Judecătorul investit cu o propunere de prelungire a duratei măsurii arestării preventive cercetează dacă, pe durata indicată de procuror în propunerea sa, sunt conturate temeiurile de fapt şi de drept ale privării de libertate a inculpatului, precum şi scopul acestei măsuri sau faţă de acesta poate fi luată o altă măsură procesuală restrictivă de libertate, menită să asigure buna desfăşurare a procedurilor şi să-l ţină pe inculpat aproape autorităţilor judiciare. În acest context, dacă judecătorul ajunge la concluzia că, pentru această perioadă, este oportună cauzei o măsură restrictivă şi nu privativă de libertate, nu trebuie să dea o dispoziţie de înlocuire a arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, din moment ce, pe de o parte, până la expirarea arestării luate anterior, inculpatul este ţinut în detenţie în baza încheierii de arestare preventivă, iar noua sesizare a judecătorului nu priveşte menţinerea sau schimbarea arestării iniţiale, ci prelungirea acesteia. Pe de altă parte, în absenţa unei dispoziţii de prelungire a duratei arestării preventive, la expirarea duratei arestării iniţiale, aceasta încetează de drept, astfel că nu se poate pune problema înlocuirii acesteia, ci doar a luării unei alte măsuri procesuale oportune cauzei.
C. pr. pen., art. 155 şi urm., art. 139, art. 145
Prin încheierea penală nr. 102/C/12 decembrie 2012, judecătorul delegat de la Tribunalul Mureş:
-în baza art. 159 Cod procedură penală a respins ca neîntemeiată propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş privind prelungirea arestării inculpatului G. I. G., cercetat în ds. 939/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş.
-în baza art. 139 alin. 1 raportat la art. 145 Cod procedură penală a luat faţă de inculpatul G. I. G. măsura obligării de a nu părăsi localitatea, admiţând cererea inculpatului în acest sens, şi în consecinţă:
-a dispus punerea inculpatului în libertate începând cu data de 16.12.2012, dacă nu este arestat în altă cauză.
-în conformitate cu prev. art 145 alin. 1, 2 Cod procedură penală l-a obligat pe inculpat ca pe o durată de 30 de zile începând cu data următoare expirării arestării anterior dispuse, şi anume cu data de 16.12.2012, să nu părăsească fără încuviinţarea instanţei localitatea de domiciliu, com. xxxxxxx, cu excepţia situaţiilor când este chemat de organele judiciare.
-în conformitate cu prev. art. 145 alin. 1 ind. 1 şi 1 ind. 2 Cod procedură penală a impus inculpatului următoarele obligaţii pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea:
1.Să se prezinte la organul de urmărire penală sau după caz la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat.
2.Să se prezinte la Postul local de Poliţie conform programului de supraveghere întocmit de Secţia de Poliţie rurală nr. 11 Târnăveni sau ori de câte ori este chemat.
3.Să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei.
4.Să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.
5.Să nu comunice, direct sau indirect, cu martorii M. M., M. A., M. F., A. I., M. I., M.F. şi cu numitul C. L .
6. Să nu frecventeze localuri unde se consumă băuturi alcoolice.
-a dispus comunicarea încheierii, în extras, inculpatului, Secţiei de Poliţie rurală nr. 11 Târnăveni, jandarmeriei, poliţiei comunitare şi organelor competente să elibereze paşaportul inculpatului şi organelor de frontieră.
-a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea credinţă a măsurii sau a obligaţiilor ce îi revin, se va lua faţă de el măsura arestării preventive.
-a desemnat Secţia de Poliţie rurală nr. 11 Târnăveni ca organ de verificare a respectării măsurii si a obligaţiilor de către inculpat.
-a făcut aplicarea art. 192 alin. 3 Cod procedură penală.
În motivarea acestor dispoziţii, se arată, în esenţă, că în cauză nu sunt suficiente indicii temeinice sau probe în accepţiunea art.143 Cod procedură penală, care să justifice presupunerea că inculpatul ar putea fi autorul faptelor pentru care este cercetat penal.
În ceea ce priveşte temeiul de drept al privării de libertate, prevăzut de art. 148 alin. 1 lit. f C. pr. pen., judecătorul delegat a subliniat că în urma analizării materialului probator administrat până în prezent, nu se poate concluziona faptul că la acest moment procesual, în aşteptarea rezultatului expertizării urmelor de sânge, lăsarea în libertate a inculpatului sau a celorlalţi doi suspecţi prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Imperativul siguranţei publice nu poate justifica ţinerea în arest a unei persoane în aşteptarea probelor de vinovăţie. Din acest motiv, în mod justificat, nu s-a pus problema arestării celorlalţi doi suspecţi.
Este, în schimb, o constrângere minimă pentru inculpat, dar care se poate dovedi de o mare utilitate pentru buna desfăşurare a procesului, ca până la sosirea rezultatului cerut de la INML Mina Minovici inculpatul să fie ţinut la dispoziţia organelor judiciare şi activităţile lui să fie, în anumite limite, controlate. Aceste cerinţe sunt satisfăcute de luarea faţă de el a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, cu obligaţiile accesorii aferente, între care acelea de a nu mai lua legătura cu martorii esenţiali în cauză şi de a nu mai consuma, cel puţin în public, băuturi alcoolice – ceea ce e de natură să diminueze posibilul sentiment public de insecuritate în cazul eliberării lui. Măsura a fost solicitată de inculpat prin apărător, şi poate fi luată de judecător, din moment ce acesta putea dispune măsura mai gravă a arestării pe aceeaşi perioadă. În cazul în care expertiza ADN va oferi proba de vinovăţie care acum lipseşte, se va putea dispune rearestarea inculpatului.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Din perspectiva legalităţii, procurorul susţine că există o contradicţie flagrantă între măsura dispusă de judecătorul delegat şi temeiul juridic invocat, neexistând vreo posibilitate de a stabili o identitate juridică între cele două ipoteze invocate în contradictoriu în încheierea atacată: luarea şi înlocuirea unei măsuri preventive. Interpretând dispozitivul hotărârii, se poate prezuma că intenţia judecătorului a fost de luare a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea. O asemenea operaţiune juridică nu este legală, în condiţiile în care manifestarea de voinţă a judecătorului are efecte imediate, nefiind posibilă prorogarea producerii lor la o altă dată decât cea a pronunţării soluţiei.
Sub aspectul temeiniciei, procurorul critică dispoziţia judecătorului de respingere a propunerii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive a inculpatului G. I. G., susţinând că materialul dosarului confirmă în cauză existenţa cumulativă a temeiurilor de fapt şi de drept care justifică o dispoziţie de privare de libertate pe mai departe a acuzatului.
Analizând recursul declarat prin prisma materialului aflat la dosarul nr. 8949/102/2012 al Tribunalului Mureş, a motivelor invocate, susţinerilor şi concluziilor reprezentantului Ministerului Public şi ale intimatului, precum şi din oficiu, în limitele investirii date de efectul devolutiv, se reţin următoarele:
Dispoziţiile judecătorului delegat de la Tribunalul Mureş, de respingere a propunerii de prelungire a duratei măsurii arestării preventive a inculpatului G. I. G., de instituire a măsurii obligării lui de a nu părăsi localitatea, însoţită de restricţiile şi obligaţiile fixate, precum şi argumentele aduse în sprijinul acesteia sunt juste şi au fost emise cu respectarea strictă a legalităţii, astfel încât, în lipsa vreunui motiv de anulare a încheierii atacate, pe care să-l reţinem din oficiu, recursul promovat de procuror este nefondat, atrăgând respingerea lui, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen.
Asupra motivelor de recurs invocate, nu le vom primi, pentru următoarele considerente:
a) Materialul probator aflat la dosarul de urmărire penală conturează un cerc de trei persoane, care, având urme de sânge pe corp sau pe haine, ar putea fi consideraţi suspecţi ai uciderii victimei S. N., găsit fără viaţă dimineaţa devreme în data de 16 noiembrie 2012, într-o baltă de sânge, pe mijlocul drumului în satul Cund din com. Bahnea, jud. Mureş, în dreptul casei lui.
Între aceştia, principalul suspect de comiterea faptei ar putea fi considerat martorul M. M. Pe una dintre cizmele lui de cauciuc, fotografiată, se observă o urmă de sânge. Martorul S. C., un vecin, arată că în noaptea faptei, după orele 21.00, l-a auzit pe martor strigându-i victimei o serie de cuvinte jignitoare şi ameninţătoare, între care ameninţarea că îl va omorî şi îl va da de mâncare la câini până dimineaţa. După un anumit interval de timp, martorul i-a auzit pe M. M. şi pe R. F. vorbind încet. Martorul T. A. M. l-a auzit pe M. M. după orele 00.00, în preajma casei victimei, strigând la nişte câini. Martorul W. F. M. reproduce o declaraţie extrajudiciară a martorului „A.” (probabil T. A. M.) potrivit căreia M. M. ar fi avut un par în mână. Declaraţiile martorului M. M., că după un conflict între el şi inculpat, inculpatul a început un conflict cu victima, care a continuat şi afară din curte, şi după plecarea lui M. M., pe motiv că inculpatul era nemulţumit de intervenţia victimei pentru a-i despărţi, nu sunt credibile. Martorii M. F., A. I. şi M.I. arată că inculpatul şi M. M. s-au bătut în curte şi au fost despărţiţi de A. I. (conform lui M. I., au fost despărţiţi de A. I. şi victimă), după care cei trei – inculpatul, victima şi M. M. au intrat în casă. Ca atare, este cert că uciderea victimei nu a fost imediat consecutivă conflictului dintre M. M. şi inculpat, ci a avut loc după ce conflictul a fost aplanat şi cu toţii s-au întors în casă. Momentul uciderii, modul exact cum s-a petrecut şi autorul ei nu rezultă însă din actele dosarului. Se poate doar bănui că fapta a avut loc cândva, în noaptea de 15/16 noiembrie. Nu rezultă cu certitudine nici locul unde s-a petrecut uciderea.
Un alt suspect poate fi considerat M. F., pe ale cărui haine s-au găsit urme de sânge şi pe care martorul S. C. l-a auzit vorbind încet cu M. M., după ce acesta a spus că va ucide victima.
Suspect poate fi considerat şi inculpatul, în condiţiile în care pe hainele şi pe mâinile lui s-a găsit sânge şi el nu are un alibi –conform declaraţiilor mamei şi sorei lui, G. E. şi G. A., s-a întors acasă la ora 1 noaptea. Aceleaşi martore arată însă că avea nasul umflat, iar o sângerare din nas poate explica urmele de sânge găsite pe hainele şi pe mâna lui. Totodată, martorul W. F. M. declară că inculpatul şi victima erau prieteni.
În concluzie, aşa cum sublinia şi judecătorul delegat de la Tribunalul Mureş, este posibil ca unul dintre cei trei suspecţi să fi ucis victima. Aprecieri mai concrete este posibil să fie permise de rezultatul expertizei ADN, deja dispusă, a urmelor de sânge găsite asupra lor, în sensul că, dacă ele aparţin victimei, şi nu se oferă vreo explicaţie alternativă pentru acest fapt, se poate concluziona că persoana pe care s-a găsit sângele victimei este ucigaşul acesteia. Este, pe de altă parte, posibil ca nici una dintre urmele de sânge găsite să nu aparţină victimei. La acest moment, aprecierea că unul dintre cei trei este sau nu autorul omorului este hazardată.
Referitor la temeiul de drept al privări de libertate, prevăzut de art. 148 lit. f C. pr. pen., condiţia ţinând de limita de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea care formează obiectul procedurilor este îndeplinită. În schimb, nu se poate concluziona că la acest moment procesual, în aşteptarea rezultatului expertizării urmelor de sânge, lăsarea în libertate a inculpatului sau a celorlalţi doi suspecţi prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Imperativul siguranţei publice nu poate justifica ţinerea în arest a unei persoane în aşteptarea probelor de vinovăţie. Din acest motiv, în mod justificat, nu s-a pus problema arestării celorlalţi doi suspecţi.
În raport de particularităţile cauzei, se impune totuşi o constrângere minimă pentru inculpat, dar care se poate dovedi de o mare utilitate pentru buna desfăşurare a procesului, aceea ca până la sosirea rezultatului cerut de la INML Mina Minovici el să fie ţinut la dispoziţia organelor judiciare şi activităţile lui să fie, în anumite limite, controlate. Aceste cerinţe sunt satisfăcute de luarea faţă de el a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, cu obligaţiile accesorii aferente, între care acelea de a nu mai lua legătura cu martorii esenţiali în cauză şi de a nu mai consuma, cel puţin în public, băuturi alcoolice –ceea ce e de natură să diminueze posibilul sentiment public de insecuritate în cazul eliberării lui. Măsura a fost solicitată de inculpat prin apărător, şi poate fi luată de judecător, din moment ce acesta putea dispune măsura mai gravă a arestării pe aceeaşi perioadă. În cazul în care expertiza ADN va oferi proba de vinovăţie care acum lipseşte, se va putea dispune rearestarea inculpatului.
b) Judecătorul a cercetat dacă, în perioada 16 decembrie 2012-14 ianuarie 2013 şi nu la momentul la care a dispus, sunt conturate temeiurile de fapt şi de drept ale privării de libertate a inculpatului G. I. G. trebuie sau faţă de acesta poate fi luată o altă măsură procesuală restrictivă de libertate, menită să asigure buna desfăşurare a procedurilor şi să-l ţină pe inculpat aproape autorităţilor judiciare. În acest context, este corectă concluzia judecătorului că, pentru această perioadă, este oportună cauzei luarea măsurii obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea. Nu se impunea o dispoziţie de înlocuire a arestării preventive cu măsura restrictivă de libertate, din moment ce, pe de o parte, până în 15 decembrie 2012, inculpatul este ţinut în arest preventiv în baza încheierii judecătorului delegat de la Tribunalul Mureş nr. 95/17 noiembrie 2012, iar noua sesizare a judecătorului nu priveşte menţinerea sau schimbarea arestării iniţiale, ci prelungirea acesteia. Pe de altă parte, în absenţa unei dispoziţii de prelungire a duratei arestării preventive, în 16 decembrie 2012, aceasta încetează de drept, astfel că se poate pune doar problema luării unei alte măsuri procesuale şi nu a înlocuirii celei care fusese în fiinţă până în 15 decembrie 2012. Este adevărat că temeiul legal indicat de judecător în dispozitivul încheierii –art. 139 alin. 1 C. pr. pen. nu este potrivit, însă nu se impune o casare a hotărârii în discuţie pentru acest motiv, deoarece, independent de dispoziţia legală menţionată (art. 139 alin. 1 C. pr. pen. sau direct art. 145 şi art. 136 alin. 1 lit. b C. pr. pen.) finalitatea este aceiaşi –punerea în libertate a inculpatului doar în 16 decembrie 2012, nu la rămânerea definitivă a încheierii, şi supunerea lui obligaţiilor şi măsurilor fixate de judecătorul delegat în încheierea penală nr. 102/C/12 decembrie 2012.
