Caracterul prescriptibil al actiunii având ca obiect restituirea fructelor de catre posesorul de rea-credinta în conditiile art.485 Cod civil
Domeniu – prescriptie
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.8414/2/2011 – DECIZIA CIVILA NR.504/21.03.2012)
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti la data de 26.11.2007 sub nr. 22053/299/2007, reclamantele P.I.I. si A.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtii B.M., M.B. prin P.G. si SC R. SA obligarea acestora în solidar la plata sumei de 105.550 USD si 26.400 euro reprezentând fructe civile percepute pentru apartamentul situat în B., Calea D. nr. 189, et. 2, ap. 6, sector 1, în perioada 01.08.1998-31.12.2004, cu cheltuieli de judecata.
În drept au invocat art. 485 Cod civil, art. 998 – 999 Cod civil. Au precizat ca suma solicitata reprezinta chiriile lunare percepute, întrucât în perioada 01.08.1998 – 31.12.2004 în apartamentul reclamatelor au avut sediul social SC I.P.E. România SRL si SC F.E. România SRL. Au sustinut ca nu poate fi retinuta o eventuala aparare a pârâtei în sensul ca nu ar fi încasat efectiv chiria, deoarece art. 485 Cod civil obliga posesorul de rea – credinta la restituirea tuturor fructelor, chiar nepercepute.
Referitor la art. 998 – 999 Cod civil au sustinut ca fapta ilicita consta în vânzarea si cumpararea apartamentului cu încalcarea dispozitiilor Legii nr.112/1995, vinovatia consta în lipsa bunei credinte, constatata, ca si fapta ilicita, prin hotarârea irevocabila pronuntata în actiunea în revendicare, prejudiciul consta în lipsirea de folosinta imobilului pentru o perioada de peste 10 ani, între data încheierii contractului dintre pârâti – 1997 – si data punerii în executare a titlului – 2007.
De asemenea, au sustinut ca o adevarata reparatie integrala a prejudiciului suferit prin lipsirea de dreptul de proprietate se poate realiza numai prin cumularea celor 2 modalitati: restituirea imobilului si despagubirea pentru lipsa folosintei.
În drept au invocat art. 485 C.civ., art. 998 – 999 C.civ., Conventia europeana a drepturilor omului, iar în baza art. 242 alin. 2 au solicitat judecarea cauzei si în lipsa.
La data de 21.01.2008 pârâta B.M. a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii si exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
Prin sentinta nr. 1184 din 28.01.2008 instanta a respins exceptia inadmisibilitatii si exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, a respins pe fond actiunea.
Prin decizia civila nr. 304 A din 09.03.2009 a Tribunalului Bucuresti – Sectia a III-a Civila, a fost admis apelul si casata respectiva sentinta, cu trimitere spre rejudecare, dosarul fiind reînregistrat pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti la data de 21.08.2009 sub nr. 22053./299/2007.
Prin sentinta civila nr. 4532/16.03.2010, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a respins exceptia prescriptiei dreptului material la actiune;a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pasive a pârâtilor M.B. prin P. si SC R. SA si a respins actiunea fata de acestia ca formulata împotriva unor persoane fara calitate procesuala pasiva; a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtei B.M., a obligat pârâta B.M. la plata sumelor de 105.550 USD si 26.400 euro evaluabile în lei la cursul BNR din data din data platii, catre reclamantele P.I.I. si A.M. si a obligat pârâta B.M. la plata sumei de 3.492,10 lei cheltuieli de judecata, catre reclamanta.
Instanta de fond a respins exceptia inadmisibilitatii, deoarece legea speciala, adica Legea nr. 10/2001 are un domeniu de aplicare limitat la raporturile juridice referitoare la restituirea imobilelor în natura, adica la solicitarea si obtinerea sau respingerea cererii privind redobândirea posesiei de catre proprietarul deposedat în mod abuziv, iar, în situatii de exceptie, la acordarea unor despagubiri raportate strict la valoarea bunului. Sunt reglementate si drepturile persoanelor carora le-au fost desfiintate titlurile de proprietate – fosti chiriasi -, dar nu este reglementata situatia fructelor civile percepute, cum este cazul în speta, între momentul în care o hotarâre judecatoreasca prin care s-au constatat reaua credinta a partilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumparare si, ca urmare, nulitatea absoluta a contractului, fiind admisa si actiunea în revendicare.
De aceea, devin aplicabile prevederile legii generale, adica ale codului civil, si nu poate fi retinuta inadmisibilitatea.
Referitor la exceptia prescriptiei, instanta de fond a retinut ca termenul de 3 ani, prevazut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 curge de la data nasterii dreptului material la actiune, stabilit tinând seama de toate circumstantele cauzei, ceea ce în opinia instantei, echivaleaza cu momentul ramânerii definitive a hotarârii prin care s-a constatat reaua credinta a posesorului, în 2005, prezenta actiune fiind introdusa în 2007. Pentru aceste considerente, instanta a respins exceptia prescriptiei.
Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a M.B. si SC R. SA, s-a retinut ca: reclamantele au solicitat în baza art. 998 – 999 C.civ., repararea prejudiciului suferit prin lipsirea lor de folosinta imobilului, dar au invocat în acelasi timp art. 485 C.civ., (este adevarat, în actiunea introductiva, nu si în concluziile scrise din prezentul ciclu procesual).
Instanta s-a considerat învestita cu motivarea în fapt si în drept din primul ciclu procesual, deoarece în apel sentinta a fost desfiintata în totalitate pentru neanalizarea fondului.
În opinia instantei, art. 998 – 999 C.civ. si art. 485 C.civ., reglementeaza 2 ipoteze diferite: în primul caz, asa cum rezulta si din concluziile scrise, este necesara îndeplinirea conditiilor generale privind raspunderea civila delictuala, cauza pretentiei fiind în mod obligatoriu o fapta ilicita; în al doilea caz, este necesar ca posesorul sa fi perceput sau sa fi trebuit sa perceapa fructe civile, iar cauza o reprezinta necesitatea repunerii partilor în situatia anterioara, ce urmare a pronuntarii nulitatii absolute sau relative a unui act juridic. În acest al doilea caz nu este obligatoriu sa existe o fapta ilicita, posesorul poate fi si de buna credinta, situatie în care pastreaza fructele percepute.
Nu se poate face un melanj din cele doua institutii. De aceea, desi în concluziile scrise practic se opteaza pentru prima varianta, situatie în care ar fi devenit incident, evident, art. 1003 C.civ., privind raspunderea civila delictuala solidara, si ar fi fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a persoanelor juridice, totusi, instanta se va pronunta cu privire la cererea formulata initial, apreciind ca art. 485 cod civil se aplica cu prioritate, având caracter de “lege speciala” fata de dispozitiile cu caracter de lege generala privind raspunderea civila delictuala. De aceea, instanta de fond a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor M.B. prin P. si SC R. SA, deoarece acestia nu au avut calitatea de posesori si nici nu au încasat ori fi avut cum sa încaseze fructele civile solicitate în cauza.
Conform art. 485 C.civ., intereseaza câteva aspecte: cine a fost posesor, care au fost fructele civile pe care le-a perceput sau a omis sa le perceapa, buna sau reaua credinta.
Din considerentele si dispozitivul deciziei civile nr. 1491 A din 03.11.2005 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III-a în dosar nr. 1588/2005, irevocabila prin respingerea recursurilor, a rezultat ca pârâta B.M. a cunoscut existenta cererii de restituire în natura formulata de fostul proprietar, fiind de rea credinta începând cu momentul încheierii contractului de vânzare – cumparare nr. 471/I/27.03.1997. Prin aceeasi decizie s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare – cumparare si a fost obligata sa le lase reclamantelor în deplina folosinta si linistita posesie imobilul.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat ca pârâta a încasat în baza contractului nr. 3268 din 20.078.1998, pentru imobilul în cauza, situat în B., Calea D. nr. 189, et. 2, ap. 6, sector 1, o chirie lunara de 2.500 USD lunar, în perioada august 1997 – iulie 2001 inclusiv (total 30.000 USD), în baza contractului nr. 120680 din 01.08.2001 suma de 2.600 USD lunar, în perioada august 2001 – iulie 2002 inclusiv (total 31.200 USD), în baza contractului nr. 78975 din 26.07.2002 suma de 2.600 USD lunar în perioada august 2002 – iulie 2003 inclusiv (total 31.200 USD), în baza contractului nr. 53199 din 04.07.2003 suma de 2.630 USD lunar în perioada august 2003 – decembrie 2003 inclusiv (total 13.150 USD), iar în baza contractului nr. 424 din 08.01.2004 suma de 2.200 euro lunar, în perioada ianuarie 2004 – decembrie 2004 inclusiv (total 26.400 euro), acestea fiind fructele efectiv percepute. Decizia Weissman împotriva României este relevanta în ce priveste eventuala exonerare de plata taxei judiciare de timbru. Instanta europeana nu a stabilit însa ca valoarea lipsei de folosinta ar face parte din dreptul la repararea integrala a prejudiciului cauzat prin lipsirea abuziva de dreptul de proprietate.
Pentru aceste considerente, retinând întrunite conditiile art. 485 C.civ., privind restituirea fructelor de catre posesorul de rea – credinta, instanta de fond a admis actiunea si a obligat pârâta B.M. la plata sumelor de 105.550 USD si 26.400 euro, ambele în lei, la cursul BNR din data plati, catre reclamante. În baza ar. 274 C.proc.civ., fata de modul de solutionare a cererii principale, a obligat-o pe aceeasi pârâta la plata sumei de 3.492 lei cheltuieli de judecata, catre reclamanta, din care 3.343 lei reprezentând taxa judiciara de timbru si 149,10 lei reprezentând taxe pentru obtinerea de copii certificate de la Oficiul Registrului Comertului de pe contractele de închiriere.
Împotriva acestei sentinte au declarat apel reclamantele A.M. si P.I.I. si pârâta B.M., cereri înregistrate pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a IV-a Civila sub nr. 22053./299/2007, la data de 26.07.2010.
În motivarea apelului lor, reclamantele A.M. si P.I.I., au solicitat admiterea apelului si schimbarea în parte a sentintei apelate, în sensul respingerii exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului M.B. prin P.G., cu cheltuieli de judecata.
Astfel, apelantele – reclamante au apreciat ca, în mod gresit, prima instanta a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a M.B. prin P.G. si a respins actiunea fata de acesta ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fara calitate procesuale pasive. M.B. prin P.G. are calitate procesuala iar actiunea trebuie în mod obligatoriu solutionata si în contradictoriu cu acesta având în vedere urmatoarele aspecte: pârâtul, M.B. prin P.G., în calitate de vânzator, a încheiat contractul de vânzare – cumparare cu pârâta B.M. cu fraudarea drepturilor reclamantelor, acesta cunoscând faptul ca autorul reclamantelor formulase anterior cerere de restituire în natura cu privire la apartamentul în litigiu, înca din anul 1996.
Dreptul de proprietate al reclamantelor a fost încalcat deopotriva atât de pârâta B.M., cât si de pârâtul M.B. prin P.G., de pârâta prin cumpararea si de pârât prin vânzarea bunului altuia.
Raspunderea pârâtilor este solidara deoarece au savârsit împreuna fapta ilicita în urma careia reclamantele au fost private de folosinta imobilului, respectiv vânzarea – cumpararea bunului altuia, facuta în cunostinta de cauza, pentru fraudarea drepturilor lor.
În speta de fata sunt în prezenta unei situatii neobisnuite întrucât instanta a ales sa se pronunte exclusiv pe art. 485 C.civ., ignorând în mod explicit justetea raspunderii delictuale consacrate prin art. 998 – 999 C.civ., justete recunoscuta prin însasi motivarea hotarârii: “… desi în concluziile scrise practic se opteaza pentru prima varianta, situatie în care ar fi devenit incident, evident, art. 1003 C.civ. privind raspunderea civila delictuala solidara, si ar fi fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a persoanelor juridice, totusi, instanta se va pronunta cu privire la cererea formulata initial, apreciind ca art. 485 C.civ. se aplica cu prioritate, având caracter de “lege speciala” fata de dispozitiile cu caracter de lege generala privind raspunderea civila delictuala”.
Desi s-a retinut în mod textual faptul ca “instanta s-a considerat învestita cu motivarea în fapt si în drept din primul ciclu procesual, deoarece în apel sentinta a fost desfiintata în totalitate pentru neanalizarea fondului”, prima instanta a deliberat în perfecta antiteza cu intentia mai sus citata.
Astfel, s-a învederat faptul ca cererea introductiva la care se face referire a fost întemeiata atât pe art. 485 C.civ., cât si pe raspunderea delictuala consacrata prin art. 998 – 999 C.civ. Cu alte cuvinte, argumentatia în drept a fost structurata pe cele doua institutii, o separare a acestora fiind profund inechitabila si neîntemeiata.
Astfel, cererea de învestire a instantei reprezinta un tot unitar ce reuneste doua temeiuri de drept diferite: art. 485 C.civ. – restituirea fructelor ca urmare a admiterii actiunii în revendicare si art. 998 – 999; art. 1003 C.civ. – raspunderea delictuala solidara pentru prejudiciul cauzat.
Instanta de fond avea obligatia de a se pronunta tinând seama de ambele temeiuri de drept invocate prin cererea de învestire, reclamantele aratând ca angajarea raspunderii civile delictuale, în asentimentul instantei de fond, admiterea exceptiei calitatii procesuale pasive a persoanelor juridice sus – mentionate este întemeiata prin raportarea exclusiva la dispozitiile art. 485 C.civ. Sub acest aspect, instanta a retinut în mod corect faptul ca “acestia nu au avut calitatea de posesori si nici nu au încasat ori ar fi avut cum sa încaseze fructele civile solicitate în cauza”.
În apelul sau, apelanta – pârâta B.M., a solicitat admiterea apelului si în consecinta, respingerea actiunii formulata de catre reclamante ca neîntemeiata.
Astfel, în mod eronat prima instanta a respins exceptia prescriptiei dreptului la actiune invocata de catre apelanta – pârâta.
Mergând pe rationamentul instantei, singurele sume cu titlu de chirii încasate de catre pârâta, ce eventual ar fi putut fi puse în discutie, sunt sumele încasate în termenul de 3 ani prevazut de art. 3 din Decretul 167/1958 pentru perioada anilor 2004 – 2007.
Ori fata de momentul introducerii prezentei actiuni – anul 2007, prima instanta trebuia sa observe faptul ca sumele încasate pentru perioada 1998 -2003 erau prescrise, doar eventuala suma în valoare de 26.400 Euro pentru perioada 01.01.2004 – 31.12.2004 putând fi supusa analizei”.
Nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 485 C.civ.
Conform art. 486 C.civ. “Posesorul este de buna – credinta atunci când poseda în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale carui vicii nu-i sunt cunoscute”.
Interpretarea data de literatura de specialitate acestei exceptii, se refera la situatiile în care cel ce percepe fructele este o persoana care se afla în posesia unui bun frugifer, pe care l-a dobândit de la o alta persoana decât aceea care îl revendica si care este adevaratul proprietar, în puterea unui titlu care nu este valabil, dar ale carui cauze de nevalabilitate nu le cunoaste.
Interpretarea data de literatura de specialitate acestei exceptii, se refera la situatiile în care cel ce percepe fructele este o persoana care se afla în posesia unui bun frugifer, pe care l-a dobândit de la o alta persoana decât aceea care îl revendica si care este adevaratul proprietar, în puterea unui titlu care nu este valabil, dar ale carui cauze de nevalabilitate nu le cunoaste.
Se poate deci aprecia, ca fructele au fost culese sau încasate de o persoana care, pâna la momentul anularii titlului sau, a detinut bunul ca proprietar, în temeiul unui titlu valabil la acel moment, astfel ca dreptul de a-i percepe fructele a reprezentat de fapt exercitiul atributului “fructus”, pe care i-l confera dreptul de proprietate.
Potrivit vointei legiuitorului, în momentul în care cel ce poseda un bun frugifer ia cunostinta de faptul ca titlul în temeiul caruia l-a dobândit este afectat de o cauza de nevalabilitate, în acel moment el devine posesor de rea credinta.
Prin urmare, contrar celor retinute de instanta de fond si în concordanta cu dispozitiile art. 487 C.civ., “el înceteaza a fi cu buna credinta din momentul în care aceste vicii îi sunt cunoscute” problema în aceasta materie, este marcarea momentului trecerii de la buna la reaua-credinta.
Conform doctrinei si practicii judecatoresti, momentul de la care buna – credinta a posesorului înceteaza se determina cu ajutorul dispozitiilor art. 485 C.civ., ultima parte, invocate chiar de catre reclamante, dispozitii care vorbesc despre “proprietarul care-l revendica”.
Din cuprinsul acestora, se poate deduce ca stabilirea bunei sau relei – credinte a posesorului si pe cale de consecinta a dreptului, respectiv a obligatiei acestuia de a percepe sau de a restitui fructele pe care le-a perceput, se poate face raportându-se la momentul în care hotarârea judecatoreasca prin care s-a revendicat imobilul a ramas definitiva si irevocabila, caci doar atunci exista o certitudine necontestabila a viciilor actului translativ de proprietate.
Ori, prin raportare la practica instantei supreme, dupa anul 2005, data la care hotarârea despre care se face vorbire a ramas definitiva si irevocabila, apelanta nu a încasat nici o suma cu titlul de chirie pentru imobilul restituit. Nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 998 – 999 C.civ.
Astfel, nu exista fapta ilicita. Fapta ilicita, ca element al raspunderii civile delictuale, a fost definita ca “fiind orice fapta prin care, încalcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinând altei persoane”.
Sustinerile apelantelor – reclamante cu privire la caracterul ilicit al vânzarii imobilului ce a facut obiectul actiunii în revendicare nu pot fi primite, întrucât la data cumpararii imobilului în discutie, au fost respectate toate prevederile Legii nr.112/1995.
Conform art. 9 alin 1 din Legea 112/1995, “chiriasii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora pot opta, dupa expirarea termenului prevazut la art.14, pentru cumpararea acestor apartamente cu plata integrala sau în rate a pretului”.
Afirmatiile instantei de judecata ce a solutionat revendicarea, citate de catre apelantele – reclamante “se poate afirma ca vânzarea apartamentului catre chiriasa a avut loc cu încalcarea chiar a art. 9 din Legea 112/1995”, având în vedere ca acest text de lege nu prevedea nici o interdictie, nu au nici o relevanta juridica în prezenta cauza, întrucât sunt simple aprecieri ale instantei, ce contravin principiului “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” si care nu pot constitui autoritate de lucru judecat.
Mai mult, asa cum s-a sustinut în doctrina si jurisprudenta, cel ce exercita prerogativele pe care legea le recunoaste dreptului sau subiectiv nu poate fi considerat ca actioneaza ilicit, chiar daca prin exercitiul normal al dreptului sau au fost aduse anumite restrângeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane – “qui suo iure utitur neminem laedit”.
Prin decizia civila nr. 489 A din 1.06.2011 Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele – reclamante A.M. si P.I.I., împotriva sentintei civile nr. 4532/16.03.2010, pronuntata de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti în dosarul nr. 22053./299/2007, în contradictoriu cu apelanta – pârâta B.M. si cu intimatii – pârâti M.B. prin P.G., SC R. SA, a admis apelul declarat de apelanta-pârâta B.M. si a schimbat în parte sentinta civila apelata în sensul ca: a admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune pentru perioada 01.08.1998 – 26.11.2004.
A respins ca prescrise pretentiile reclamantelor pentru perioada 01.08.1998 – 26.11.2004.
A obligat pârâta la plata catre reclamante a sumei de 4.400 Euro reprezentând lipsa de folosinta pentru perioada noiembrie – decembrie 2004.
A mentinut restul dispozitiilor sentintei civile apelate si a luat act ca apelanta – pârâta nu solicita cheltuieli de judecata.
Cu privire la apelul formulat de catre apelantele reclamante A.M. si P.I.I. care critica solutia instantei de fond sub aspectul admiterii lipsei calitatii procesuale pasive a M.B. prin P.G. deoarece cauza a fost întemeiata în drept atât pe dispozitiile art. 485 C. civ. cât si pe dispozitiile art. 998 – 999 C. civ. care reglementeaza conditiile angajarii raspunderii civile delictuale, tribunalul a constatat ca acest apel nu este fondat.
În petitul cererii de chemare în judecata, înaintat Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti la 26.11.2007, s-a solicitat obligarea în solidar a pârâtilor la plata sumei de 105.550 USD si 26.400 euro reprezentând fructe civile percepute pentru apartamentul situat în Calea D. 189 et. ap. 6 sector 1 în perioada 01.081999 – 31.12.2004, în conditiile în care, asa cum corect a apreciat si instanta de fond, fructele civile sunt reglementate de art. 485 C. civ.
Institutia raspunderii civile delictuale reglementata de art. 998 – 999 C. civ. chiar daca prevede printre altele existenta faptei ilicite savârsite cu vinovatie sau din neglijenta sau prin imprudenta, putând fi apreciata si reaua credinta a partilor contractante, în speta ambii pârâti, nu se pot acorda pe aceasta cale fructe civile ci se pot solicita despagubiri materiale sau morale dovedite în conditiile legii.
În mod corect instanta de fond a constatat cu privire la cererea reclamantelor de acordare a fructelor civile ca M.B. prin P.G. si S.C. R. S.A., care avea calitatea doar de mandatar al vânzatorului, nu pot fi obligati la plata fructelor civile în conditiile în care conform art. 485 C.civ. numai posesorul neproprietar al imobilului daca se admite actiunea în revendicare putea fi obligat sa restituie bunul imobil si fructele civile, daca a fost de rea credinta, atât cele percepute sau nepercepute, ori valoarea lor daca le-a consumat, el având dreptul sa retina numai cheltuielile pe care le-a facut cu întretinerea lucrului.
În aceste conditii în mod corect instanta de fond a considerat ca numai intimata apelanta pârâta B.M.avea obligatia de restituire a fructelor civile.
Cu privire la apelul declarat de catre apelanta pârâta B.M. si care vizeaza în principal prescriptia dreptului la actiune al reclamantelor, tribunalul l-a considerat întemeiat pentru urmatoarele considerente:
Este adevarat ca potrivit art. 485 C.civ. posesorul de rea credinta, care a pierdut în cadrul actiunii în revendicare, este obligat sa restituie toate fructele lucrului iar numai posesorul de buna credinta restituie fructele civile dupa data introducerii actiunii în revendicare dar acest text de lege nu conduce la ideea ca actiunea în pretentie a reclamantelor poate sa vizeze orice perioada de timp deoarece acestea puteau odata cu introducerea actiunii în revendicare sa solicite si fructele civile.
Conform art. 1 si 3 din Decretul 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, dreptul la actiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat într-un termen de 3 ani.
Chiar daca ipotetic apelantele reclamante puteau solicita fructele civile si anterior actiunii în revendicare, pe cale separata, acestea sunt supuse termenului general de prescriptie si nu pot fi solicitate decât pe 3 ani în urma de la data de 26.11.2007 când a fost introdusa actiunea acestora la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti.
Pe cale de consecinta Tribunalul în temeiul dispozitiilor art. 296 C.pr.civ. a admis apelul declarat de apelanta pârâta B.M., a admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune pentru perioada 01.08.1998 – 26.11.2004 si a respins ca prescrise pretentiile reclamantelor pentru perioada 01.08.1998 – 26.11.2004 si a obligat pârâta la plata catre reclamante a sumei de 4.400 euro reprezentând lipsa de folosinta pentru perioada noiembrie – decembrie 2004 si a mentinut restul dispozitiilor sentintei civile atacate.
Potrivit principiului disponibilitatii care reglementeaza procesul civil, tribunalul a luat act ca apelanta pârâta nu solicita cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamantele A.M. si P.I.I. si pârâta B.M., care au fost înregistrate pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III-a Civila si pentru cauze cu minori si de familie, la data de 28.09.2011.
Prin motivele de recurs formulate de reclamantele A.M. si P.I.I., împotriva pârâtilor M.B. prin P.G., S.C. R. SA si B.M., întemeiate pe dispozitiile art. 304 pct. 7 si 9 C.pr.civ., se solicita admiterea recursului si în principal, modificarea hotarârii atacate, în sensul: respingerii exceptiei prescriptiei dreptului la actiune pentru perioada 01.08.1998 – 26.11.2004, cu consecinta respingerii apelului intimatei B.M. si mentinerii hotarârii primei instantei sub acest aspect; respingerea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a M.B. prin P.G.si a S.C. R. SA, cu consecinta admiterii apelului reclamantelor si schimbarii hotarârii primei instante, în sensul obligarii în solidar a acestora, împreuna cu intimata B.M., la plata sumelor de 105.550 USD si 26.400 euro. În subsidiar, solicita casarea hotarârii atacate si trimiterea cauzei la instanta de apel, pentru rejudecarea apelurilor declarate; cu cheltuieli de judecata, pentru urmatoarele motive de fapt si de drept
1.Hotarârea atacata este nemotivata.
Potrivit art. 261 pct. 5 din C.pr.civ., “hotarârea se da în numele legii si va cuprinde: (..) motivele de fapt si de drept care au format convingerea instantei, cum si cele pentru care s-au înlaturat cererile partilor “.
Totodata, prin art. 304 pct. 7, coroborat cu dispozitiile art. 312 alin. 3, ambele din C.pr.civ., se prevede faptul ca, în recurs, modificarea unei hotarâri se poate solicita atunci “când hotarârea nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau când cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii”.
O motivare completa si coerenta este necesara pentru a înlatura arbitrariul si pentru a permite instantelor ierarhic superioare sa exercite în mod optim controlul judiciar solicitat prin caile de atac. Totodata, prin motivarea corespunzatoare instanta îsi afirma impartialitatea si obiectivitatea, aratând ca judecata este doar o reflexie a legii pe care partile sunt chemate sa o respecte, iar instanta sa o aplice.
Din cele 10 pagini ale hotarârii atacate, o singura pagina este alocata motivarii instantei. Insa dincolo de aspectul cantitativ, lipseste rationamentul care a stat la baza formarii convingerii instantei. Spre exemplificare, subliniaza faptul ca apelul reclamantelor a fost respins doar în considerarea faptului ca art. 485 C.civ. reglementeaza fructele civile, în timp ce art. 998 – 999 C.civ. – raspunderea civila delictuala.
Arata recurentele reclamanta ca desi la prima instanta au fost invocate ambele temeiuri de drept, instanta nu a prezentat motivele pentru care considera ca instanta de fond ar fi fost “îndreptatita” sa nu se pronunte asupra raspunderii civile delictuale, ignorând aceasta institutie si retinând spre judecata doar dispozitiile art. 485 C.civ.
2.Hotarârea atacata este data cu încalcarea si aplicarea gresita a legii.
Cu privire la apelul intimatei B.M., recurentele reclamante arata ca aplicarea gresita a legii, motiv de recurs prevazut în art. 304 pct. 9 din C.pr.civ., nu poate fi niciunde mai evidenta decât în sustinerile cuprinse în decizia atacata.
Astfel, ca un prim aspect al acestei confuzii, retin contradictia din lacunara motivare a admiterii apelului intimatei B.M.. Desi a sustinut ca “este adevarat ca potrivit art. 485 C.civ. posesorul de rea – credinta, care a pierdut în cadrul actiunii în revendicare este obligat sa restituie toate fructele lucrului (…..)”, la doar un paragraf distanta instanta arata ca reclamantele puteau sa solicite “fructele civile si anterior actiunii în revendicare, pe cale separata (…..)”. Evident, instanta nu avea reprezentarea clara a momentului începând cu care persoana îndreptatita poate solicita fructele civile cu privire la un imobil revendicat.
Pe de alta parte, instanta a recunoscut faptul ca posesorul de rea – credinta este obligat sa restituie toate fructele civile, în timp ce posesorul de buna – credinta are obligatia de a restitui doar fructele dobândite dupa data introducerii actiunii în revendicare. Asadar, în speta, întrucât s-a retinut cu autoritate de lucru judecat reaua – credinta a intimatei B.M., acesteia îi incumba obligatia de a restitui toate fructele civile (percepute sau nu), începând cu momentul intrarii în posesia imobilului.
Mai arata recurentele reclamante ca, într-o prima etapa, citând dispozitiile indicate, instanta a aratat faptul ca “dreptul la actiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie. daca nu a fost exercitat într-un termen de 3 ani “.
Paradoxal, în paragraful urmator se sustine faptul ca “fructele civile (…..) sunt supuse termenului general de prescriptie si nu pot fi solicitate decât pe 3 ani în urma de la data de 26.11.2007 când a fost introdusa actiunea acestora la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti”.
În continuare subliniaza, daca mai este nevoie, faptul ca prescriptia extinctiva stinge doar dreptul la actiune, nu si dreptul substantial propriu-zis. În acest context, este nerelevanta perioada de “3 ani în urma” anterioara introducerii actiunii, fiind importanta numai perioada de “3 ani înainte” de la data nasterii dreptului material la actiune.
Oricum, fructele civile percepute sau nu, de un posesor de rea – credinta pot fi solicitate de catre proprietar începând cu data intrarii posesorului în posesia imobilului. Însa pentru a le solicita, proprietarul trebuie sa-si dovedeasca aceasta calitate, împreuna cu reaua – credinta a posesorului, prin intermediul actiunii în revendicare.
Prin decizia civila nr. 149 A din 03.11.2005, pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III-a Civila în dosarul nr. 1588/2005, reclamantelor li s-a recunoscut calitatea de proprietare, iar intimatilor le-a fost constatata reaua – credinta manifestata în momentul încheierii contractului de vânzare – cumparare a imobilului revendicat.
Dupa ramânerea irevocabila a sus – mentionatei hotarâri, respectiv la data de 30.10.2007, prin pronuntarea deciziei nr. 1808/2007 de catre Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a IV-a Civila în dosarul nr. 1463/2/2007, la data de 26.11.2007 reclamantele au solicitat fructele civile cuvenite.
Pe cale de consecinta, numai dupa ce s-a stabilit în mod irevocabil calitatea acestora de proprietare si reaua – credinta a intimatilor, reclamantele au putut solicita fructele civile. O solicitare anterioara, astfel cum în mod gresit sugereaza instanta de apel, ar fi fost sortita esecului prin imposibilitatea de a dovedi calitatea de proprietare si deci prin lipsa calitatii procesuale active.
Astfel, dreptul la actiune s-a nascut la data de 30.10.2007 si a fost exercitat la data de 26.11.2007, deci în interiorul termenului de prescriptie de 3 ani. Conform celor sustinute de însasi instanta de apel, “potrivit art. 485 C. civ. posesorul de rea – credinta, care a pierdut în cadrul actiunii în revendicare este obligat sa restituie toate fructele lucrului (…)”. Însa aceeasi instanta a afirmat faptul ca nu pot fi solicitate fructele civile “decât pe 3 ani în urma” si ca reclamantele le puteau “odata cu introducerea actiunii în revendicare sa solicite si fructele civile”.
Urmând acest rationament si solicitând fructele civile odata cu actiunea în revendicare, stiind prin grija instantei faptul ca acestea nu pot fi restituite decât pe 3 ani, în urma, se întreba reclamantele care era soarta juridica a fructelor civile mai vechi de 3 ani. Concluzia ar fi fost în sensul ca pentru fructele mai vechi de 3 anii înainte de introducerea actiunii în revendicare (care este oricum imprescriptibila) actiunea în restituirea fructelor trebuia obligatoriu introdusa anterior actiunii în revendicare, urmând însa sa fie evident respinsa pentru lipsa calitatii procesuale active.
În acest context, dreptul proprietarului neposesor la primirea fructelor de la posesorul neproprietar de rea – credinta începând cu data intrarii acestuia în posesie si dreptul de a formula oricând actiune în revendicare devin iluzorii, de vreme ce – în opinia instantei – niciodata nu se pot pretinde fructele decât “pe 3 ani în urma”.
3.Cu privire la apelul reclamantelor arata ca instanta a aratat faptul ca pârâtii persoane juridice nu pot fi obligati la plata fructelor civile, ci doar la despagubiri materiale.
Însa prin actiunea introductiva reclamantele au solicitat angajarea raspunderii civile delictuale a celor doi intimati, în temei art. 998 – 999 C.civ.
În acest sens, solicitarea ca cei trei intimati sa raspunda în solidar nu a echivalat nicicând cu o confuzie a temeiurilor de drept ce sunt incidente în cauza, motiv pentru care au aratat înca dintr-un început ca înteleg sa îsi întemeieze actiunea atât pe art. 485 C.civ., cât si pe art. 998 – 999 C.civ. Cu alte cuvinte, argumentatia în drept a fost structurata pe cele doua institutii, o separare a acestora fiind profund inechitabila si neîntemeiata.
Singurul argument retinut de instanta de apel este acela ca în petitul cererii introductive reclamantele au folosit termenul “fructe civile”, în locul termenului de “despagubiri”.
Argumentul este însa nefondat, de vreme ce recurentele reclamante nu au solicitat “restituirea fructelor civile”, pentru a se putea constata exclusiv aplicabilitatea art. 485 Cod civil, ci “obligarea pârâtilor la plata unor sume de bani reprezentând fructe civile percepute”. În acest context, sumele de bani respective au fost solicitate evident, fata de cele doua temeiuri de drept invocate, atât în baza obligatiei de restituire incumbând intimatei B.M., cât si în baza obligatiei de despagubire incumbând celorlalti intimati.
Faptul ca sumele pretinse au fost identificate ca fiind “fructe percepute” nu înseamna ca acesta este titlul cu care au fost solicitate, acesta rezultând evident, din temeiurile de drept invocate.
Pe cale de consecinta, respingând apelul reclamantelor, instanta nu numai ca a mentinut “omisiunea deliberata” a instantei de fond de a se pronunta asupra raspunderii civile delictuale, dar a încalcat totodata si principiul rolului activ în solutionarea si aprecierea unei cereri deduse judecatii.
Prin motivele de recurs formulate de recurenta pârâta B.M., în temeiul prevederilor art. 304 alin 9 C.pr.civ, solicita trimiterea prezentei cauze spre competenta solutionare Curtii de Apel Bucuresti, în sensul ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se admita recursul formulat, sa se modifice în parte hotarârea atacata si în consecinta, sa se respinga actiunea formulata de catre reclamante, pentru urmatoarele considerente:
În fapt, în mod corect, Tribunalul Bucuresti a admis exceptia prescriptiei dreptului la actiune pentru perioada 01.08.1998 – 26.11.2004, invocata de catre pârâta si a respins ca prescrise pretentiile reclamantelor.
Arata recurenta pârâta ca, criticile sale vizeaza doar suma în valoare de 4.400 Euro, reprezentând lipsa de folosinta pentru perioada noiembrie – decembrie 2004, suma stabilita de catre instanta în sarcina sa.
Apreciaza ca nu putea fi obligata la plata sumei mai sus mentionate, deoarece nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 485 C.civ.
Conform art. 486 C.civ “Posesorul este de buna – credinta atunci când poseda în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale carui vicii nu-i sunt cunoscute”.
Se poate deci aprecia, ca fructele au fost culese sau încasate de o persoana care, pâna la momentul anularii titlului sau, a detinut bunul ca proprietar, în temeiul unui titlu valabil la acel moment, astfel ca dreptul de a-i percepe fructele a reprezentat de fapt exercitiul atributului” fructus “, pe care i-l confera dreptul de proprietate.
Mai arata recurenta pârâta ca, potrivit vointei legiuitorului, în momentul în care cel ce poseda un bun frugifer ia cunostinta de faptul ca titlul în temeiul caruia l-a dobândit este afectat de o cauza de nevalabilitate, în acel moment el devine posesor de rea credinta.
Prin urmare, contrar celor retinute de instanta de fond si în concordanta cu dispozitiile art. 487 C.civ, “el înceteaza a fi cu buna credinta din momentul în care aceste vicii îi sunt cunoscute” problema în aceasta materie, este marcarea momentului trecerii de la buna la reaua – credinta.
Conform doctrinei si practicii judecatoresti, momentul de la care buna – credinta a posesorului înceteaza se determina cu ajutorul dispozitiilor art. 485 C.civ, ultima parte, invocate chiar de catre reclamante, dispozitii care vorbesc despre “proprietarul care-l revendica”.
Din cuprinsul acestora, poate deduce ca stabilirea bunei sau relei – credinte a posesorului si pe cale de consecinta a dreptului, respectiv a obligatiei acestuia de a percepe sau de a restitui fructele pe care le-a perceput, se poate face raportându-ne la momentul în care hotarârea judecatoreasca prin care s-a revendicat imobilul a ramas definitiva si irevocabila, caci doar atunci exista o certitudine necontestabila a viciilor actului translativ de proprietate. (I.C.C.J, Sectia civila si de proprietate intelectuala, decizia 1401 din 8.02.2004).
Ori, prin raportare la practica instantei supreme, dupa anul 2005, data la care hotarârea despre care se face vorbire a ramas definitiva si irevocabila, pârâta nu a încasat nici o suma cu titlul de chirie pentru imobilul restituit, motiv pentru care, solicita admiterea recursului formulat, modificarea în parte a hotarârii atacate si în consecinta, respingerea actiunii formulata de catre reclamante.
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, curtea retine ca recursul formulat de recurentele – reclamante este în parte întemeiat, în limitele ce se vor arata în continuare, în timp ce recursul declarat de recurenta – pârâta este neîntemeiat.
Prima critica formulata de recurentele – reclamante vizând nemotivarea deciziei din apel nu este întemeiata, decizia respectând dispozitiile art. 261 C. pr. civ., independent de faptul ca motivarea deciziei se desfasoara doar pe o pagina, cum arata recurentele, judecatorul precizeaza în concret care au fost motivele ce l-au determinat sa adopte solutia pronuntata în cauza.
Cel de-al doilea motiv de recurs privind gresita solutionare a exceptiei prescriptiei dreptului la actiune privind restituirea fructelor civile în temeiul dispozitiilor art. 485 C. pr. civ. este de asemenea neîntemeiat.
Fructele civile sunt venituri banesti produse prin folosirea unui bun, cum sunt chiriile sau dobânzile, care de regula se dobândesc zi de zi, pe masura trecerii timpului, fara ca substanta bunului ce le produce sa scada.
De la regula conform careia fructele se cuvin proprietarului lucrului, art. 485 a instituit o exceptie, potrivit cu care posesorul de buna credinta al lucrului îi culege fructele, fara ca proprietarul sa poata sa ridice vreo pretentie asupra lor.
Art. 487 stabileste ca posesorul înceteaza sa mai fie de buna credinta în momentul în care a luat cunostinta de viciile care-i afecteaza titlul, fiind normal ca, de îndata ce a cunoscut viciile titlului, posesorul sa nu se mai bucure de privilegiul pe care legea îl recunoaste în privinta dobândirii fructelor pentru proprietarul de buna credinta.
Încetarea bunei credinte este o chestiune de fapt, dar, în mod unanim doctrina si jurisprudenta au stabilit ca intentarea actiunii în justitie împotriva posesorului face sa înceteze buna sa credinta si de la aceasta data, el nu mai poate invoca dobândirea fructelor cu buna credinta.
Este evident ca de la data de 08.10.2001, când prin precizarea formulata, reclamantele au introdus actiunea în revendicare si împotriva pârâtei B.M., solicitând si anularea contractului sau de vânzare – cumparare, pârâta a încetat sa mai fie de buna credinta deoarece de la acea data trebuia sa fi cunoscut viciile titlului cu care detinea bunul.
Daca chiriile sunt datorate, de principiu reclamantelor, în calitate de proprietare ale imobilului, de la data de 8.10.2001, nu înseamna ca ele pot fi si restituite pe întreaga perioada de timp, deoarece sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul 167/1958 în conformitate cu care dreptul la actiune se prescrie într-un termen de 3 ani, precum si prevederile art. 7 alin. 1, potrivit cu care prescriptia începe sa curga de la data când se naste dreptul la actiune. Ori, în cazul de fata dreptul la actiune s-a nascut, cel mai târziu la 3.11.2005, data la care Curtea de Apel Bucuresti, prin decizia 1491A a constatat nulitatea contractului de vânzare – cumparare 471/97 si a obligat pârâtii sa lase reclamantelor în deplina proprietate si posesie imobilul, data de la care nu mai exista nici un impediment pentru promovarea actiunii în restituirea chiriilor.
Sub acest aspect, curtea constata ca, în mod corect tribunalul a retinut prescriptia pentru sumele aferente perioadei 01.08.1998 – 26.11.2004, sustinerile recurentelor – reclamante privind data la care hotarârea pronuntata în revendicare a ramas irevocabila, fiind fara relevanta sub acest aspect.
Pe de alta parte, se constata ca, dispozitiile Codului civil privind restituirea fructelor de catre posesorul de buna credinta, se coroboreaza cu dispozitiile privind prescriptia dreptului la actiune, nicaieri în cuprinsul dispozitiilor legale nefiind precizat caracterul imprescriptibil al unei asemenea actiuni.
Cu privire la acel de-al treilea motiv de recurs, curtea constata ca este întemeiat, întrucât verificând dispozitivul si considerentele hotarârilor anterioare, se constata ca, nici instanta de fond si nici cea de apel, nu au solutionat capatul de actiune având ca obiect despagubirile materiale solicitate de la pârâtii B.M., P.M.B. si SC R. SA, în temeiul dispozitiilor art.998 – 999 Cod civil.
Faptul ilicit cauzator de prejudicii invocat de reclamante, pe acest capat de actiune, l-a reprezentat, în opinia acestora, vânzarea si respectiv cumpararea apartamentului lor, cu încalcarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995.
Curtea constata ca, instanta de recurs este instanta de control judiciar, având rolul de a verifica legalitatea hotarârilor pronuntate de instantele anterioare, pe capetele de actiune formulate de reclamante.
Ori, ambele instante au retinut în mod gresit ca reclamantele au solicitat doar contravaloarea fructelor civile, aspect în raport de care au retinut doar incidenta dispozitiilor art. 485 C. civil , apreciind ca nu pot fi investite si cu cel de-al doilea capat de actiune întemeiat pe dispozitiile art. 998 – 999 cod civil. În aceste conditii, acest capat de actiune a ramas practic nesolutionat, fiind admisa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a P.M.B. si SC R. SA, exclusiv prin raportare la dispozitiile art. 485 C civil.
Desi curtea a pus în discutia partilor exceptia prescriptiei dreptului material la actiune a acestui capat de cerere întemeiat pe dispozitiile art. 998 – 999 C. civil, constata ca nu poate solutiona aceasta exceptie întrucât, asa cum am aratat, instantele anterioare nu s-au pronuntat pe acest temei juridic, astfel încât pentru a nu încalca principiul dublului grad de jurisdictie, urmeaza ca în temeiul dispozitiilor art. 312 alin 5 C. pr. civ. sa admita recursul, sa caseze partial decizia si sentinta si sa trimita cauza spre rejudecarea acestui capat de actiune, urmând ca instanta de fond sa puna în discutia partilor exceptia prescriptiei.
Recursul declarat de recurenta – pârâta B.M., ce vizeaza exclusiv pretentiile având ca obiect fructele civile aferente perioadei noiembrie – decembrie 2004 nu sunt întemeiate, întrucât asa cum am aratat anterior, contrar celor sustinute de recurenta, de la momentul introducerii actiunii împotriva sa, astfel cum a fost precizata, respectiv de la data de 08.10.2001 a încetat sa mai fie de buna credinta, aceasta fiind data la care i-au fost cunoscute viciile titlului sau, si nu data la care hotarârea judecatoreasca de admitere a actiunii în constatarea nulitatii si revendicare a ramas irevocabila.
În aceste conditii, faptul ca dupa 2005 recurenta – pârâta nu a încasat nici o suma cu titlul de chirie pentru imobilul restituit, nu are importanta, întrucât pârâta a devenit de rea credinta la momentul introducerii actiunii în revendicare împotriva sa.
Pentru aceste considerente în baza dispozitiilor art. 312 C. pr. civ. curtea respinge recursul declarat de recurenta – pârâta ca nefondat.
2
