În condiţiile în care pensia reclamantului s-a diminuat cu un procent de 1,2%, fiind superioară pensiei medii pentru limită de vârstă în luna ianuarie 2011 în România, iar reclamantul nu a invocat alte criterii care să fie avute în vedere la stabilirea raportului de proporţionalitate, având în vedere şi Decizia nr. 29/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care se evidenţiază că în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este necesar să se analizeze situaţia particulară a fiecărui reclamant, C.A. apreciază la fel ca şi instanţa de fond, că în raport de probele administrate, reclamantul nu suportă o sarcină individuală excesivă, de natură a aprecia că nu ar fi respectat raportul de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Secţia I-a civilă, Decizia nr. 4578 din 5 noiembrie 2012
Prin sentința civilă nr. 1441 din 17.07.2012 a Tribunalului Bistrița Năsăud, a fost respinsă excepția nulității absolute a deciziei contestate invocată de reclamant.
A fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administrației și Internelor și excepția lipsei de obiect invocate de pârât.
A fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de obiect invocată de Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor, ca succesor în drepturi a Casei de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor.
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul S.I., reprezentat prin Sindicatul cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și Retragere împotriva pârâților Ministerul Administrației și Internelor, Casa de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor, al cărei succesor în drepturi este Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor București. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și Internelor este neîntemeiată întrucât excepția lipsei de obiect, a nulității deciziei atacate pot fi analizate numai în contradictoriu cu persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, cu emitentul actului atacat.
S-au respins și excepțiile lipsei de obiect deoarece prin O.U.G. nr. 1/2011 drepturile pretinse de reclamant nu au fost satisfăcute, respectiv excepția nulității deciziei întrucât până la data de 27 martie 2011, data intrării în vigoare a H.G. nr. 233/2011, casa sectorială de pensii nu a funcționat ca entitate cu personalitate juridică, atribuțiile în domeniul pensiilor fiind exercitate de fosta Casă de pensii a Ministerului Administrației și Internelor, structură organizatorică responsabilă cu pensiile din Ministerul Administrației și Internelor.
Referitor la fondul cauzei s-a reținut că reclamantul a fost beneficiarul unei pensii de serviciu, stabilite în baza Legii nr. 164/2001, eliminată prin Legea nr. 119/2010.
Cu începere din 1 ianuarie 2011 reclamantul a fost beneficiarul unei pensii recalculate în funcție de salariul mediu brut pe economie, ceea ce a determinat în final diminuarea cuantumului pensiei sale la suma de 1.852 lei față de suma avută în luna decembrie 2010.
Prin O.U.G. nr. 1/2011, intrată în vigoare anterior promovării prezentei acțiuni, s-a prevăzut revizuirea din oficiu a tuturor pensiilor pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie.
Urmare a adoptării acestei reglementări, pensia recalculată a reclamantului a fost revizuită, emițându-se decizia nr. 109830/12.12.2011 prin care s-a stabilit o în cuantum majorat de 2.889 lei, cu începere din data de 1.01.2011, adică din momentul la care a operat eliminarea pensiei de serviciu.
La stabilirea acestui cuantum s-au avut în vedere veniturile salariale ale reclamantului indicate în actul intitulat „date și elemente care au condus la determinarea punctajului mediu anual și a stagiului de cotizare”.
întrucât în urma operațiunii de revizuire a rezultat un cuantum al pensiei mai mare decât cel obținut în urma recalculării în baza Legii nr. 119/2010, reclamantului i s-a restituit prin ordin de plată diferența cuvenită, aspect de altfel necontestat de reclamant.
Această ultimă decizie, emisă în luna decembrie 2011, nu a fost contestată de reclamant, la dosarul cauzei nefiind depusă dovada contestării acesteia la comisia de contestații care funcționează în cadrul Ministerului Apărării Naționale, conform art. 22 alin. (1) din anexa 3 a O.U.G. nr. 1/2011.
S-a constatat așadar că decizia a cărei anulare se solicită în prezentul cadru procesual, nu mai este în ființă, ea fiind practic revocată de emitent și înlocuită cu o nouă decizie.
întrucât decizia contestată a fost anulată de emitent, tocmai pe considerentul nelegalității sale determinată de neluarea în calcul a veniturilor efectiv realizate de reclamant, iar în final s-a emis o nouă decizie ținându-se seama de veniturile realizate de reclamant, tribunalul constată că soluția anulării deciziei atacate nu mai poate fi dispusă.
Analizând legalitatea și temeinicia măsurii de eliminare a pensiei de serviciu, Tribunalul s-a raportat la statuările cu caracter obligatoriu ale Curții Constituționale în privința constituționalității Legii nr. 119/2010, cele ale înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul deciziei nr. 29/2011 dată în interesul legii și cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului și a apreciat că nu pot fi reținute criticile reclamantului cu privire la încălcarea dreptului de proprietate, la existența unei discriminări, la încălcarea principiului dreptului câștigat, la încălcarea principiului previzibilității legii, la încălcarea principiului neretroactivității legii.
Instanța de fond a examinat dacă în privința reclamantului a fost depășit „pragul de dificultate”, care ar determina reținerea încălcării art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană și a stabilit că reducerea pensiei cu 34 lei, ceea ce înseamnă un procent de 1,2%, se încadrează în marja de apreciere de care dispun statele.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.I., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii excepțiilor invocate și admiterii acțiunii așa cum a fost ea formulată.
Recurentul invocă excepția nulității absolute a deciziei de recalculare a pensiei ca fiind emisă de o persoană necompetentă, în speță Ministerul Administrației și Internelor, deși potrivit art. 105-107, art. 132 și art. 139 din Legea nr. 263/2010 competența aparținea Casei Sectoriale de Pensii.
învederează că a formulat contestație în termenul legal de la comunicarea deciziei de recalculare la comisia de contestații care funcționează în cadrul Ministerului Administrației și Internelor în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, privind sistemul unitar de pensii.
Cum în termenul legal de 45 zile de la momentul înregistrării contestației, potrivit dispozițiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii Comisia nu a emis o hotărâre care să soluționeze contestația depusă, apreciază că lipsa acestui răspuns echivalează cu respingerea demersului.
Astfel, arată că, prin contestarea la Comisia de contestații din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 149 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, fapt ce îi dă dreptul să se adreseze instanțelor de judecată.
Făcând trimiteri punctuale la statutul și situația cadrelor militare pe parcursul desfășurării activității, la drepturile, obligațiile și interdicțiile implicite, recurentul concluzionează că prin Legea nr. 119/2010 și normele de aplicare ale acesteia i se încalcă dreptul de proprietate care derivă din dreptul la gradul avut, precum și din noțiunea de „bun” astfel cum a fost ea interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
Mai mult, acesta apreciază că lipsește temeiul juridic al emiterii deciziei de recalculare a pensiei militare, în contextul în care prin Sentința civilă nr. 338/2010 pronunțată de către C.A. Cluj în dosarul nr. 1371/33/2010 s-a dispus „suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010, pentru recalcularea pensiilor stabilite potrivit legislației privind pensiile militare de stat, a pensiilor polițiștilor și ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor, conform Legii 119/2010, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, până la pronunțarea instanței de fond.” Sentința menționată a rămasă definitivă în baza Deciziei nr. 38/07.01.2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
Așadar, emiterea deciziilor de recalculare s-a făcut în baza unui act normativ lipsit de orice efect juridic în temeiul sentinței civile mai sus arătate. Având în vedere efectele „erga omnes” ale suspendării unui act administrativ prin decizii judecătorești rezultă că recalcularea pensiei s-a făcut în temeiul unui act normativ lipsit de orice efect.
Prin urmare, recalcularea pensiei în baza unui act a cărui aplicare este suspendată, reprezintă o gravă încălcare a legii, fapt ce este de natură să determine nelegalitatea deciziei contestate și a cuantumului pensiei astfel cum a fost stabilit.
De altfel, unele decizii de recalculare au fost emise în temeiul Legii nr. 119/2010 și a H.G. nr. 735/2010 după data de 1.01.2011, când aceste acte normative au fost abrogate prin Legea nr. 263/2010, legea unitară de pensii. Emiterea deciziilor de pensionare în temeiul a doua acte normative lipsite de forță juridică atrage nulitatea deciziilor de recalculare a pensiilor.
Recurentul invocă încălcarea dreptului de proprietate cu privire la modalitatea de calcul prin recalcularea pensiei la salariul mediu brut, extrapolând motivele ce stau la baza acesteia susțineri prin raportare la Legea nr. 119/2010, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului, TCE.
De asemenea, face sublinieri cu privire la în raport de alte categorii socio-profesionale (magistrați), la principiul neretroactivității legii civile ca principiu constituțional, principiul drepturilor câștigate.
Prin întâmpinările formulate pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat respingerea recursului.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
în mod judicios a soluționat instanța de fond excepțiile invocate în cauză. Astfel, referitor la excepția nulității deciziei de recalculare a pensiei reclamantului în raport de emiterea decizie de recalculare de către Ministerul Administrației și Internelor și nu de către Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor, se reține că întrucât decizia de recalculare contestată a fost emisă la data de 27.12.2010, aceasta nu putea fi întocmită de către casa sectorială de pensii, înființată ulterior prin HG 233/2011.
De asemenea, Curtea constată neîntemeiată și critica cuprinsă în recurs vizând suspendarea HG nr. 735/2010. Astfel, se reține că într-adevăr prin sentința civilă nr. 338/2010 a Curții de Apel Cluj s-a dispus suspendarea executării H.G. nr. 735 din 21 iulie 2010, însă prin acest motiv nu se aduc critici punctuale în ce privește modul de calcul a pensiei, pentru a se putea susține imposibilitatea verificării legalității modului de calculul a pensiei. Ceea ce contestă în cauză recurentul este în fapt trecerea de la un sistem de pensie la altul, de la pensia militară la pensia publică bazată pe Legea nr. 19/2000, or această trecere a fost reglementată de Legea nr. 119/2010, măsura fiind constituțională, legală și justificată, așa cum au arătat Curtea Constituțională a României, înalta Curte de Casație și Justiție și CEDO în soluțiile menționate mai sus, iar principiile modului de calcul a pensiei se regăsesc în Legea nr. 119/2010.
Procesul de recalculare a pensiei s-a realizat în temeiul Legii nr. 119/2010, astfel că nu prezintă relevanță faptul că prin hotărâre judecătorească au fost suspendate și, ulterior, anulate dispoziții ale H.G. nr. 735/2010, act normativ care reglementează doar metodologia efectivă de calcul a pensiei și nu pune în discuție trecerea la un nou sistem de stabilire a pensiilor militare.
Referitor la criticile formulate în recurs cu privire la fondul cauzei se vor reține reperele cu caracter obligatoriu, stabilite prin decizii ale Curții Constituționale, ale înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Europene a Drepturilor Omului:în ceea ce privește controlul de constituționalitate al Legii nr. 119/2010, exercitat în temeiul art. 146 lit. a din Constituție, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) – neretroactivitatea legii, art. 16 – egalitatea în drepturi, art. 44 – dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) – nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 – restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.
Această orientare a instanței constituționale a fost exprimată și cu ocazia soluționării unor excepții de neconstituționalitate în cauze generate de aplicarea Legii nr. 119/2010 – ex. Decizia nr. 1579/13.12.2011.
Jurisprudența anterioară a Curții Constituționale în materie nu poate fi reținută de instanța de recurs, în condițiile în care instanța de constituțional s-a pronunțat în mod diferit chiar în ceea ce privește dispozițiile legale invocate de recurent.
în ceea ce privește recursul în interesul legii referitor la aplicarea Legii nr. 119/2010, înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 29/12.12.2011 (aplicabilă pentru identitate de rațiune și în cazul recalculării pensiilor militare de stat, așa cum rezultă în mod expres din considerentele deciziei) a concluzionat, pe baza aspectelor analizate de către Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 871 și nr. 873/2010 cu privire la neretroactivitatea legii și la discriminare, că „(…) Instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății și care au fost soluționate diferit.
De asemenea, înalta Curte de Casație și Justiție a efectuat o analiză de compatibilitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, reținând în esență că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, că Legea nr. 119/2010 reprezintă o ingerință din perspectiva dreptului de proprietate, ingerință care este legală și urmărește un scop legitim.
înalta Curte a constatat însă că analiza cerinței privind existența „raportului rezonabil de proporționalitate” a fost sursa practicii neunitare ce a condus la inițierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze; pe de altă parte, nici „ingerința” nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul „privării de proprietate” (cea de-a doua normă din același text).
Astfel, prin recalcularea pensiilor speciale, cei vizați și-au văzut limitat dreptul cu sume diferite care se încadrează procentual între 30% și 80%, uneori chiar mai mult, ca efect al suprimării beneficiului ce reprezenta suplimentul acordat de la bugetul de stat (deci, cu partea necontributivă) care a variat de la o categorie profesională la alta, iar în cadrul aceleiași categorii, de la o persoană la alta, potrivit condițiilor prevăzute de legea ce definea fiecare statut profesional în parte și calificarea fiecărui beneficiar pentru obținerea pensiei speciale; din analiza jurisprudenței atașate recursului în interesul legii se constată însă că instanțele judecătorești nu au stabilit în mod riguros, în concret, acest element ce reprezintă o circumstanță importantă în identificarea premiselor de analiză a raportului de proporționalitate, fiind util a se observa proporția reducerii beneficiului social în discuție pentru reclamantul cauzei, iar nu indicarea unei marje generale a diminuării pensiilor speciale pentru toate categoriile de persoane vizate de Legea nr. 119/2010.
Or, instanța europeană însăși, în aplicarea acestui test de proporționalitate, analizează situația reclamantului din fiecare cauză, determină anumite circumstanțe particulare în plângerile pe care le soluționează, se raportează în mod necesar la situația de fapt pe care ea însăși a reținut-o în legătură cu respectiva plângere și, numai pe baza acestui ansamblu de constatări, conchide asupra raportului de proporționalitate, fără a stabili vreodată o concluzie cu caracter general, chiar referitoare la o anumită categorie vizată de „ingerință”, în afara statutului de „victimă” (dacă se au în vedere cauzele cu mai mulți reclamanți – de exemplu, Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei). Apoi, se reține că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.
în același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.
Este esențial a se constata că în privința fiecărui reclamant în parte a fost depășit un anumit „prag de dificultate” pentru ca instanța europeană însăși să constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (cum se reține, de exemplu, în Decizia asupra admisibilității în Cauza Hasani împotriva Croației).
Totodată, este necesar a se preciza că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional având alți parametri de evaluare).
înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației – decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 – decizie asupra admisibilității, Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei) în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.
în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare.(…)”
Prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, Marta Molnar și Lucia Ghețiu împotriva României s-a reținut că:
„Curtea a reiterat că, deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croației, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 și 56001/08, par. 55).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11). în speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă și acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanțelor.
în această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate. De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
în ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă. în speță, Curtea Europeană a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. în orice caz, trebuie remarcat faptul că această diferență nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii. Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamante nu le-au determinat pe acestea să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminate în comparație cu alți pensionari.”
De asemenea, în cauza Abaluță și alții c/a României, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea reclamanților, pensionari militari, prin care aceștia s-au plâns de faptul că măsurile legislative adoptate prin Legea nr. 119/2010, H.G. nr. 735/2010 și ulterior prin O.U.G. nr. 1/2011, ce au avut ca efect diminuarea pensiilor lor, încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și art. 14 din Convenție.
Astfel, Curtea a reținut faptul că Statele părți la Convenție se bucură de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea politicilor sociale iar reducerea pensiilor reclamanților a constituit o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 263/2010, pentru a echilibra bugetul de Stat și a corecta diferențele existente între diferitele sisteme de pensie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate și, de asemenea, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv iar durata în care reclamanții au prestat serviciul militar a fost asimilată perioadelor de cotizație în sensul legii.
în ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
în raport de aceste dezlegări și statuări obligatorii, Curtea apreciază ca fiind nefondate criticile invocate în recurs cu privire la încălcarea dreptului de proprietate, existența unei discriminări, încălcarea principiului dreptului câștigat, încălcarea principiului previzibilității legii, încălcarea principiului neretroactivității.
De asemenea, în condițiile în care în concret pensia reclamantului s-a diminuat cu un procent de 1,2%, fiind superioară pensiei medii pentru limită de vârstă în luna ianuarie 2011 în România, iar reclamantul nu a invocat alte criterii care să fie avute în vedere la stabilirea raportului de proporționalitate, având în vedere și Decizia nr. 29/2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în care se evidențiază că în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este necesar să se analizeze situația particulară a fiecărui reclamant, C.A. apreciază, la fel ca și instanța de fond, că în raport de probele administrate reclamantul nu suportă o sarcină individuală excesivă, de natură a aprecia că nu ar fi respectat raportul de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
în raport de aceste considerente, Curtea constată că sentința instanței de fond a fost pronunțată cu interpretarea corectă a probelor administrate în cauză și cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor legale.
Față de cele reținute, neexistând motive de modificare sau casare a hotărârii, conform art. 304 pct. 9 sau 3041 C.proc.civ., se va respinge recursul ca nefondat.
