Termenul de 30 de zile, invocat de instanţa fondului pentru a constata încetată de drept măsura arestării preventive, nu era expirat la data formulării recursului declarat de Parchet.
Pe de altă parte, punerea în libertate a inculpatului, al unor infracţiuni cu un pronunţat pericol social, cauzatoare de prejudicii mari, rămase neacoperite, prezintă pericol pentru ordinea publică.
Prin încheierea de şedinţă din 25.03.1999 a Tribunalului Bucureşti s-a constatat încetată de drept măsura arestării preventive a inculpatului S.E.N.
în motivarea acestei încheieri se arată că Tribunalul a dispus prin încheierea din 16.03.1999 înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu aceea a obligării de a nu părăsi localitatea şi a dispus eliberarea inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă, iar perioada vizată de acest mandat a expirat, astfel că, fiind incidente dispoziţiile art. 140 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, arestarea preventivă a încetat de drept la expirarea perioadei prevăzute în mandat, respectiv 17.03.1999.
în recursul declarat de Parchet împotriva acestei încheieri se arată că recursul este suspensiv de executare; instanţa de recurs pronunţându-se asupra recursului Parchetului împotriva încheierii prin care s-a admis cererea de revocare a arestării preventive, se pronunţă implicit şi asupra stării de arest a inculpatului, astfel încât termenul de 30 de zile, invocat de instanţă pentru a constata încetată de drept măsura arestării nu se justifică, acesta nefiind expirat la data formulării recursului.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 300 Cod procedură penală, instanţa la prima înfăţişare este datoare să verifice din oficiu, regularitatea luării şi menţinerii acestei măsuri.
în cazul în care se menţine măsura arestării preventive, durata determinată (de 30 de zile) se converteşte în arestare preventivă pe durată nedeterminată (până la soluţionarea definitivă a cauzei), potrivit dispoziţiilor art. 149 alin. 3 Cod procedură penală, astfel că, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 140 alin. 1 Cod procedură penală.
Curtea a admis recursul Parchetului, a casat în totalitate încheierea şi, rejudecând, în fond a respins cererea de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive.
Se reţine în considerentele deciziei că, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti -secţia l-a penală nr. 556/9.04.1999 s-a admis recursul Parchetului împotriva încheierii Tribunalului Bucureşti din 16.03.1999 şi s-a dispus înlăturarea înlocuirii măsurii arestării preventive.
Este esenţial de relevat că, la data judecării acelui recurs, administraţia locului de deţinere a comunicat că «inculpatul este eliberat prin încetarea de drept a măsurii arestării preventive», astfel că acesta a fost eliberat în temeiul încheierii recurate în prezenta cauză, încheiere nedefinitivă.
Termenul de 30 de zile invocat de instanţa fondului pentru a constata încetată de drept măsura arestării preventive, nu era expirat la data formulării recursului declarat de Parchet.
Pe de altă parte, punerea în libertate a inculpatului, autor al unor infracţiuni cu un pronunţat pericol social, cauzatoare de prejudicii mari rămase neacoperite, prezintă pericol pentru ordinea publică.
(Secţia a ll-a penală, decizia penală nr. 1.036/1999) NOTA: Parchetul, în motivele sale de recurs, ridică două probleme foarte controversate în practica judiciară, cărora Curtea, în motivarea deciziei, nu le-a dat răspunsuri tranşante.
Astfel credem că, faţă de cele invocate de Parchet, nu era esenţial că administraţia locului de deţinere l-a eliberat în baza unei încheieri nedefinitive, cum remarcă instanţa şi nici pericolul pentru ordinea publică sau pronunţatul pericol social al infracţiunilor comise de inculpat.
Cu adevărat esenţial în speţă era ca instanţa să răspundă fără ambiguităţi dacă recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive era sau nu suspensiv de şi dacă dispoziţiile art. 300 Cod procedură penală şi art. 149 alin. 3 Cod procedură penală puteau constitui temeiuri pentru respingerea cererii de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive.
Cu privire la prima problemă, după cum s-a arătat, practica judiciară este controversată.
Astfel, există unele puncte de vedere, potrivit cărora, recursul procurorului împotriva cererii de prelungire a arestării reventive – situaţie oricum similară cu speţa – fiind suspensiv de executare, constituie temei pentru menţinerea arestării şi după epuizarea termenului de 30 de zile prevăzut în mandatul de arestare, până la judecarea căii de atac.
(Vezi V. Dabu, Din nou despre prelungirea duratei arestării preventive în R.D.P. nr. 1/1997, pag. 94; I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, pag. 336.)
în ce ne priveşte, împărtăşim punctul de vedere exprimat de V. Papadopol în Notă la Curtea de Apel Bucureşti – secţia a ll-a penală, decizia nr. 317/ 1998 în Culegere VIII, pag. 33-34, în sensul că trebuie pornit de la dispoziţiile art. 23 alin. 4 din Constituţie, care dispune imperativ că arestarea se face în temeiul unui mandat de arestare emis de magistrat, pentru o durată maximă de 30 de zile şi că prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.
în raport de dispoziţia constituţională citată, rezultă că, dacă până la expirarea termenului de 30 de zile prevăzut în mandatul de arestare, recursul nu este soluţionat, măsura preventivă încetează de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 140 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, ca şi dispoziţiile art. 185 alin. 2 Cod procedură penală, potrivit căruia, când o măsură procesuală
nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului acelei măsuri.
Dacă s-ar admite teza că arestarea poate dura mai mult de 30 de zile, ca o consecinţă a efectului suspensiv al recursului, ar trebui să ajungem la concluzia că prelungirea arestării preventive nu este rezultatul aprobării de către instanţă, ci paradoxal al unei hotărâri favorabile inculpatului,
speţă, de înlocuire a arestării preventive.
în concluzie, după cum remarcă acelaşi autor, efectul suspensiv al recursului în această materie, nu este nici absolut, nici întotdeauna total, ci el poate fi restrâns în limitele duratei de 30 de zile, prevăzută de dispoziţiile constituţionale.
Cu privire la celălalt aspect, la care trebuie să se pronunţe, în mod neechivoc, Curtea, este de remarcat că verificarea din oficiu a regularităţii luării şi menţinerii arestării, la prima înfăţişare, se referă la concordanţa cu legea a dispoziţiei de arestare preventivă, regulile procedurale de instituire a măsurii preventive, îndeplinirea cerinţelor pe care trebuie să le satisfacă mandatul de arestare preventivă, inexistenţa temeiurilor care justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, precum şi a acelora care conduc la încetarea de drept a acesteia. Operaţiunea de verificare se raportează, în primul rând, la momentul luării măsurii preventive, iar, în al doilea rând, la perioada scursă de la luarea măsurii până la prima înfăţişare.
Deci, în virtutea dispoziţiilor art. 300 alin. 3 Cod procedură penală, instanţa nu se pronunţă decât asupra trecutului, verificând regularitatea luării şi menţinerii până la acel moment a măsurii preventive.
Confirmând regularitatea măsurii pentru trecut, în fapt, instanţa o prelungeşte pentru viitor, ipoteză în care devine incidenţă reglementarea din art. 149 alin. 3 Cod procedură penală, potrivit căreia: „Arestarea inculpatului durează până la soluţionarea definitivă a cauzei…”.
(Vezi Dan Lupaşcu, Arestarea preventivă, Prelungirea în faza de judecată. Admisibilitatea recursului, în Revista Juridica nr. 9/2000.) S-ar părea că această argumentare confirmă susţinerea Parchetului din cadrul motivelor de recurs.
Numai că, acest text este constituţional doar în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării nu poate depăşi 30 de zile, fără a fi necesară prelungirea.
(A se vedea, în acest sens, deciziile nr. 60/1994; 20/1995; 92/1995; 1/1996 şi 279/1997.)
Rezultă că susţinerea Parchetului, în sensul că arestarea pe o durată determinată de 30 de zile s-ar converti în arestare preventivă pe durată nedeterminată, până la soluţionarea definitivă a cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 149 alin. 3 Cod procedură penală, contravine punctului de vedere expri-mat în deciziile sus menţionate ale Curţii Constituţionale, în concluzie, considerăm că recursul Parchetului trebuia respins, ca nefondat. (V.B.)
