Terenuri aparţinând domeniului privat al unităţii administrativ-teritoriale. Hotărâre a consiliului local de stabilire a impozitelor şi taxelor locale. Legalitatea hotărârii
Exceptând terenurile declarate de utilitate publică, dreptul de servitute legală reglementat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004 este recunoscut titularului căruia i s-a acordat dreptul de a efectua operaţiuni petroliere indiferent de titularul dreptului de proprietate asupra terenului.
Faptul că titularul dreptului de proprietate privată asupra terenului este o unitate administrativ-teritorială nu poate avea nici un fel de consecinţe asupra modalităţii de stabilire a chiriei/rentei anuale pentru exercitarea dreptului de servitute legală reglementat de art. 7 din Legea nr. 238/2004 câtă vreme textul nu face nicio distincţie. Aceasta, întrucât în privinţa bunurilor care fac parte din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale art. 121 din Legea nr. 215/2001 prevede că „sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel”, iar în timp ce prin art. 44 alin. (2) teza I din Constituţie se prevede că „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Deşi art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 238/2004 prevede o altă modalitate de stabilire a cuantumului rentei anuale, pârâtul a stabilit-o în mod unilateral, printr-o hotărâre dată în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 36 alin. (2) lit. b) şi alin. (4) lit. c) din Legea nr. 215/2001.Art. 36 alin. (2) lit. c) coroborat cu alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001 prevede doar dreptul consiliului de a aproba închirierea, iar nu pe acela de a stabili unilateral contravaloarea prestaţiei cocontractantului său.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2965 din 12 august 2013
Prin cererea înregistrată la Tribunalul B. sub nr. 5604/110/2012, reclamanta SC O.P. SA a chemat în judecată consiliul local al oraşului C. în contradictoriu cu care a solicitat: anularea parţială a hotărârii nr. 105/20.07.2011 a consiliului local C., respectiv art. 5 din anexa nr. 4 cu privire la cuantumul taxei de închiriere de 45.000 lei/mp/an, menţionată în tabelul de la pct. 5 „P. – prestări servicii, drum de acces”, aplicabilă de la 1.01.2012; suspendarea parţială a aceloraşi dispoziţii.
La data de 28.02.2013 reclamanta a formulat, în temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ., o cerere de suspendare a judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. 4347/260/2012 având ca obiect acţiunea formulată de oraşul C. împotriva sa, dar şi cererea sa recon venţională prin care a solicitat obligarea consiliului local C. la respectarea dreptului său de servitute legală asupra terenului de 8.093 mp afl at în proprietatea privată a oraşului, precum şi stabilirea de către instanţă, în temeiul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 238/2004, a cuantumului rentei anuale pentru acest teren.
Totodată, reclamanta a invocat excepţia necompetenţei funcţionale susţinând, în esenţă, că în raport de faptul că terenul pentru care s-a stabilit chiria se afl ă în proprietatea privată a oraşului C., competenţa revine instanţei de drept comun.
Prin încheierea din 4 februarie 2013 Tribunalul B. a respins atât excepţia necompetenţei funcţionale, precum şi cererea de suspendare a judecăţii pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Legea nu distinge, din punct de vedere al competenţei, dacă hotărârea priveşte un teren din proprietatea publică sau privată a entităţii administrative locale conform art. 2 lit. c) teza I, hotărârile acestora se soluţionează de instanţa de contencios administrativ.
În ceea ce priveşte suspendarea judecării se constată că reclamant în dosarul nr. 4347/260/2012 este unitatea administrativteritorială C., pârât O.M.V. P., obiect pretenţii, respectiv contravaloarea datoriilor restante şi a penalităţilor. O.M.V. P. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea unităţii administrativ-teritoriale C. la respectarea dreptului de servitute legală asupra terenului de sub sonde şi stabilirea rentei anuale pentru terenul respectiv. Cauza ce face obiectul prezentului dosar nu depinde de dezlegarea dată de Judecătoria Moineşti în dosarul nr. 4347/260/2012. Dacă Judecătoria Moineşti va stabili o rentă anuală atunci consiliul local va fi obligat să dea o hotărâre cu respectarea acestei soluţii.
Prin încheierea din 28.01.2013 Tribunalul B. a respins cererea de suspendare a executării H.C.L. nr. 105/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 686/11.03.2013 Tribunalul B. a hotărât următoarele:
– a respins cererea de suspendare a executării art. 5 din anexa nr. 4 a hotărârii nr. 105/20.07.2011 a consiliului local C.;
– a respins cererea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Între părţi s-au încheiat, la data de 3.01.2006, contractele nr. 4, 5, 7, 8, 9, 10 având ca obiect cedarea şi preluarea în chirie a unui teren în suprafaţă totală de 8.039 mp parte pentru servicii, parte ca drum de acces la preţul de 12,24 lei mp/an şi 7,44 lei mp/an între C.L. M. şi S.N.P. P. – sucursala M.; contractele au fost prelungite anual prin acte adiţionale. În actul adiţional încheiat la data de 1.02.2010 apare în calitate de chiriaş O.P. SA E. & P. G.Z. M.D.L., prelungit prin actele adiţionale din 1.02.2011 cu diferenţa că în calitate de chiriaş semnează O.P. SA E. & P. zona de producţie VIII M.N. Niciunul dintre acte nu a fost semnat de reprezentanţii O.P. SA, cu sediul în Bucureşti. În actele adiţionale din 2010 şi 2011 preţul închirieri era de 25 lei mp/an pentru terenurile pentru prestări servicii şi 15 lei mp/an pentru teren drum acces. Terenul a fost preluat în 2006, prin procesul-verbal de S.N.P. P. SA – sucursala M.; nu au fost depuse alte procese-verbale de preluare.
Pârâtul a hotărât, pentru anul 2012, un preţ al chiriei de 45 lei mp/an pentru terenurile închiriate către reclamantă, prin H.C.L. nr. 105/20.07.2011, anexa nr. 4, preţ cu care reclamanta nu este de acord, tratându-l ca fi ind o taxă sau un impozit local; a invocat Codul fi scal, susţinând că s-au încălcat principii generale ale fi scalităţii, că nu a fost respectat principiul legalităţii stabilirii cuantumului chiriei, deoarece acesta a fost majorat cu mai mult de 20% şi că a fost încălcat principiul previzibilităţii fi scale, a fost încălcat principul nediscriminării şi a fost încălcat art. 1 din Protocol 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Aceste susţineri nu sunt acoperite legal. Chiria este un al autorităţii publice locale, dar nu unul fi scal, ci unul contractual.
Niciun temei legal indicat de reclamantă nu prevede caracterul fi scal al chiriei sau taxei de închiriere. Contractele sunt semnate de către reprezentanţi ai consiliului local, care are dreptul dat de Legea nr. 215/2001 să emită hotărâri prin care să stabilească preţul chiriei pentru anumite categorii de terenuri, urmând a se încheia contracte de închiriere pentru aceste terenuri. De altfel, reclamanta recunoaşte caracterul civil al chiriei, susţinând că terenul este în domeniul privat al oraşului C. şi că este competentă în soluţionarea cauzei Secţia I civilă. O taxă sau un impozit nu are în niciun caz caracter civil şi nu poate intra în controlul unei instanţe civile.
a la care face referire reclamanta nu există, deoarece nu mai există o altă persoană fi zică sau juridică care să închirieze terenuri în acelaşi scop. Dacă pentru aceeaşi întrebuinţare a terenului, situat în aceeaşi zonă ar fi fost stabilite preţuri ale chiriei diferite, atunci ar fi putut fi pusă în discuţie discriminarea. Mai mult, analizând anexa la hotărârea consiliului local, se poate constata că sunt stabilite aceleaşi preţuri pentru categorii similare de terenuri/spaţii închiriate, dar reclamanta este singura care închiriază terenuri pentru prestări servicii şi drum acces; se poate remarca că există preţuri superioare celui stabilit pentru reclamantă pentru prestări servicii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului face referire la dreptul de proprietate, ori reclamanta nu este proprietar al terenului în cauză şi nu mai este nici chiriaş, deoarece pentru anul 2012 nu a mai încheiat niciun act adiţional la contractul existent şi nici un nou contract. Folosinţa este o componentă a dreptului de proprietate, dar ea nu poate fi invocată decât în prezenţa uni just titlu, iar faptul că reclamanta are bunuri plantate pe terenul respectiv nu îi dă şi dreptul de folosinţă fără acordul proprietarului. Dacă reclamanta s-a referit la încălcarea dreptului de folosinţă asupra sondelor, acest fapt nu a fost dovedit, deoarece nu a fost probată nicio împiedicare la accesul la aceste bunuri care la această dată sunt plantate pe un teren pe care reclamanta nu are dreptul să îl folosească. Dacă este o încălcare a dreptului de proprietate, atunci dreptul de proprietate a oraşului C. asupra terenului pe care sunt amplasate sondele este cel încălcat.
Reclamanta doreşte să impună pârâtului un preţ al chiriei mai mic decât cel stabilit prin H.C.L. nr. 105/20.07.2011, dar instanţa are doar controlul legalităţii acestor acte administrative, oportunitatea lor nefi ind în competenţa instanţei. Motivele invocate privind principiul predictibilităţii actelor fi scale şi a legalităţii acestora sunt aplicabile actelor administrativ fi scale, dar în speţă nu este vorba de un act administrativ fi scal. Stabilirea chiriei este un atribut al consiliului local şi dacă hotărârea a fost luată cu respectarea normelor privind această activitate conform Legii nr. 215/2001, instanţa nu poate interveni în cenzurarea preţului chiriei.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării nu au fost probate niciun caz bine justifi cat, nicio pagubă iminentă. Nu s-a probat că reclamanta nu poate să folosească sondele sau drumul în cauză, nu au fost puse în discuţie acte ale pârâtei prin care această împiedicare să fi e efectuată.
În termen legal, reclamanta a O.P. SA Bucureşti a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 686/11.03.2013 şi a încheierii din 4.02.2013. În motivarea recursului, reclamanta a invocat motivele prevăzute de art. 3041 şi art. 304 pct. 1, 7 şi 9 C.proc.civ., susţinând următoarele:
1. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit prevederilor legale.
Soluţia Tribunalului de respingere a excepţiei necompetenţei funcţionale este vădit nelegală, fi ind contrară art. 2 lit. c) şi art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. H.C.L. nr. 105/2011 reprezintă un act premergător încheierii unui contract între părţi, având ca obiect un teren proprietate privată a oraşului C., iar nu un act administrativ, deoarece nu este emis în regim de putere publică de vreme ce art. 44 alin. (2) din Constituţie garantează şi ocroteşte proprietatea privată indiferent de titular. Fiind vorba de un contract de închiriere a unor bunuri proprietate privată litigiul este de competenţa instanţei civile. Având în vedere şi dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti se constată că instanţa nu a fost alcătuită potrivit prevederilor legale, astfel încât se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la secţia civilă.
2. Hotărârea şi încheierea recurate cuprind motive contradictorii.
Deşi a respins acţiunea reţinând, în esenţă, că chiria este un venit contractual, iar nu o taxă sau impozit, instanţa s-a considerat competentă funcţional să soluţioneze cauza invocând dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004. Aceste motive sunt contradictorii, deoarece nu se poate susţine, pe de o parte, că nu este vorba de un impozit sau de o taxă, aşa cum nu se poate susţine că ar fi vorba de o chirie contractuală, iar pe de altă parte, litigiul ar fi civil. Argumentul respingerii acţiunii priveşte lipsa regimului de putere publică în stabilirea chiriei, de vreme ce argumentul respingerii excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ priveşte tocmai existenţa acestui regim de putere publică.
3. Instanţa a respins greşit cererea de suspendare a judecării cauzei.
Părţile din cauză au ajuns la un acord cu privire la încheierea contractului, nu însă şi în ceea ce priveşte cuantumul rentei, motiv pentru care a solicitat instanţei, prin cererea reconvenţională formulată în dosarul nr. 4347/260/2012 al Judecătoriei Moineşti, să stabilească cuantumul rentei anuale, pârâta neputând impune unilateral un anumit cuantum al rentei anuale.
Argumentul pentru care prima instanţă a respins cererea de suspendare a judecăţii este în sensul admiterii acestei cereri de vreme ce constată că soluţia din prezenta cauză depinde de dreptul care face obiectul judecăţii în dosarul nr. 4347/260/2012.
Dacă Judecătoria Moineşti va stabili cuantumul rentei anuale pârâtul va fi obligat să o respecte, fi ind evident că H.C.L. nr. 105/2011 este nelegală, întrucât este un act unilateral prin care se modifi că un raport juridic bilateral privat în vreme ce, dacă instanţa va admite acţiunea în pretenţii, H.C.L. nr. 105/2011 va fi apreciată că a produs efectul majorării cuantumului chiriei.
4. Hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale.
Instanţa a făcut o greşită aplicare a art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004, H.C.L. nr. 105/2011 prin care s-a stabilit unilateral preţul chiriei fi ind nelegală, dată cu încălcarea principiului legalităţii, principiului nediscriminării şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Instanţa a ignorat dreptul său stabilit prin art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004 de a plăti chiria pe baza convenţiei dintre părţi. Deşi este autoritate deliberativă, consiliul local nu poate adopta hotărâri decât în condiţiile legii, art. 36 alin. (2) lit. c) şi art. 36 alin. (5) lit. b), prevăzând că concesionarea/închirierea bunurilor proprietate privată se face „în condiţiile legii”, respectiv a Legii nr. 238/2004.
Cuantumul chiriei de 45 lei/mp/an a fost stabilit discriminatoriu în raport cu alţi contribuabili. Discriminarea există şi atunci când unor situaţii juridice diferite li se aplică acelaşi tratament juridic. A invocat atât dreptul de servitute legală, cât şi dreptul de a negocia chiria recunoscute prin Legea nr. 238/2004, iar Tribunalul a invocat tocmai acest lucru pentru a justifi ca acelaşi tratament cu celelalte persoane cărora li se adresează H.C.L. nr. 105/2011, ceea ce prezintă o încălcare a principiului nediscriminării.
Majorarea unilaterală şi disproporţionată a chiriei de către pârât constituie o ingerinţă în dreptul său de proprietate care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Convenţie, în sensul că această ingerinţă nu este prevăzută de lege, nu este necesară într-o societate democratică şi nu este proporţională. Dreptul său de folosinţă asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de exploatare este instituit prin lege, chiar fără acordul proprietarului, fi ind o sarcină legală impusă acestuia, având dreptul de servitute legală născut în patrimoniul său prin efectul legii; dispune, în acest fel, de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Examinând încheierea din 4.02.2013 şi sentinţa civilă nr. 686/11.03.2013, Curtea de Apel constată următoarele:
Actul a cărui legalitate parţială a fost contestată de reclamantă îl reprezintă hotărârea nr. 105 adoptată de consiliul local C. la data de 20.07.2011. Prin această hotărâre consiliul local al oraşului C. a stabilit impozitele şi taxele locale pentru anul 2012. Prin art. 5 au fost aprobate taxele pentru folosirea unor terenuri în scop agricol şi neagricol în baza unor contracte de închiriere sau concesiune, în conformitate cu anexa nr. 4 care face parte integrantă din hotărâre. În anexa nr. 4 sunt stabilite trei tipuri de taxe, şi anume: taxa de concesiune (art. 1); redevenţa minimă anuală pentru terenurile concesionate (art. 2); taxa de redevenţă anuală pentru terenurile închi riate pentru anul 2012 (art. 3). Litigiul de faţă s-a născut în legătură cu această din urmă taxă de redevenţă stabilită, prin art. 3 al anexei nr. 4, sub formă de tabel; în acest tabel este înscrisă o taxă de 45 lei/mp/an pentru „P. – prestări servicii, drum acces”. H.C.L. nr. 105/2011 a fost adoptată în aplicarea prevederilor cuprinse în Codul fi scal şi a normele sale de aplicare, H.G. nr. 956/2009, Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 273/2006.
Reclamanta O.P. realizează operaţiuni petroliere pe raza oraşului C., iar accesul în perimetrul de exploatare şi activităţile pe care le implică exploatarea se fac pe terenuri afl ate în proprietatea privată a oraşului C.
Legea petrolului nr. 238/2004 instituie, prin art. 7 alin. (1), în favoarea titularului căruia i s-a acordat dreptul de a efectua operaţiuni petro liere, un drept de servitute legală asupra terenurilor, „altele decât cele declarate de utilitate publică, necesare accesului în perime trele de explorare sau exploatare şi asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implică, altele decât cele declarate de utilitate publică”. Alin. (2) al textului prevede că „Exercitarea dreptului de servitute legală stabilit potrivit prevederilor alin. (1) se face contra plăţii unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza convenţiei încheiate între părţi cu respectarea prevederilor legale, în termen de 60 de zile de la comunicarea către proprietarii de terenuri a unei notifi cări scrise din partea titularilor de acorduri şi/sau permise”; iar potrivit alin. (3), „În cazul în care părţile nu ajung la un acord de voinţă în termenul prevăzut la alin. (2), stabilirea cuantumului rentei se va face de către instanţă, în condiţiile legii”.
Afi rmând, în temeiul Legii petrolului, dreptul său de servitute legală asupra suprafeţei de 8.093 mp teren necesar accesului în perimetrul de exploatare şi activităţilor pe care aceasta le implică, reclamanta a contestat dreptul pârâtului de a stabili în mod unilateral, aşa cum a făcut-o prin hotărârea nr. 105/20.07.2011, chiria (renta anuală, în termenii Legii petrolului) pentru exercitarea dreptului de servitute legală. Afi rmarea dreptului de servitute legală a fost făcută de către reclamantă atât pe cale de apărare – în cadrul acţiunii în contencios administrativ prin care a contestat legalitatea art. 5 din H.C.L. nr. 105/2011 cu referire la art. 3 al anexei nr. 4, învestind ea însăşi instanţa de contencios administrativ – cât şi pe calea dreptului comun, respectiv prin cererea reconvenţională care face obiectul dosarului nr. 4347/260/2012 al Judecătoriei Moineşti.
Deşi prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe în cauza de faţă pârâtul a susţinut că chiria nu este nici taxă şi nici impozit, a stabilit chiria pentru terenul folosit de reclamantă printr-o hotărâre privind taxele şi impozitele locale. Poziţia imprecisă a pârâtului cu privire la natura acestui venit este relevată şi de faptul că, deşi a adoptat hotărârea prin care a stabilit valoarea chiriei, a formulat acţiunea principală din dosarul nr. 4347/260/2012, prin care a solicitat obligarea O.P. la plata chiriei începând cu data de 1.01.2012.
Exceptând terenurile declarate de utilitate publică, dreptul de servitute legală reglementat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 238/2004 este recunoscut titularului căruia i s-a acordat dreptul de a efectua operaţiuni petroliere indiferent de titularul dreptului de proprietate asupra terenului. Particularitatea situaţiei deduse judecăţii este determinată de faptul că titularul dreptului de proprietate privată asupra terenului este o unitate administrativ-teritorială.
Această particularitate, însă, nu poate avea niciun fel de consecinţe asupra modalităţii de stabilire a chiriei/rentei anuale pentru exercitarea dreptului de servitute legală reglementat de art. 7 din Legea nr. 238/2004 câtă vreme (aşa cum s-a arătat) textul nu face distincţia menţionată. Aceasta, întrucât, în privinţa bunurilor care fac parte din domeniul privat al unităţilor administrativteritoriale, art. 121 din Legea nr. 215/2001 prevede că „sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
În timp ce prin art. 44 alin. (2) teza I din Constituţie se prevede că „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Cu toate acestea, pârâtul a făcut o asemenea distincţie prin aceea că a stabilit chiria/renta anuală pentru exercitarea dreptului de servitute legală al reclamantei printr-un act administrativ de autoritate în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, respectiv printr-o hotărâre adoptată potrivit art. 45 din Legea nr. 215/2004, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 36 alin. (2)
lit. b) şi alin. (4) lit. c) din Legea nr. 215/2004. Astfel, potrivit art. 36 alin. (2) lit. b), consiliul local exercită atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi, în exercitarea acestor atribuţii, potrivit alin. (4) lit. c), stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale. În aceste condiţii, susţinerile recurentei cu privire la necompetenţa funcţională a instanţei de contencios administrativ sunt nefondate, iar recursul îndreptat împotriva încheierii prin care Tribunalul a respins această excepţie este nefondat.
Aşadar, deşi art. 7 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 238/2004 prevede o altă modalitate de stabilire a cuantumului rentei anuale, pârâtul a stabilit-o în mod unilateral, printr-o hotărâre dată în exercitarea atribuţiilor menţionate. Art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001 reglementează pentru consiliul local atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului; în exercitarea acestor atribuţii, potrivit alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001, consiliul local „hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii”. În cauză, pe de o parte, cuantumul chiriei nu a fost stabilit printr-o hotărâre dată în exercitarea atribuţiilor reglementate de art. 36 alin. (2) lit. c) coroborat cu alin. (5) lit. b), iar pe de altă parte, aceste dispoziţii prevăd doar dreptul consiliului de a aproba închirierea, iar nu pe acela de a stabili unilateral contravaloarea prestaţiei cocontractantului său. Un asemenea din urmă drept nici nu putea fi prevăzut pentru consiliul local de având în vedere dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Constituţie şi art. 121 din Legea nr. 215/2001 menţionate anterior. Mai mult, art. 36 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 prevede, în partea fi nală, că închirierea se face „în condiţiile legii”, în cauză fi ind aplicabilă Legea nr. 238/2004.
Se constată, astfel, că hotărârea nr. 105/20011, sub aspectul contestat în cauză, a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 215/2001 şi a art. 7 din Legea nr. 238/2004, ceea ce relevă caracterul fondat al acţiunii. În acest context, nu se poate reţine că legalitatea H.C.L. nr. 105/2011 depinde de soluţia care va fi dată de Judecătoria Moineşti în dosarul nr. 4347/260/2012 şi, prin urmare, aplicarea art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., a fost făcută în mod corect de Tribunal, prin încheierea din 4.02.2013. Pe de altă parte, cererea subsidiară a recurentei, de modifi care a hotărârii recurate, în sensul suspendării judecăţii până la soluţionarea dosarului nr. 4347/260/2012, nu este nici posibilă mai înainte de a se fi desfi inţat în vreo modalitate actul fi nal al judecăţii (sentinţa civilă nr. 686/2013).
Faţă de cele ce preced, încheierea din 4.02.2013 se impune a fi menţinută; însă, hotărârea de fond se impune a fi modifi cată, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în sensul admiterii în fond a acţiunii şi a capătului de cerere prind cheltuielile de judecată solicitate prin acţiune.
(Judecător Gabriela Mona Ciopraga)
