Directivei 2004/38.
Art. 27 paragraful 2 din Directiva 2004/38
În baza termenilor din art.27 paragraful 2 din Directiva
În baza termenilor din art.27 paragraful 2 din Directiva
2004/38, măsurile de ordine publică sau de securitate publică
trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze
exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Reiese clar, nu numai din termenii art.27 paragraf 2 din
Directiva amintită, dar şi din jurisprudenţa constantă a Curţii, că
limitările care vizează apărarea ordinii publice şi a securităţii nu
sunt fondate pe justificări detaşate dintr-un caz individual sau pe
motive de prevenire generală.
Între altele, art.27 din Directiva 2004/38 dispune că,
condamnările penale anterioare nu pot ele în sine să motiveze
asemenea măsuri (art.23). În baza unei jurisprudenţe constante,
recursul unei autorităţi naţionale la noţiunea de ordine publică,
presupune existenţa în afară de problemele de ordine socială care
reprezintă infracţiuni ale legii, a unei ameninţări reale şi suficient
de grave care să afecteze un interes fundamental al societăţii.
(Decizia civilă nr.110/A/04 septembrie 2009)
Prin cererea înregistrată sub nr.3134/109/2007 pe rolul
Tribunalului Argeş, Direcţia Generală de Paşapoarte a sesizat instanţa,
solicitând restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Franţa
pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului G.D., cu motivarea că la
data de 20.10.2007 acesta a fost returnat din Franţa în baza Acordului de
readmisie încheiat de România cu această ţară .
Prin sentinţa civilă nr.329 din 6 decembrie 2007, Tribunalul
Argeş, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de petentă, reţinând că
pârâtul a părăsit România la data de 15.04.2005, ieşind din ţară prin vama
Giurgiu şi a fost returnat din Franţa pe data de 20.10.2007 pentru şedere
ilegală pe teritoriul acestei ţări .
Legea nr.248/20.07.2005 privind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinătate a fost modificată prin O.G. nr.5/2006 şi
O.U.G. nr.96/2006.
Ca urmare a acestor modificări, a fost introdus art.61, potrivit
căruia cartea de identitate valabilă constituie document de călătorie pe
baza căruia cetăţenii români pot călători în statele membre ale Uniunii
Europene.
Directiva 38/CE din 29.04.2004 statuează că libera circulaţie
a persoanelor constituie una dintre liberalităţile fundamentale ale pieţei
interne, care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne, în care libertatea
este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatului .
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede că
„cetăţenia uniunii” conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept
fundamental şi individual la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi a
măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.
Potrivit art.27 alin.(1) din Directivă, statele membre pot
restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a
membrilor lor de familie indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine
publică siguranţă publică sau sănătate publică, iar alin.(2) prevede că
măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică trebuie
să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe
conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot
justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în
cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de
gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate
motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de
consideraţii de prevenţie generală.
România este începând cu 1 ianuarie 2007 membră a Uniunii
Europene şi potrivit legislaţiei comunitare menţionate, toţi românii sunt
cetăţeni ai acesteia, statut ce le conferă dreptul la liberă circulaţie în toate
statele membre.
Pârâtul ca cetăţean al Uniunii, beneficiază, începând cu 1
ianuarie 2007, de aceste drepturi, situaţie în care se impune aplicarea cu
prioritate a normelor comunitare, astfel încât, în temeiul art.38 şi art.39
din Legea nr.248/2005 cererea i-a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal a
declarat apel reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea
sentinţei în sensul de a se admite cererea de restrângere a dreptului la
liberă circulaţie a pârâtului în Franţa pe o perioadă de maximum 3 ani.
În motivarea apelului s-a precizat de către apelanta-
reclamantă că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art.38 lit.a şi art.39
alin.1 din Legea nr.248/2005, cu modificările ulterioare şi mai mult decât
atât din declaraţia pârâtului a rezultat, că la data de 26.05.2007 a fost
reţinut de Poliţia franceză pentru şedere ilegală fiind condamnat la 6 luni
de detenţie, situaţie din care rezultă în mod clar că reprezintă o
ameninţare pentru ordinea publică şi deci nu sunt aplicabile dispoziţiile
din Directiva 2004/38/CE, mai bine zis, pârâtul se încadrează în
situaţiile de excepţie prevăzute de Directivă.
Curtea de Apel Piteşti prin decizia civilă nr.53/A/29.02.2008
a admis apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte
Bucureşti şi a anulat hotărârea instanţei de fond şi a trimis cauza spre
competentă soluţionare Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
În şedinţa din 29 februarie 2008, Curtea, din oficiu, a pus în
discuţia părţilor competenţa de soluţionare a cauzei de către prima
instanţă în raport de modificarea adusă Legii nr.248/2005 prin
O.U.G.nr.126 din 5 noiembrie 2007.
Faţă de această excepţie, care este de ordine publică, Curtea a
rămas în pronunţare în baza dispoziţiilor art.137 Cod procedură civilă,
excepţie care a făcut inutilă examinarea motivului de apel pe fond şi care
a fost admisă pentru următoarele considerente.
Potrivit dispoziţiilor art.I din O.U.G.nr.126/2007, în situaţia
prevăzută la art.38 lit.a, măsura se dispune la solicitarea Direcţiei
Generale de Paşapoarte cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost
returnată persoana de către Tribunalul Bucureşti, legiuitorul înţelegând să
stabilească o competenţă materială exclusivă în favoarea acestei instanţe.
În speţa dedusă judecăţii, sentinţa instanţei de fond s-a
pronunţat la data de 6 decembrie 2007, dată la care erau în vigoare
dispoziţiile O.U.G.nr.126/2007, astfel încât Tribunalul Argeş nu era
competent material să soluţioneze cauza de faţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal,
atât reclamanta cât şi pârâtul, ambele părţi susţinând că pronunţarea
sentinţei a avut loc cu încălcarea competenţei raportat la OUG nr.126/5
noiembrie 2007 şi că, în realitate, trebuia ca instanţa să se pronunţe pe
fond, respectiv să analizeze motivul de apel ale reclamantei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă
nr.5771/13.10.2008, a admis recursurile declarate de părţi şi a casat
decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel
Piteşti.
Pentru a se pronunţa astfel s-a reţinut că, este adevărat că în
faza judecării apelului dispoziţiile art.39 alin.1 din Legea nr.248/2005 au
fost modificate prin OUG nr.126/5.11.2007 în sensul stabilirii
competenţei exclusive de soluţionare a cererii din prezenta cauză în
favoarea Tribunalului Bucureşti în primă instanţă, însă, ulterior, respectiv
în faza judecării recursului, această ordonanţă a fost respinsă prin Legea
nr.115/16.05.2008, intrată în vigoare la data de 24.05.2008, situaţie faţă
de care competenţa revine instanţei sesizate iniţial, respectiv Curţii de
Apel Piteşti, care va proceda la soluţionarea apelului pe fond.
Învestită fiind cu rejudecarea apelului, raportat la motivul de
apel invocat de apelanta-reclamantă, Curtea a constatat că apelul este
nefondat pentru următoarele considerente:
În speţa de faţă se pune problema interpretării şi aplicării
dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al
cetăţeanului şi anume dreptul la libera circulaţie (art.25 din
României) în componenţa ce implică dreptul de părăsi teritoriul
României în scopul de a circula pe teritoriul Statelor Uniunii Europene.
Prin urmare, în raport de dispoziţiile din Constituţia
României, instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne
privind libera circulaţie a persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, nefiind
ţinută de a aplica în litera lor dispoziţiile legii interne, respectiv Legea
nr.248/2005.
Astfel, începând cu data de 1.01.2007, România a devenit stat
membru al Uniunii Europene, consecinţa directă fiind aceea că ea este
obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul acesteia în speţa
de faţă relevanţă prezentând normele ce consacră principiul fundamental
al liberei circulaţii a persoanelor.
În ceea ce priveşte raportul dintre legislaţia naţională şi
legislaţia comunitară Curtea va face aplicarea principiilor stabilite în
jurisprudenţa sa de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi anume
principiul efectului direct al directivelor, principiul supremaţiei dreptului
comunitar şi obligaţia de a nu aplica dreptul naţional, contrar dreptului
comunitar.
comunitar.
Cu privire la compatibilitatea normei interne cu cea
comunitară în ceea ce priveşte excepţia de la principiul libertăţii
cetăţeanului român de a ieşi din ţară în scopul de a călători pe teritoriul
Franţei, Curtea a constatat următoarele:
Art.38 lit.a din Legea nr.248/2005 prevede că restrângerea
exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români
poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani (…) cu privire la
persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de
readmisie încheiat între România şi acel stat.
În schimb art.27 din Directiva nr.2004/38/CE prevede că:
„Statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a
cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie,
pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică,
iar aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice”.
După cum se poate observa norma comunitară prevede doar
trei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a
persoanelor fără a se face nici o distincţie în ceea ce priveşte persoana
cetăţeanului în cauză, iar norma internă prevede o categorie mai largă de
situaţii posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului
român la libera circulaţie, astfel încât ea este parţial incompatibilă cu
norma comunitară.
În această situaţie, Curtea a făcut aplicarea principiilor
dreptului comunitar, fiind obligată, cu atât mai mult cu cât instanţa a
constatat că până la data de 1 ianuarie 2007 România avea obligaţia să
transpună dispoziţiile Directivei în dreptul intern, obligaţie ce nu a fost
îndeplinită, Legea nr.248/2005 nefiind până în prezent modificată şi
armonizată cu dispoziţiile cuprinse în Directivă.
2004/38 măsurile de ordine publică sau de securitate publică trebuie să
respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe
comportamentul personal al individului vizat.
Reiese clar nu numai din termenii art.27 paragraf 2 din
directiva amintită dar şi din jurisprudenţa constantă a Curţii că limitările
care vizează apărarea ordinii publice şi a securităţii nu sunt fondate pe
justificări detaşate dintr-un caz individual sau pe motive de prevenire
generală.
Între altele art.27 paragraf din Directiva 2004/38 dispune că,
condamnările penale anterioare nu pot ele în sine să motiveze asemenea
măsuri (art.23). În baza unei jurisprudenţe constante, recursul de către o
autoritate naţională la noţiunea de ordine publică, presupune existenţa, în
afară de problemele de ordine socială care reprezintă infracţiuni ale legii,
a unei ameninţări reale şi suficient de grave care să afecteze un interes
fundamental al societăţii.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că absenţa
examinării de către un stat membru, a comportamentului personal al
individului, atunci când limitează din motive de ordine publică sau de
securitate dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul unui alt stat
membru, privează de valabilitate orice justificare pentru acea limitare.
În speţa dedusă judecăţii, rezultă că intimatul-pârât a fost
condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de 6 luni de autorităţile
franceze pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire de bunuri furate,
pedeapsă pe care a executat-o.
În acest sens, nu se mai impune admiterea acţiunii şi
restrângerea dreptului la libera circulaţie pentru a nu se ajunge la o
sancţiune dublă faţă de fapta comisă s-au la o pedeapsă complementară
pe cale indirectă.
Pe de altă parte, infracţiunea săvârşită nu face parte din cele
grave pentru a fi sub incidenţa situaţiilor de excepţie prevăzute de art.27
din Directiva nr.2004/38/CE, care ar afecta siguranţa sau ordinea
publică din statul respectiv (cum ar fi fost în situaţia traficului de arme,
de droguri, infracţiuni grave de ameninţare, violenţe, etc.).
Tratatul constituind Comunitatea Europeană instituie la
art.46 o responsabilitate tradiţională a statelor pentru menţinerea ordinii
şi securităţii publice. Absenţa definiţiei acestei noţiuni nu a putut
împiedica înscrierea anumitor limite ale libertăţii statelor de către
Directivă şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Nu este totuşi posibil să fie permis fiecărui stat membru să
definească în manieră proprie asemenea noţiuni şi să ia măsuri arbitrare
pentru a nu lipsi aceste libertăţi de conţinutul lor.
Astfel, pentru a fi incidente dispoziţiile art.27 alin.2 teza I din
Directiva nr.2004/38/CE trebuie avute în vedere, de fapt, dispoziţiile
art.27 alin.2 teza II, în sensul că „conduita persoanei în cauză trebuie să
constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui
interes fundamental al societăţii, iar una din limitele impuse de Directivă
este imposibilitatea de a deduce dintr-o simplă condamnare penală,
existenţa unei ameninţări individuale împotriva ordinii şi securităţii
publice.
Pentru ca o condamnare penală să justifice o măsură de
îndepărtare trebuie ca faptele care au motivat-o şi persoana respectivă să
constituie o ameninţare reală şi suficient de gravă care să afecteze un
interes general al societăţii, fapte care vor fi analizate, de la caz la caz, de
către instanţele de judecată.
Cu alte cuvinte, aşa cum în mod legal s-a stabilit de către
prima instanţă, conduita pârâtului nu poate fi încadrată în nici un fel în
situaţiile de excepţie prevăzute de Directiva 2004/38/CE aplicabilă în
prezent prin aderarea României la Uniunea Europeană, drept pentru care
în mod legal a fost respinsă acţiunea, deoarece aşa cum s-a precizat mai
sus, nu se poate face abstracţie de această directivă, iar dispoziţiile
dreptului intern trebuie să fie corelate în mod obligatoriu cu dreptul
Faţă de cele arătate mai sus, în baza dispoziţiilor art.296 Cod procedură
civilă apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.
