligaţia de administrare, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.
Prin obiecţiile la expertiza tehnică judiciară depuse la dosarul cauzei la termenul din 27.03.2012, pârâţii J.BN şi C.J.BN au solicitat instanţei să dispună admiterea excepţiei nulităţii adresei de citare a pârâţilor la efectuarea acesteia şi, pe cale de consecinţă, să declare anularea acesteia şi a actelor următoare, conform art. 208 alin. 1, 106 alin. 1 şi 108 alin. 2 Cod procedură civilă.
Potrivit prevederilor art. 208 alin. 1 Cod procedură civilă, dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată, cu dovada de primire, arătând zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea. Pârâţii susţin că au fost convocaţi la efectuarea expertizei la sediul reclamantei, iar nu la faţa locului.
Pe fond, conform Notei de constatare din data de 16.04.2007, direcţia de mers a autovehiculului a fost dinspre Sigmir înspre Bistriţa, la ieşirea din localitatea Sigmir, iar în raportul de expertiză se menţionează că groapa s-ar fi aflat la intrarea în localitatea Sigmir, dinspre Bistriţa, astfel că localizarea s-a făcut eronat. În plus, din raportul de expertiză nu rezultă că expertul a verificat jantele şi anvelopele înlocuite pentru a constata dacă acestea provin de la cele două roţi stânga faţă şi spate ale autovehiculului. În ceea ce priveşte concluziile sale, acestea nu sunt certe, ci de probabilitate, prin urmare nu răspund concret la obiectivele stabilite.
Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din 22.05.2012, reclamanta a solicitat instanţei să dispună respingerea obiecţiunilor formulate de pârâţi la raportul de expertiză. Nulitatea invocată este neîntemeiată întrucât textul legal se referă la citarea părţilor, nu la citarea părţilor într-o anumită locaţie, interpretarea dată fiind forţată şi neconformă cu intenţia legiuitorului.
Din cuprinsul lucrării rezultă că expertul s-a deplasat la locul accidentului şi a constatat că nu mai este în aceeaşi stare ca la data respectivă, drept urmare singurele repere ale stării drumului la data evenimentului o reprezentau fotografiile existente la dosar. În ceea ce priveşte caracterul de probabilitate al concluziilor exprimate de expert, aceasta nu este o veritabilă obiecţie, ci o anticipare a concluziilor pe fond ale părţilor.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma probelor administrate şi a temeiurilor juridice aplicabile, instanţa reţine următoarele :
În data de 06.04.2007, în urma unui eveniment rutier ce a avut loc pe raza cartierului Sigmir din mun. Bistriţa, a rezultat avarierea autoturismului proprietatea numitului M.H.N., marca P 307 cu nr. de înmatriculare BN-06-MGN asigurat la societatea reclamantă în baza Poliţei CASCO AVA nr. 0296650.
Reclamanta, în baza asigurării facultative de bunuri a despăgubit proprietarul autoturismului – asiguratul său, cu suma de 3.998,40 lei.
Astfel, prin procesul-verbal de constatare avarii seria PCA nr. 0910245 încheiat la data de 06.04.2007, ora 1000, agentul constatator a arătat că avarierea autoturismului cu nr. de înmatriculare BN-06-MGN s-a produs, după spusele conducătorului auto, pe DJ 151 Sigmir, autoturismul intrând cu roţile din stânga într-o groapă din carosabil.
Însă, din planşele foto depuse de reclamantă la dosar, datate în 19.04.2006, se poate observa că porţiunea de drum pe care se susţine reclamanta că s-ar fi produs avarierea autoturismului este unul asfaltat, reţinându-se existenţa unei gropi de câţiva centimetri adâncime. Este adevărat că planşele foto sunt efectuate la aproximativ 2 săptămâni după accident, dar este puţin probabil ca în acest interval să fi fost efectuate lucrări care să fi acoperit groapa, în condiţiile în care aceasta nu era acoperită în totalitate. Mai mult, din declaraţia de martor rezultă faptul că accidentul avarierea roţilor şi anvelopelor de pe partea dreaptă (!?), dar şi a caroseriei maşinii, aspect contrazis de planşele foto, procesul-verbal de constatare a avariilor şi de raportul de expertiză din care nu rezultă nici o avarie la caroserie, iar jantele şi anvelopele avariate sunt pe partea stângă.
În acest context, declaraţia martorului ce a fost chiar conducătorul auto ce conducea autoturismul avariat poate fi considerată ca fiind una dată pro causa, astfel că această probă nu poate fi de natură a forma convingerea instanţei cu privire la situaţia de fapt. Mai mult, nici planşele foto, nici raportul de expertiză nu este de natură a conduce la concluzia că avariile anvelopelor şi a jantelor a fost cauzată de o groapă de pe DJ 151 – Sigmir, fiind greu de crezut că la pătrunderea într-o groapă atât de adâncă încât să cauzeze crăparea jantei, autoturismul nu îşi pierde direcţia de deplasare, ba mai mult, intră şi cu roata din spate în aceeaşi groapă, provocând aceleaşi avarii, dar fără ca restul autoturismului să fie atins sau fără ca cel ce conducea autoturismul să nu fie marcat îndeajuns de puternic încât să îşi amintească de pe ce parte erau anvelopele şi jantele avariate.
În concluzie, câtă vreme prin probele administrate în dosar nu se poate stabili în mod cert faptul că prejudiciul produs ar fi datorat stării drumului, ci dimpotrivă, rezultă că ar putea fi o urmare a unei uzurii îndelungate a anvelopelor şi jantelor, nefăcându-se dovada că acestea erau noi, instanţa apreciază că pretenţiile reclamantei faţă de pârâtă sunt nejustificate şi drept urmare constatând că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale impuse de art. 998, art. 999 C.civ., în considerarea prevederilor art.49-55 din Legea 136/1995, actualizată, va respinge acţiunea formulată, ca nefondată.
Întrucât reclamanta este cea care a căzut în pretenţii şi nu pârâţii, instanţa va respinge cererea acesteia de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată şi va lua act de faptul că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, recurenta care a solicitat,în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe , rejudecarea cauzei şi anularea procesului verbal de contravenţie ca nelegal şi netemeinic, anulând amenda aplicată, iar în subsidiar, aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, a avertismentului.
În motivarea recursului se arată că prin hotărârea atacată instanţa a respins acţiunea formulata de societatea recurentă reţinându-se că nu sunt îndeplinite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale a paratei. Astfel, instanţa a apreciat că din probele administrate « nu rezultă in mod cert faptul că prejudiciul produs s-ar fi datorat stării drumului, ci dimpotrivă, rezultă că ar putea fi urmarea uzurii anvelopelor si jantelor, nefăcându-se dovada că acestea erau noi ».
Se consideră că hotărârea este nelegală si netemeinică pentru următoarele motive: Prin acţiunea formulată s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri ca urmare a faptului că un autovehicul asigurat la societatea recurentă a fost avariat din cauza stării necorespunzătoare a carosabilului. S-a depus in dovedirea cererii declaraţia conducătorului auto, actul constatator eliberat de politie, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de societatea recurentă, fotografii realizate la locul accidentului şi actele de reparaţie.
Deoarece este vorba de chestiuni de fapt, care pot fi dovedite prin orice mijloc de proba, înscrisurile depuse de recurentă serveau la crearea unei prezumţii privind existenţa legăturii de cauzalitate intre starea necorespunzătoare a carosabilului si avarie.
În sprijinul acestei prezumţii, s-a solicitat proba cu expertiza tehnică, pentru a se stabili daca avaria existentă la autovehicul se putea produce din cauza stării carosabilului (aceasta fiind semnificaţia legăturii de cauzalitate). Expertiza a confirmat existenta legăturii de cauzalitate, întărind astfel prezumţia de bună-credinţă a conducătorului auto si prezumţia născută din actele existente la dosar, că avaria s-a produs din cauza stării carosabilului.
Instanţa a înlăturat in mod nejustificat concluziile expertizei şi restul probelor administrate de recurentă, apreciind, cu privire la declaraţia conducătorului auto, ca este dată pro causa, ceea ce reprezintă o încălcare a prezumţiei de bună-credinţă.
Presupunerile făcute de instanţă ca avaria s-ar putea explica prin starea tehnică necorespunzătoare a autovehiculului anterior accidentului sunt neîntemeiate si nesusţinute de vreo dovada, întrucât autovehiculul avea inspecţia tehnica periodica efectuată cu 4 luni înainte de accident. Se presupune deci ca avea anvelopele si jantele in stare buna. De altfel instanţa inversează regula privind sarcina probei in momentul in care argumentează ca nu am făcut dovada ca anvelopele si jantele erau noi. În primul rând nu acesta era elementul de dovedit, iar in al doilea rând, raportat la prezumţia născută din probele administrate de recurentă, pârâţilor le revenea sarcina de a produce o probă contrară. Iar proba contrară însemna sa se dovedească faptul că avaria nu s-a produs din cauza stării carosabilului. Dacă anvelopa ar fi fost uzata, ar fi explodat la contactul cu groapa. Or, aşa ceva nu s-a întâmplat, iar umflăturile de pe anvelopă au apărut ulterior trecerii prin gropile din carosabil. În ce priveşte jantele, fisurarea si ovalizarea sunt urmarea impactului cu un corp dur – marginile gropii.
In consecinţă se consideră că in mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale a administratorului drumului, acestea rezultând cu prisosinţa din probele administrate.
Prin hotărârea atacată instanţa a respins acţiunea formulată de societatea reclamantă reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale a pârâtei. Astfel, instanţa a apreciat că din probele administrate « nu rezultă in mod cert faptul ca prejudiciul produs ar fi datorat stării drumului, ci dimpotrivă, rezulta ca ar putea fi urmarea uzurii anvelopelor si jantelor, nefăcându-se dovada că acestea erau noi ».
Intimatul J.BN, C.J.BN a formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca legală şi temeinică.
În motivarea întâmpinării se arată că atât considerentele cât şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 6879/2012 sunt legale şi întemeiate pentru că nici-o critică adusă de recurentă reclamantă sentinţei civile atacate nu este susceptibilă de a fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct.9 din Codul de procedură civilă, respectiv sentinţa este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel prin Sentinţa civilă nr. 6879/2012 instanţa a examinat toate probele din care au rezultat chestiuni de fapt şi care au constituit condiţii de aplicare a prev. art. 998, 999 Cod civil, prevederi pe care şi-a întemeiat soluţia de respingere a acţiunii ca nefondată, respectiv fapta ilicită, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciul cauzat de avarierea autoturismului şi fapta ilicită a pârâţilor J.BN şi C.J.BN.
Referindu-se la procesul verbal de constatare avarii seria PCA nr. 0910245 încheiat la data de 06.04.2007, ora 10:00 instanţa a reţinut că agentul constatator a arătat că avarierea autoturismului cu nr. de înmatriculare BN-06-MGN s-a produs, după spusele conducătorului auto, pe DJ 151 Sigmir, autoturismul intrând cu roţile din stânga într-o groapă din carosabil ori din planşele foto depuse de recurenta reclamantă rezultă că drumul este asfaltat reţinându-se existenţa unei gropi de câţiva centimetri. Planşele sunt datat cu doi ani înainte de data producerii accidentului, respectiv 19.04.2006, iar accidentul a avut loc în data de 06.04.2007.
Din declaraţia de martor instanţa a reţinut că accidentul a dus la varierea roţilor şi anvelopelor de pe partea dreaptă şi a caroseriei maşinii aspect contrazis de planşele foto, procesul verbal de constare a avariilor şi de raportul de expertiză din care instanţa a constat că nu rezultă nici-o avarie la caroserie iar jantele şi anvelopele avariate sunt pe partea stângă.
Aşa fiind, în acest context, instanţa a reţinut în mod întemeiat că declaraţia martorului, ce a fost chiar conducătorul auto ce conducea autoturismul avariat, poate fi considerată ca fiind una dată pro causa astfel că nicidecum nu s-a încălcat principiul bunei credinţe cum susţine recurenta reclamantă.
Din cele de mai sus se poate lesne constat că instanţa nu a înlăturat probele administrate de recurentă ci le-a examinat şi analizat pe toate respectiv declaraţia de martor (martorul a fost chiar conducătorul auto), procesul verbal de constatare a avariilor şi raportul de expertiză, însă acestea nu au fost de natură să formeze convingerea instanţei cu privire la situaţia de fapt aşa cum o susţine recurenta reclamantă.
Instanţa a statuat prin sentinţa civilă nr. 6879/2012 că probele nu arată în mod hotărât faptul că prejudiciul produs ar fi datorat stării drumului aşa cum susţine recurenta reclamantă, ci dimpotrivă probele au dus la concluzia că prejudiciul ar putea fi o urmare a unei uzuri îndelungate a anvelopelor şi jantelor, întrucât nu s-a făcut dovada că acestea erau noi astfel că a apreciat că pretenţiile recurentei reclamante sunt nejustificate şi drept urmare a constat că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998, 999 C civ., şi în considerarea prev. art. 49-55 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România cu modificările şi completările ulterioare, a respins acţiunea ca nefondată.
În ce priveşte susţinerea cum că intimat pârâţii ar fi avut sarcina de a produce o probă contrară se arată că dimpotrivă potrivit prevederilor art. 1169 C. civ., „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”
Cum prima care s-a adresat instanţei a fost recurenta reclamantă, înseamnă că ei i-a revenit, mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse (onus probandi incumbit actori). Dar recurenta reclamantă nu s-a conformat acestei exigente juridice, pentru că din proba declaraţiei martorului a rezultat că accidentul a dus la avarierea roţilor şi anvelopelor de pe partea dreaptă dar şi a caroseriei maşinii, iar din celelalte probe, respectiv planşele foto, procesul verbal de constatare a avariilor şi raportul de expertiză nu a rezultat nici-o avarie la caroserie iar jantele şi anvelopele avariate sunt pe partea stângă.
Tribunalul examinând în baza prev. art. 304 şi art. 3041 Cod procedură civilă hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, constată că aceasta este temeinică şi legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
