Sentinţa civilă nr. 3536 din 22.04.2013
Acţiune în răspundere civilă delictuală – Daune morale
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 30.10.2012 sub nr. …../302/2012, reclamantul D. F. I. a chemat în judecată pe pârâtul C. F., solicitând instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale.
În motivare, reclamantul a arătat că de un an de zile este victima vecinului său, pârâtul din cauză, aceştia locuind în acelaşi bloc, iar pe fondul unor neînţelegeri apărute în cadrul asociaţiei, pârâtul a început să îl şicaneze, profitând de faptul că reclamantul este bătrân şi bolnav şi nu se poate apăra. Reclamantul a relatat în cerere 3 incidente la diferite intervale de timp, în care pârâtul i-a adresat cuvinte precum: „comunist”, „terorist”, „nenorocit”, l-a ameninţat că îl bagă la Jilava, adresându-i totodată o serie de expresii vulgare. La două dintre aceste incidente au fost de faţă şi doi martori locatari ai blocului, care au observat că reclamantul nu a ripostat în niciun fel.
Reclamantul a învederat că este în vârstă şi nu este lăsat să trăiască liniştit, fiind terorizat de către pârât, motiv pentru care a avut probleme de sănătate
A mai adăugat că în luna februarie 2012, pârâtul a mers pe lângă reclamant, pe stradă, şi l-a împins pe acesta, cu intenţia vădită de a-l face pe reclamant să alunece pe gheaţă, lucru observat şi de femeia de serviciu care face curat în faţa blocului. De atunci, de fiecare dată când reclamantul se întâlneşte cu pârâtul, acesta îl înjură, îl calomniază, îi dă cu palma sau pumnul în spate, ameninţându-l că „o să îl termine”.
Mai mult decât atât, pârâtul îl împiedică pe reclamant să folosească cutia de scrisori, introducându-i în aceasta tot felul de materiale publicitare, hârtii şi plicuri goale, gumă de mestecat. În acest fel, cutia poştală a reclamantului este mereu plină, astfel că toate facturile şi plicurile care sunt adresate reclamantului şi familiei sale nu mai au loc în aceasta
Reclamantul a mai susţinut că în data de 13.09.2012, pârâtul s-a întâlnit cu reclamantul în holul blocului şi l-a făcut pe acesta „vagabond ordinar” şi l-a ameninţat că „îl termină”. De asemenea, pârâtul a turnat acid în faşa uşii reclamantului.
În drept, reclamantul s-a întemeiat pe prevederile art. 998 şi urm. Cod civil.
La termenul din 25.02.2013, reclamantul şi-a restrâns pretenţiile la suma de 10.000 lei.
În dovedire, reclamantul a depus la dosar copii de pe plângerile pe care le-a adresat organelor de cercetare penală, copii de pe materialele găsite în cutia poștală.
Pârâtul a formulat întâmpinare însă instanţa a constatat la termenul din 15.04.2013 că pârâtul este decăzut din dreptul de a o formula pentru motivele arătate în încheierea de şedinţă întocmită cu acea ocazie.
În cauză au fost administrate interogatorii reciproce şi au fost audiaţi martorii Z.V. şi V. M
Analizând probele administrate în cauză, instanţa a reținut următoarele:
În cauză, reclamantul a prezentat instanţei mai multe incidente, în cadrul cărora, conform menţiunilor reclamantului, pârâtul i-ar fi adresat cuvinte jignitoare. Instanţa a observat că cele mai multe incidente învederate de reclamant sunt susţinute sunt simple afirmaţii ale acestuia, fără susţinere în materialul probator.
În ceea ce priveşte declaraţia martorului Z.V.l instanța a apreciat că aceasta nu poate fi avută în vedere în integralitatea sa deoarece martorul a învederat că el însuşi se află într-o relaţie conflictuală cu pârâtul, ceea ce poate conduce la concluzia că declaraţia sa este influenţată de o percepţie subiectivă asupra evenimentelor supuse analizei sau că martorul poate prezenta evenimentele cu o oarecare doză de exagerare, pe care instanţa trebuie să o aibă în vedere.
Singurele elemente din declaraţia martorului Z.V. care au putut fi luate în considerare au fost acele susţinute şi de alte probe administrate în cauză, deoarece numai prin coroborarea probelor administrate de instanţa de judecată se poate ajunge la stabilirea acelei situaţii de fapt care corespunde adevărului obiectiv.
Astfel, singurele aspecte care s-au regăsit atât în susţinerile reclamantului, cât şi în declaraţiile martorilor V. M. și Z. M. Au fost date de faptul că pârâtul s-a adresat reclamantului cu expresiile „terorist” şi „securist”.
Instanţa a apreciat că un aspect cert, care a rezultat cu evidenţă din probe, a fost acela că pârâtul a folosit acele expresii la adresa reclamantului, fiind analizat contextul în care au fost făcute afirmaţiile, motivaţia pârâtului şi măsura în care acestea pot atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului. În ceea ce priveşte celelalte aspecte învederate de reclamant, în lipsa unor probe concrete în acest sens, acestea nu au putut fi valorificate de către instanță în cauză.
Instanţa a observat că între cele două părți s-a iscat un conflict încă din anul 2006, legat de administrarea blocului în care cele două locuiesc. Prin urmare, între reclamant şi pârât a existat o divergenţă de opinii, la un moment dat, dar la dosar nu există elemente care să explice în mod raţional cum respectiva divergenţă de opinii a degenerat în atitudinea pârâtului de jignire a reclamantului şi care ar fi motivele logice pentru care pârâtul ar putea avea o asemenea atitudine. Instanța a stabilit cu certitudine că reclamantul a avut faţă de pârât un comportament civilizat, ceea ce, în mod firesc, nu justifica o reacţie mai puţin civilizată din partea pârâtului.
Analizând condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului C. F., instanţa a reţinut că, în temeiul art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Faţă de acest text de lege, instanţa a observat că pentru antrenarea răspunderii, este necesar să se fi comis o faptă ilicită, să se fi cauzat un prejudiciu, prejudiciul să fie urmarea faptei ilicite (să existe legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu), iar fapta să fie comisă cu vinovăţie, fie că este vorba despre intenţie, fie că este vorba despre culpă, şi chiar de-ar fi culpa în forma ei cea mai uşoară.
În speţă, aşa cum s-a reţinut mai sus, pârâtul s-a adresat reclamantului cu expresiile „terorist” şi „securist”, ceea ce constituie în sine, o faptă ilicită.
Pentru reţinerea unei asemenea concluzii, instanţa a avut în vedere că demnitatea umană este o valoare protejată de Constituţia României, chiar prin art. 1 alin. (3), şi art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamental, şi că expresiile folosite de pârât au fost natură să lezeze demnitatea reclamantului.
Astfel, instanţa a constatat că este de notorietate că Departamentul Securităţii Statului a fost în perioada 1948-1989 responsabil de încălcarea frecventă a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor români şi că metodele sale de acţiune includeau aplicarea de tratamente degradante sau umilitoare pentru opozanţii regimului politic comunist sau chiar apelarea la acte de tortură. Prin urmare, simpla indicare a faptului că o persoană a fost colaboratoare a Departamentului respectiv, fără a exista probe care să susţină o asemenea afirmaţie, este de natură să jignească, să denigreze şi să afecteze demnitatea umană, prin asocierea persoanei cu un istoric caracterizat printr-o multitudine de acte ilegale comise împotriva cetăţenilor români.
De asemenea, sintagma „terorist”, folosită la adresa unei persoane în contextul în care actele de terorism comise la nivel mondial în ultimii ani au condus la pierderea unui număr foarte mare de vieţi omeneşti este şi ea de natură să jignească şi să denigreze, tot prin asocierea persoanei jignite cu o categorie socială caracterizată prin comiterea de fapte grave împotriva umanităţii.
Este adevărat, totuşi, dincolo de aceste elemente, că pârâtului trebuie să îi fie respectată libertatea de exprimare. Cu toate acestea, instanţa a observat că atitudinea pârâtului faţă de reclamant a depăşit în cauză limitele admisibile ale libertăţii de exprimare, pe de o parte deoarece prin exercitarea dreptului la exprimare liberă nu se poate aduce atingere demnităţii altuia, iar pe de altă parte deoarece scopul pârâtului nu a fost acela de a transmite o informaţie de interes public sau de a-şi exprima o opinie, ci acela de a-l jigni pe reclamant, fără vreun motiv rezonabil.
În contextul în care a existat un asemenea scop, a fost evident că fapta pârâtului a fost comisă cu vinovăţie.
Referitor la existenţa unui prejudiciu, instanţa a remarcat faptul că expresiile folosite de pârât au fost de natură să intimideze, să denigreze, să creeze o stare de angoasă, de nelinişte şi o senzaţie de inferioritate, prin urmare sunt cauzatoare de prejudicii, cel puţin morale.
Cu toate acestea, instanţa a apreciat că nu poate evalua prejudiciul respectiv la suma indicată de reclamant în cererea sa precizatoare, pe de o parte deoarece reclamantul a solicitat suma de 10.000 lei pentru mai multe fapte ilicite şi doar una dintre ele a fost dovedită, iar pe de altă parte deoarece fapta dovedită a pârâtului, chiar cauzatoare de prejudicii, aşa cum s-a menţionat mai sus, nu este de natură să provoace o suferinţă morală de amploarea celei învederate de reclamant.
Prin urmare, instanţa a apreciat că în speță au fost întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului, pentru motivele indicate mai sus și că obligarea pârâtului la plata sumei de 1000 lei pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant este suficient.
Încheiere din data de 08.04.2013
Recuzare executor judecătoresc
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 la data de 15.02.2013 sub nr. …../302/2013, petenta N.A. a formulat cerere de recuzare a doamnei executor judecătoresc R.M. din cadrul Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi O. şi R.
În motivarea cererii, petenta a arătat că în dosarul de executare înregistrat sub nr. …/…/2012 pe rolul BEJA O. şi R. s-a ocupat de procedura de executare d-na R. M. care în perioada 1982-1996 a fost căsătorită cu dl. H. T. şi deţine informaţii personale şi familiale.
A mai arătat că d-na executor R. M. are o atitudine posesivă, recurge la ameninţări împotriva petentei faţă de minora H. A.-E. şi o jigneşte pe fiica petentei. Petenta a învederat că executorul judecătoresc are doi copii din relaţia cu H. T.
În drept, au fost invocate disp. art. 10 din Legea nr. 188/2000, precum şi ale art. 27 pct. 9 Cod procedură civilă.
În dovedire, petenta a depus la dosar, în fotocopii, următoarele înscrisuri: sentinţa civilă nr. … din 30.11.2009, pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti în dosar nr. …/302/2009, carte de identitate N. A., decizia civilă nr. …. din 04.10.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a III-a în dosar nr. …./302/2009, proces-verbal privind continuarea procedurilor de executare silită nr. …/../2012 din 20.12.2012, proces-verbal din 20.01.2013, decizia civilă nr. … din 28.03.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a în dosar nr. …/302/2009.
Intimatul deşi legal citat, nu a depus întâmpinare şi nici nu s-a prezentat la judecarea cauzei.
La solicitarea instanţei, s-a ataşat la dosar copie de pe sentinţa civilă nr. … din 13.-.1996, pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti în dosar nr. …/1996.
Instanţa a încuviinţat pentru petentă proba cu înscrisuri şi a dispus judecarea cererii în şedinţă publică, faţă de faptul că art. 10 din Legea nr. 188/2000 face trimitere doar la cazurile şi la condiţiile în care se poate dispune recuzarea reglementată de Codul de procedură civilă, nu şi la procedura de judecare a cererii de recuzare în Camera de Consiliu. Prin urmare, apreciindu-se că excepţiile de la regula conform căreia procesul civil se judecă în şedinţă publică, conform art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt de strictă interpretare şi aplicare, instanţa a constatat că nu poate fi inclusă reglementarea din Codul de procedură civilă conform căreia cererea de recuzare se judecă în Camera de Consiliu în sfera „cazurilor şi condiţiilor” în care se poate dispune recuzarea executorului judecătoresc, pentru aceste motive dispunând judecarea în şedinţă publică.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. … din 30…2009, pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti în dosar nr. …/302/2009, instanţa a admis cererea reclamantului H. T. în contradictoriu cu pârâta H. A., a admis în parte cererea reconvenţională a pârâtei, a desfăcut căsătoria încheiată între părţi la data de 30./.2001 din vină comună, a dispus revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei, acela de „N.”, a încredinţat pârâtei spre creştere şi educare pe minora H. A.-E., l-a obligat pe reclamant la plata unei pensii de întreţinere către minoră şi a încuviinţat ca reclamantul să aibă legături personale cu minora, conform unui program de vizitare arătat de instanţă în sentinţă.
Prin decizia civilă nr. … din 28./.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a în dosar nr. …/302/2009, instanţa a schimbat în parte sentinţa nr. … din 30./.2009, în sensul că a desfăcut căsătoria din culpa reclamantului şi în sensul măririi cuantumului pensiei de întreţinere.
Prin decizia civilă nr. … din 04./.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosar nr. …/302/2009, au fost respinse recursurile declarate de H. T. şi N. împotriva deciziei nr. …. din 28./.2011.
Pentru punerea în executare a dispoziţiilor din sentinţa nr. … din 30./.2009 referitoare la programul de vizitare, numitul H. T. a apelat la serviciile executorului judecătoresc R. M. din cadrul Biroului Executorilor Judecătoreşti O. şi R.
Conform menţiunilor din sentinţa civilă nr. … din 13./.1996, pronunţată de Judecătoria sector 5 Bucureşti în dosar nr…./1996, doamna executor judecătoresc R. M. a fost căsătorită cu numitul H. T. din data de 25.12.1982 şi până la rămânerea irevocabilă a sentinţei nr. …./1996, iar din căsătoria celor doi au rezultat doi copii: I. D., născut la data de 20.07.1985 şi T. G., născut la data de 08.11.1983.
Faţă de faptul că doamna executor judecătoresc a fost căsătorită timp de aproximativ 14 ani cu creditorul H. T. şi faţă de faptul că din această căsătorie au rezultat doi copii, instanţa a apreciat că, pentru un observator obiectiv, echidistanţa doamnei executor este pusă la îndoială, fiind imperios necesar ca aceasta să nu mai efectueze acte de executare în dosarul de executare deschis la solicitarea creditorului H. T. Instanţa a reamintit că executarea silită este o parte a procesului civil şi că echitatea procedurii civile impune ca autorităţile statului, adică inclusiv executorul judecătoresc implicat în proces, să nu aibă o atitudine care să favorizeze vreuna dintre părţi şi nici să nu se afle într-o postură care să ridice suspiciuni cu privire la posibilitatea favorizării vreuneia dintre părţi. În plus, într-un domeniu sensibil precum cel al legăturilor personale dintre părinte şi copil, este cu atât mai important ca aceste reguli să fie respectate, astfel încât să nu existe niciun risc ca dezvoltarea minorului să fie afectată de comportamentul autorităţilor.
Deşi petenta şi-a întemeiat cererea de recuzare pe prevederile art. 27 pct. 9 C. proc. civ., instanţa a constatat că nu există dovezile unei vrăjmăşii între executorul judecătoresc şi petentă. Cu toate acestea, elementele prezentate de petentă instanţei şi argumentele pe care le-a adus aceasta în cererea sa se circumscriu cazului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 1 C. proc. civ.
În concret, instanţa a observat că, deşi nu există dovezi certe cu privire la vreun interes pe care l-ar avea executorul judecătoresc în dosarul de executare constituit la solicitarea creditorului H. T., în acelaşi timp este totuşi cert că există dubii rezonabile cu privire la imparţialitatea doamnei executor şi suspiciuni fireşti conform cărora doamna executor ar putea avea un interes în cauză, în sensul de a favoriza pe creditor, care este fostul soţ al doamnei executor şi tatăl copiilor acesteia.
Prin urmare, pentru ca părţile să beneficieze de un proces echitabil şi pentru a nu exista vreun risc de afectare a dezvoltării minorei prin comportamentul autorităţilor statului, instanţa a admis cererea de recuzare a executorului judecătoresc R. M., din cadrul Biroului Executorilor Judecătoreşti Asociaţi O. și R. în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, raportat la art. 27 pct. 1 C. proc. civ.
Pentru aceleaşi considerente instanţa a apreciat că se impune şi anularea actelor de executare efectuate de aceasta, în temeiul art. 10 alin. (5) din Legea nr. 188/2000.
Încheiere din data de 17.06.2013
Cerere de reexaminare împotriva încheierii prin care s-a anulat cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 la data de 11.04.2013 sub nr. …./302/2013, petentul C. M. a formulat plângere contravenţională împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria CP nr. 372XXXX din 28.03.2013, comunicat petentului la data de 02.04.2013, prin care a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 750 lei şi suspendarea dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile, solicitând anularea parţială a procesului-verbal, în sensul anulării amenzii în cuantum de 300 lei şi restituirii permisului de conducere.
În motivare, petentul a arătat că a fost sancţionat deoarece în data de 28.03.2013 ar fi condus autoturismul cu nr. de înmatriculare B-XX-XXX neavând asupra sa permisul de conducere, certificatul de înmatriculare şi cartea de identitate, iar la efectuarea virajului la dreapta de pe Calea Rahovei către Şoseaua Progresului nu ar fi acordat prioritate de trecere pietonilor aflaţi pe marcajul pietonal şi pe culoarea verde pentru pietoni.
Petentul a învederat că uitase actele în autoturismul proprietate personală, autoturismul pe care îl conducea la data sancţionării sale fiind al altcuiva, însă a furnizat agentului de poliţie datele sale de identificare. Agentul l-a informat pe petent că va primi la domiciliu procesul-verbal de contravenţie, motiv pentru care petentul a părăsit zona în care a fost oprit. Ulterior, a fost oprit din nou de acelaşi agent de poliţie, care l-a acuzat pe petent că ar fi fugit de la locul faptei şi care l-a ameninţat pe petent că, din această cauză, îl va sancţiona şi pentru că nu ar fi acordat prioritate de trecere pietonilor.
Petentul a subliniat că nu a refuzat să semneze procesul-verbal, însă agentul nu i-a comunicat actul sancţionator la data întocmirii sale. Prin urmare, i-a fost încălcat dreptul de a formula obiecţiuni.
În plus, petentul a subliniat că nu este adevărat că nu ar fi acordat prioritate de trecere pietonilor.
În drept, petentul s-a întemeiat pe prevederile OUG nr. 195/2002, HG nr. 1391/2006, OG nr. 2/2001, Codul de procedură civilă.
În dovedire, petentul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale şi a depus la dosar copie de pe procesul-verbal contestat.
La data de 17.04.2013, instanţa a verificat, în temeiul art. 200 alin. (1) C. proc. civ., dacă plângerea petentului îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 194-197 C. proc. civ. Cu această ocazie, instanţa, în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a dispus emiterea unei adrese către petent, cu menţiunea de a complini lipsurile plângerii în termen de 10 zile de la primirea adresei, sub sancţiunea anulării plângerii.
Astfel, instanţa i-a pus în vedere petentului să indice codul său numeric personal, să arate numele, prenumele şi adresele martorilor şi să depună la dosar orginalul procesului-verbal de contravenţie.
Adresa instanţei i-a fost comunicată petentului, în mod legal, la data de 22.04.2013, la adresa poştală indicată de acesta.
La data de 30.04.2013, petentul a depus un răspuns la solicitarea instanţei, prin care a indicat codul său numeric personal, numele, prenumele şi codul numeric personal al martorului pe care doreşte să îl audieze instanţa de judecată. Petentul nu a depus la dosar originalul procesului-verbal de contravenţie.
Prin încheierea din 08.05.2013, instanţa a anulat plângerea contravenţională formulată de petentul C. M. împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria CP nr. 372XXX din 28.03.2013.
În motivare, instanţa a avut în vedere, în esenţă, că petentul nu a depus la dosar originalul procesului-verbal de contravenţie, deşi se afla în posesia acestuia şi deşi i s-a pus în vedere de către instanţa de judecată această obligaţie. Instanţa a subliniat că depunerea la dosar a originalului procesului-verbal de contravenţie contestat preîntâmpină formularea mai multor plângeri de către acelaşi petent împotriva aceluiaşi proces-verbal pe rolul mai multor instanţe sau pe rolul aceleiaşi instanţe, fiind o obligaţie esenţială pentru buna desfăşurare a litigiilor având ca obiect plângeri contravenţionale.
Prin cererea de reexaminare formulată de către petent la data de 23.05.2013 şi înregistrată sub nr. XXXXX/302/2013, petentul C. M. a solicitat reexaminarea încheierii de şedinţă din data de 08.05.2013 pronunţată în cadrul dosarului nr. XXXX/302/2013, prin care s-a dispus anularea plângerii contravenţionale pentru necomplinirea lipsurilor puse în vedere de către instanţă.
În motivarea cererii de reexaminare, petentul a arătat că art. 194 C. proc. civ. prevede în mod limitativ ce anume trebuie să conţină cererea de chemare în judecată, nefiind menţionată în mod expres depunerea procesului-verbal contestat în original.
În drept, cererea de reexaminare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 200 alin. (5) – (7) din Noul Cod de Procedură Civilă iar în susţinerea cererii, petentul a depus la dosar originalul procesului-verbal contestat.
Analizând actele dosarului instanţa a constatat că potrivit art. 200 alin. (6) C. proc. civ., cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).
Prin urmare, instanţa care judecă cererea de reexaminare poate reveni asupra măsurii anulării cererii de chemare în judecată doar în două situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv: în situaţia în care neregularităţile au fost înlăturate în termenul de 10 zile de la comunicarea adresei instanţei sau când măsura anulării a fost dispusă în mod eronat.
În ceea ce priveşte prima situaţie, instanţa a apreciat că aceasta nu era aplicabilă în speţă, deoarece petentul nu s-a conformat tuturor măsurilor dispuse de instanţa de judecată în termenul acordat în acest sens.
În ceea ce priveşte cea de-a doua situaţie, s-a constatat că aceasta este incidentă atunci când soluţia de anulare a cererii de chemare în judecată este rezultatul unei erori („a fost dispusă în mod eronat”), reţinând eroarea ca o falsă reprezentare a realităţii.
În procedura regularizării cererii de chemare în judecată, instituită de art. 200 C. proc. civ., falsa reprezentare a realităţii poate interveni în mai multe situaţii, fiind rolul practicii judiciare să determine sfera acestei noţiuni în funcţie de fiecare caz concret în parte. Spre exemplu, se poate vorbi despre o falsă reprezentare a realităţii, adică despre o eroare, atunci când instanţa nu observă faptul că au fost depuse la dosar anumite acte solicitate reclamantului şi anulează cererea de chemare în judecată pentru lipsa acestor acte.
În schimb, nu se poate vorbi despre o falsă reprezentare a realităţii atunci când instanţa interpretează şi aplică legea la cazul concret, falsa reprezentare a realităţii şi greşita aplicare a legii fiind noţiuni distincte, care nu se pot confunda sau suprapune în vreun fel. Astfel, falsa reprezentare a realităţii implică o percepţie greşită asupra unei situaţii de fapt din realitatea obiectivă, în timp ce greşita interpretare şi aplicare a legii implică elaborarea de către instanţa de judecată a unui raţionament logico-juridic în care setul de premise nu este compatibil cu concluzia extrasă.
Aşa cum se poate remarca, legea permite să se revină asupra încheierii de anulare dispuse de instanţa de judecată atunci când anularea a fost dispusă în mod eronat, iar nu şi atunci când anularea a fost dispusă ca urmare a greşitei interpretări a legii de către judecător.
Or, în cazul de faţă, instanţa a reţinut că petentul nu a indicat drept motiv de reexaminare vreo eroare în care s-ar fi aflat judecătorul cauzei. Din contră, petentul critică modul de interpretare şi aplicare de către judecător a prevederilor art. 194 C. proc. civ., critică practic oportunitatea impunerii unei anumite măsuri de către instanţa de judecată în procedura regularizării cererii de chemare în judecată, aspecte care nu intră în conceptul de pronunţare „în mod eronat” a unei soluţii de anulare a cererii de chemare în judecată.
Cu toate acestea, instanţa a constatat că, fie şi în situaţia în care ar putea proceda, cu ocazia judecării cererii de reexaminare, la o analiză a modului de interpretare a legii de către instanţa de judecată, la o analiză a oportunităţii dispunerii anumitor măsuri de către aceasta, în acest context special al prezentei cauze nu se impune o soluţie de admitere a cererii de reexaminare. Astfel, petentului i s-a pus în vedere să depună la dosar originalul procesului-verbal de contravenţie în termen de 10 zile de la comunicarea acestei măsuri de către instanţa de judecată iar acesta nu s-a conformat măsurii dispuse de instanţa de judecată, deşi se afla în posesia documentului solicitat şi i s-a acordat un termen suficient pentru depunerea documentului la dosarul cauzei.
În ceea ce priveşte necesitatea depunerii la dosar a originalului procesului-verbal de contravenţie, aceasta se justifică prin aceea că, aşa cum s-a arătat şi de către instanţa care a anulat plângerea, ea este de natură să preîntâmpine formularea de plângeri contravenţionale succesive, la aceeaşi instanţă de judecată sau la instanţe de judecată diferite, şi astfel este de natură să preîntâmpine pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii sau eludarea regulilor care guvernează repartizarea aleatorie a cauzelor. Prin urmare, obligaţia de a depune la dosar originalul procesului-verbal de contravenţie este o obligaţie esenţială pentru buna desfăşurare a procesului contravenţional. În plus, este o obligaţie firească, elementară şi uşor de adus la îndeplinire, neîndeplinirea sa neputând fi decât rezultatul unei lipse intenţionate de colaborare din partea petentului, adică rezultatul unei atitudini procesuale care trebuie sancţionate în mod corespunzător.
Cu privire la sancţiunea procesuală aplicabilă în cazul în care judecarea procesului este îngreunată din pricina atitudinii reclamantului, s-a reţinut că aceasta o constituie, de regulă, suspendarea judecării cauzei, întemeiată pe prevederile art. 242 alin. (1) C. proc. civ. Acest articol, înainte de republicarea Codului de procedură civilă şi renumerotarea textelor, era art. 2361 C. proc. civ., fiind introdus în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 76/2012. Instanţa a constatat că aceeaşi lege, respectiv Legea nr. 76/2012, a stabilit că în cazul plângerilor contravenţionale, art. 2361 C. proc. civ. nu este aplicabil (a se vedea art. 41 din Legea nr. 76/2012). Deşi articolele din Codul de procedură civilă au fost renumerotate, dispoziţia conform căreia în cazul plângerilor contravenţionale nu se poate suspenda judecata pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată în sarcina reclamantului, a rămas pe deplin aplicabilă, art. 41 din Legea nr. 76/2012 fiind în vigoare şi perfect aplicabil în continuare.
Prin urmare, dacă s-ar admite că neîndeplinirea obligaţiei petentului de a depune la dosar originalul procesului-verbal de contravenţie nu se poate sancţiona cu anularea cererii de chemare în judecată, ar însemna că neîndeplinirea acestei obligaţii ar rămâne fără vreo sancţiune procesuală, de vreme ce sancţiunea suspendării judecăţii nu se poate aplica. Or, o asemenea situaţie este inadmisibilă, nefiind de acceptat ca îndeplinirea anumitor obligaţii procesuale să rămână exclusiv la latitudinea petentului, fără posibilitatea vreunui control din partea instanţei de judecată, cu atât mai mult cu cât legea de procedură este menită să disciplineze părţile, să asigure celeritatea soluţionării cauzei şi buna desfăşurare a procesului.
Cu siguranţă intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a permite petentului să îşi aleagă dacă îndeplineşte sau nu o anumită obligaţie procesuală, după bunul său plac, ci legiuitorul a avut în vedere că sancţiunea suspendării judecăţii trebuie eliminată în cazul plângerilor contravenţionale tocmai pentru că suspendarea judecăţii este benefică petentului, de vreme ce introducerea plângerii contravenţionale suspendă executarea sancţiunilor aplicate, petentul neavând vreun interes real de a se conforma în timp util dispoziţiilor instanţei de judecată. Acest lucru nu înseamnă, aşa cum s-a arătat, că obligaţiile petentului care ţin de legala învestire a instanţei rămân fără sancţiune procesuală. Din contră, această opţiune a legiuitorului, de eliminare a sancţiunii suspendării judecăţii din culpa petentului, a intervenit în contextul în care Noul Cod de Procedură Civilă a instituit o sancţiune specifică pentru neîndeplinirea regulilor care guvernează legala sesizare a instanţei, respectiv anularea cererii de chemare în judecată.
Instanţa a constatat că legea de procedură civilă reglementează o sancţiune specifică pentru nedepunerea la dosar a originalului unui înscris, atunci când instanţa solicită originalul, această sancţiune fiind, aşa cum reiese din art. 292 alin. (2) C. proc. civ., neluarea în seamă a înscrisului. Cu toate acestea, în cazul concret al plângerilor contravenţionale, neluarea în seamă a procesului-verbal de contravenţie nu este posibilă, deoarece instanţa de judecată nu poate judeca plângerea contravenţională fără să se raporteze la conţinutul procesului-verbal de contravenţie. Prin urmare, şi sancţiunea instituită de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. se dovedeşte a fi inaplicabilă în contextul special al procesului contravenţional.
Prin urmare, singura sancţiune procesuală care mai poate fi avută în vedere în caz de neîndeplinire a obligaţiei de depunere la dosar a originalului procesului-verbal de contravenţie, impuse de instanţa de judecată în sarcina petentului, este aceea a anulării cererii de chemare în judecată, deoarece aceasta este sancţiunea de drept comun pentru nelegala învestire a sentinţei.
În acest context legislativ, instanţa a constatat că în temeiul art. 194 lit. e) C. proc. civ., petentul are obligaţia de a arăta dovezile pe care se întemeiază. În cazul înscrisurilor, „arătarea” acestora nu înseamnă o simplă indicare sau enumerare a lor în cererea de chemare în judecată, ci o efectivă „arătare”, în materialitatea lor. Este adevărat că înscrisurile se depun în copii certificate pentru conformitate cu originalul, însă prevederile art. 194 lit. e) C. proc. civ. trebuie coroborate cu prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc că dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei.
Având în vedere că sancţiunea neluării în seamă a înscrisului reprezentat de originalul procesului-verbal de contravenţie nu este aplicabilă în cazul plângerilor contravenţionale, că sancţiunea suspendării judecăţii din culpa petentului nu este, de asemenea, aplicabilă în cazul plângerilor contravenţionale, că o obligaţie procesuală dispusă de instanţa de judecată nu poate rămâne fără sancţiune juridică şi că rolul regularizării cererii de chemare în judecată este acela de a responsabiliza reclamanţii, de a crea cadrul necesar pentru judecarea cauzei în bune condiţii, fără intervenţia unor cauze de amânare sau a unor atitudini procesuale de natură să conducă la temporizarea procedurii, instanţa a dedus că sancţiunea aplicabilă cererii formulate de petentul C. M. pentru neîndeplinirea obligaţiei dispuse de instanţa de judecată în sarcina acestuia de a depune la dosar originalul procesului-verbal de contravenţie, o constituie anularea acesteia.
Instanţa a avut în vedere şi faptul că petentul se afla în posesia procesului-verbal de contravenţie, în original, însă, în mod inexplicabil, a refuzat să depună acest original la dosar în termenul acordat de instanţa de judecată. De asemenea, instanţa a mai observat şi că sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată nu se acoperă prin îndeplinirea măsurilor dispuse de instanţa de judecată ulterior anulării cererii.
Pentru toate aceste considerente, cererea de reexaminare formulată de petent a fost respinsă ca neîntemeiată.
Sentinţa civilă nr. 2401 din 18 martie 2013
Plângere împotriva încheierii de carte funciară.
La data de 07.01.2014 s-a înaintat prin adresa nr. 1524/14.01.2013 plângerea formulată de petentul C.C. împotriva încheierii de carte funciară nr. 24532/24.10.2012 prin care a solicitat reexaminarea încheierii de respingere şi admiterea cererii sale de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit prin actul de adjudecare. Plângerea a fost înregistrată pe rolul instanţei sub numărul …/302/2013.
În motivarea cererii, petentul a arătat că în cadrul procedurii de executare silită a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Municipiul Bucureşti, Str. Făt Frumos, sector 5, fiind emis de către BEJA “X”, actul de adjudecare din data de 11.07.2012. Prin cerere adresată BCPI al Sectorului 5 Bucureşti, petentul a solicitat înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, în baza art. 20 alin 1 din Legea 7/1996, dar BCPI Sector 5 a respins această solicitare pentru motivul că nu a făcut dovada achitării impozitului pe tranzacţie. Petentul arată că obligaţia de plată a acestui impozit îi revine contribuabilului, care în cazul de faţă este debitorul T.H., tot acesta având şi obligaţia de a declara venitul obţinut în termen de maxim 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului, conform art. 77 ind. 1 alin 6 din C.fiscal. Petentul a aratat că deşi a solicitat să i se transfere un exemplar al deciziei de impunere, organul fiscal a comunicat prin adresa nr. 103291/23.08.2012 că documentul solicitat este sub incidenţa regulilor privind secretul fiscal, conform art. 11 alin. 2 din Cod. proc. fiscală, neputând fi comunicat decât contribuabilului, motiv pentru care petentul nu se află în posesia deciziei de impunere.
În drept cererea a fost întemeiată pe disp. art. 50 alin 2 din Legea nr. 7/1996.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:
În fapt, petentul a devenit proprietarul imobilului situat în Municipiul Bucureşti, Str. Făt Frumos, sector 5, identificat cu număr cadastral şi CFI nr. … (nr vechi CF nr. …), în baza actului de adjudecare nr. …/2012 din data de 11.07.2012, emis de BEJA “X”.
Cererea adjudecatarului de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului a fost respinsa prin Încheierea nr. …/28.08.2012 a B.C.P.I. Sector 5 Bucureşti iar ulterior a fost respinsa si cererea de reexaminare prin Încheierea nr. …/24.10.2012. Motivul respingerii a fost acela ca lipseşte dovada plăţii impozitului pentru transferul dreptului de proprietate.
În drept, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 77 ind. 1 alin. 1 Cod fiscal, la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit.
Alineatul 6 al aceluiaşi text legal prevede că pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligaţia de a declara venitul obţinut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului. Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moştenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti şi a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) şi (3) şi, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului.
Potrivit dispoziţiilor art. 151 ind. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin contribuabil, în sensul art. 771 din Codul fiscal, se înţelege persoana fizică căreia îi revine obligaţia de plată a impozitului. În cazul transferului dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia prin acte juridice între vii, contribuabil este cel din patrimoniul căruia se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele acestuia: vânzătorul, credirentierul, transmiţătorul în cazul contractului de întreţinere, al actului de dare în plată, al contractului de tranzacţie etc., cu excepţia transferului prin donaţie.
Conform prevederilor art. 151 ind. 7 din aceleaşi Norme metodologice, dupa expirarea termenului de 10 zile in care contribuabilul (debitorul) avea sarcina declarării venitului la organul fiscal competent, organul de executare silita sau cumpărătorul au numai obligaţia de a depune documentaţia aferenta transferului, astfel încât organul fiscal sa poată emite deciziile de impunere pe numele contribuabilului, singurul care datorează impozit, conform legii.
Din coroborarea textelor prezentate mai sus, instanţa a reţinut că petentul nu are obligaţia legală de a obţine şi prezenta decizia de impunere a debitorului (fostului proprietar) si cu atât mai puţin de a plăti impozitul stabilit prin acea decizie.
În cazul dedus judecăţii, organul fiscal a fost înştiinţat despre transferul proprietăţii prin depunerea de către petent la organul fiscal competent a declaraţiilor fiscale si a actelor aferente adjudecării, conform dispoziţiilor art. 254 alin 5 din Codul fiscal, fapt confirmat de adresa înregistrată la organul fiscal sub nr. 103291/17.07.2012, astfel încât obligaţia legala a cumpărătorului (adjudecatarul), prevăzută de art. 151 ind. 7 menţionat mai sus, a fost respectata. In cazul petentului, conform normelor legale incidente in cauză prezentate anterior, nu este menţionata obligaţia prezentării dovezii plăţii impozitului pe transferul proprietăţii, obligaţie care de altfel nu aparţine acestuia, ci debitorului (proprietarului anterior).
Instanţa a mai reţinut că petentului i s-a refuzat eliberarea unei copii a deciziei de impunere mai sus amintite, aceasta fiind supusă secretului fiscal, astfel cum rezultă din adresa nr. …/23.08.2012 emisă de ANAF – AFP Sector 5 Bucureşti (filele 44-45).
Conform dispoziţiilor art. 151 ind. 2 lit.a) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, contribuabilul este persoana fizica din patrimoniul căreia se transfera dreptul de proprietate sau dezmembrămintele acestuia si căreia îi revine obligaţia de plata a impozitului prevăzut de art. 77 ind. 1 Cod fiscal. Astfel instanţa a reţinut că petentul, în calitate de adjudecatar, nu are calitate de contribuabil in sensul legii (dreptul de proprietate nu se transfera din patrimoniul petentului, ci in patrimoniul acesteia). Obligaţia plăţii impozitului nu aparţine petentului, ci fostului proprietar care nu are un interes în a realiza plata acestuia.
Instanţa a reţinut şi dispoziţiile art. 4 din Anexa 4 a Ordinului Ministrului Economiei si Finanţelor si al Ministrului Justiţiei nr. 1706/1889/C/2008, conform cărora decizia de impunere privind venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, în situaţia în care transferul se realizează prin alta procedura decât cea notariala sau judecatorească, se emite în 2 (doua) exemplare din care: unul se transmite prin posta cu confirmare de primire sau se înmânează personal contribuabilului sub semnătură, un exemplar se arhivează la dosarul contribuabilului. Drept urmare, decizia de impunere este comunicata doar contribuabilului (fostul proprietar), nu si adjudecatarului, chiar si în situaţia în care respectiva decizie este emisa in baza documentaţiei depuse de către adjudecatar. Astfel, obţinerea deciziei de impunere si plata acesteia nu sunt obligaţii ale adjudecatarului, ci numai ale fostului proprietar. Întrucât decizia de impunere nu se comunica si adjudecatarului, este evident ca adjudecatarul nu este în măsura sa o prezinte la Biroul de cadastru si Publicitate Imobiliara si cu atât mai puţin nu are obligaţia de a o plăti.
Instanţa a reţinut că este adevărat ca în art. 77 indice 1 alin. 6 din Codul fiscal este prevăzut ca “pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moştenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătoreşti si a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciara vor verifica îndeplinirea obligaţiei de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) si (3) si, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului”, însa, dispoziţiile legale invocate sunt prevăzute in capitolul “veniturile din transferul proprietăţii imobiliare din patrimoniul personal”, fapt din care rezultă că obligaţia de plată a impozitului reglementata prin acest text de lege este condiţionată de obţinerea unui venit de către transmiţătorul dreptului de proprietate la transferul dreptului de proprietate prin acte juridice intre vii ce implica, conform Codului civil, o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Ori, în speţa de faţă, transmiterea proprietăţii imobiliare s-a realizat de la debitor la adjudecatar în cadrul procedurii executării silite, astfel încât persoana din patrimoniul căreia a fost transferat imobilul nu a obţinut un venit rezultat dintr-un act la baza căruia sa fi stat manifestarea sa de voinţă. In concluzie, dispoziţia legală menţionată mai sus este aplicabila numai în cazurile prevăzute de alin. 1 si 3 ale articolului menţionat mai sus, nu însa si în cazul petentului.
Faţă de considerentele menţionate, instanţa a constatat ca petentul se afla în posesia unui act juridic prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat si ca îi revine obligaţia legala de a intabula acest drept, o eventuala respingere a cererii îngrădind într-un mod nejustificat exercitarea dreptului de proprietate de către titularul lui, contrar normelor naţionale şi internaţionale care protejează dreptul de proprietate.
Motivarea instanţei s-a fundamentat şi pe practica constanta a CEDO referitoare la dreptul de proprietate, în conformitate cu care se reţine ca este excesiv sa fie obligata partea care justifica un drept de proprietate si care a efectuat o serie de demersuri juridice pentru realizarea lui, sa promoveze noi acţiuni pentru a putea a exercita acest drept.
De asemenea, s-au reţinut dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor fundamentale, ratificata de România, “orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea lucrurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional” iar un eventual refuz al înscrierii dreptului de proprietate pentru lipsa dovezii plăţii impozitului de către un terţ constituie o atingere grava a substanţei dreptului de proprietate, dispoziţie incompatibila cu prevederile art. 1 din Protocolul 1, anterior citate.
Pentru aceste motive instanţa a admis plângerea, a desfiinţat încheierile atacate şi a dispus întabularea imobilului.
Sentinţa civilă nr. 3839/aprilie 2013
Răspundere civilă delictuală – Avocat structura Bota
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. …/3/2012, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, sa fie obligat paratul la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de despăgubiri morale, pentru prejudiciu cauzat prin abuzuri si erori judiciare.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că, la data de 10.11.2008, prin decizia nr. ../10.11.2008 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România – Baroul Olt, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.51/1995, modificata prin Legea nr.255/2004, privind exercitarea profesiei de avocat, a fost înscris pe tabloul avocaţilor in calitate de avocat definitiv.
Prin decizia nr…./04.12.2008 s-a dispus schimbarea sediului profesional al Cabinetului de avocat C. C. în Slatina, iar la data de 23.01.2009 a înregistrat cabinetul de avocat la Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala, eliberându-i-se certificatul de înregistrare fiscala seria A, nr. l232XXX, in fiecare an, calculându-i-se obligaţiile fiscale fata de bugetul de stat.
In conformitate cu legislaţia si practica exercitării profesiei de avocat, a încheiat contracte de asistenta juridica, a emis împuterniciri avocaţiale in dosarele in care asista sau reprezenta părtile, făcându-şi cu profesionalism si devotament datoria, insa:
a) în 5 dosare aflate pe rolul Judecătoriei Slatina, judecătorii care au soluţionat dosarele respective nu i-au recunoscut calitatea de avocat, motivându-i-se ca au fost cerute relaţii la Baroul Olt (structura tradiţionala) si li s-a răspuns ca nu este avocat în acel barou.
Reclamantul a mai precizat că în România au apărut si funcţionează doua structuri paralele denumite Uniunea Naţională a Barourilor din România, cu barouri judeţene. Una este structura Bota, înfiinţată prin hotărârea judecătoreasca nr.79/PJ/2003 a Judecătoriei Târgu Jiu, in care se precizează ca Filiala Balesti Gorj a Asociaţiei Figaro Potra, poate înfiinţa barouri.
Cealaltă structura este cea a avocaţilor tradiţionali, fiind succesoarea fostei Uniuni a Avocaţilor din România, dar funcţionează fără a avea o hotărâre judecătoreasca de înfiinţare.
Aceasta din urma, contesta legalitatea celeilalte structuri si implicit legalitatea dobândirii calităţii de avocat de către avocaţii înscrişi în UNBR – structura Bota. Reclamantul a arătat că este avocat in Baroul Olt aparţinând de UNBR – structura Bota, în judeţul Olt existând si Baroul Olt aparţinând de UNBR – tradiţionali, acestuia contestându-i în permanenţă calitatea de avocat. Magistraţii care au judecat cauzele indicate mai sus, au nesocotit actele oficiale care-i dovedeau calitatea de avocat precum şi împuternicirile avocaţiale si i s-a recunoscut doar un mandat simplu.
Prin poziţia adoptată, magistraţii respectivi au încălcat atât drepturile sale, cat si drepturile clienţilor săi, lipsindu-i de o apărare calificata si de posibilitatea recuperării cheltuielilor de judecata.
b) In dos. nr. …/311/2011 al Judecătoriei Slatina, a cerut instanţei sa investească cu formula executorie contractul de asistenta juridica nr. …/23.01.2009, încheiat cu clientul S.C’…” S.A. Slatina, pentru a putea proceda la executarea silita a acestui client dar a fost respinsă cererea acestuia pe motiv ca nu are calitatea de avocat.
A formulat recurs si a depus acte care atesta calitatea de avocat in UNBR-Baroul Olt, dar instanţa de recurs a respins recursul, motivând, de asemenea, ca nu are calitatea de avocat.
Deciziile judecătorilor care nu i-au recunoscut calitatea de avocat au generat o îngrădire a dreptului său de a exercita profesia de avocat, ceea ce se poate constitui într-un precedent periculos, deschizând calea unor viitoare contestări ale calităţii de avocat.
Consecinţele unui asemenea precedent pot fi deosebit de grave, atât in ceea ce priveşte calitatea actului de apărare a clienţilor, dar mai ales crearea unei situaţii care sa îl pună in imposibilitatea de a mai realiza venituri si de a-i asigura subsistenta. Deciziile luate de judecători de a nu-i recunoaşte calitatea de avocat, însoţite de o atitudine procesuala asemănătoare, se constituie in fapte culpabile, induse de erori judiciare, determinate de un sistem legislativ si judecătoresc lacunar, de care răspunzător se face Statul Roman, pentru următoarele motive:
1. Uniunea Naţionala a Barourilor din România (structura Bota) este persoana juridica romana cu sediul in str. Academiei nr. 4-6, se.2, et.3, ap.31, sectorul 3, Bucureşti, fiind înregistrata in Registrul Naţional al Persoanelor Juridice, împreună cu 42 de barouri judeţene.
Deşi aceasta structura este contestata, ea exista, fiind o realitate in societatea româneasca si nefiind, nici printr-o lege, nici printr-o hotărâre judecătoreasca, desfiinţată.
Înscrierea avocaţilor care au aderat la aceasta structura, pe tabelele corespunzătoare, se face in conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995, numai cu îndeplinirea condiţiilor acolo stabilite.
In conţinutul deciziilor emise de barourile aparţinând de UNBR- structura Bota se face menţiunea ca dobândirea calităţii de avocat se face in conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995.
Consideră, ca judecătorii care nu îi recunosc calitatea de avocat, in pofida actelor prezentate, săvârşesc un act de discriminare.
2. Structura Bota are în componenţă sute de avocaţi, dintre care foarte mulţi au fost cercetaţi penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat; intre aceştia se numără si reclamantul.
Parchetele si instanţele de judecata au soluţionat astfel de plângeri, iar soluţiile au fost de neîncepere a urmăririi penale sau scoatere de sub urmărirea penala, cu confirmarea acestor soluţii de către instanţele de judecata, considerentele magistraţilor fiind ca acei avocaţi au dobândit calitatea de avocat in condiţiile Legii nr. 51/1995 si exercita cu drept profesia de avocat.
La fel s-a dat soluţia şi în cazul său.
3. reclamantul a invocat si decizia XXVII din 16.04.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie pronuntata in cadrul unui recurs in interesul legii prin care s-a stabilit ca asistenta juridica acordata in procesul penal unui inculpat de o persoana care nu a dobândit calitatea de avocat in condiţiile Legii nr.51/1995, modificata si completata prin Legea nr.255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.
Acesta a apreciat ca aceasta decizie nu rezolvă conflictul între structura Bota şi cea traditionala şi nu clarifica pentru instante conduita care trebuie sa fie adoptată faţă de avocaţii din structura Bota.
Reclamantul a arătat că soluţia instanţei s-a bazat pe o prezentare eronată a situaţiei de fapt si a cadrului juridic considerentele deciziei făcând referire la faptul că, în unele procese penale părţile au fost asistate de persoane cu studii juridice, chiar daca acestea nu au dobândit calitatea de avocat in condiţiile reglementate prin Legea nr.51/1995.
Ipoteza prezentata spre rezolvare este greşita si nu corespunde adevărului: persoanele cu studii juridice la care face referire decizia, nu sunt doar persoane cu studii juridice, ci aşa cum rezulta din actele oficiale pe care aceste persoane le deţin, emise de UNBR- structura Bota, aceste persoane aveau calitatea de avocaţi, si in aceasta calitate se prezentaseră in procesele penale in care făcuseră apărarea, depunând in acest sens împuterniciri avocaţiale.
Din moment ce decizia de numire a sa ca avocat este emisa in conformitate cu dispoziţiile Legii nr.51/4995, modificata si completata prin Legea nr. 25 5/2004, se poate interpreta, in virtutea deciziei nr. XXVII/16.04.2007, ca are dreptul sa profeseze ca avocat.
4. Prin soluţiile adoptate de parchete si instanţele de judecata, care au antrenat in procesul de examinare si judecare a faptelor, raportate la dispoziţiile legale, un mare număr de magistraţi, s-a conturat deja o practica constanta de recunoaştere a calităţii de avocat persoanelor înscrise in structura Bota.
Prin multitudinea soluţiilor teoretice si practice adoptate de aceşti magistraţi, s-a creat o opinie larga, bazata pe normele dreptului intern si internaţional, opinie care nu poate fi caracterizata ca singulara, ci ca majoritara, care poate constitui fundament pentru formarea unei practici unitare in recunoaşterea calităţii de avocat persoanelor înscrise in structura Bota.
Altfel, multitudinea aceasta de soluţii, s-ar constitui intr-o veritabila inducere in eroare a participanţilor la activitatea sociala, ceea ce ar contravenii principiului preciziei si clarităţii legii si jurisprudenţei.
Or, atât jurisprudenţa constituita pana in momentul de fata, cat si documentele oficiale pe care le deţine si care îi atesta calitatea de avocat, pot forma fundamentul prezumţiei, ca cel puţin sub aspectul aparentei de drept, reclamantul este avocat in condiţiile reglementate de Legea nr.51/1995, modificata si completata prin Legea nr.255/2004.
Reclamantul a arătat că în situaţia în care există o oarecare lipsa de precizie si claritate a legii si a jurisprudenţei, aşa încât acestuia sa-i fie refuzata recunoaşterea calităţii de avocat de unii magistraţi prin fapte ce pot fi considerate abuzuri sau erori judiciare, culpa si răspunderea este a Statului Roman.
Culpa Statului Roman consta in faptul ca nu a luat masurile necesare, ca prin instituţiile sale abilitate sa pună la dispoziţia magistraţilor, dar si a tuturor cetăţenilor, dispoziţii legale precise si clare cu privire la dobândirea calităţii de avocat, pe baza cărora sa se poată pronunţa soluţii unitare, legale si echitabile.
Cum, in procesele evidenţiate mai sus, judecătorii au luat decizii de nerecunoaştere a calităţii de avocat pentru reclamant şi l-au împiedicat sa exercite aceasta profesie, pentru care are autorizaţia necesara, reclamantul a fost prejudiciat atât material cat si moral (i s-au creat probleme de credibilitate, s-a dat naştere suspiciunilor cu privire la corectitudinea si buna sa credinţa in relaţia cu ceilalţi colegi avocaţi si cu eventuali clienţi, nu i s-a recunoscut dreptul de a incasa onorarii si de a se acorda cheltuieli de judecata clienţilor săi, constând in plata onorariilor, etc.).
Având in vedere ca nu exista o lege a răspunderii judecătorilor pentru abuzuri sau erori judiciare, acesta a considerat ca pentru faptele acestora răspunde Statul Roman.
Pentru repararea prejudiciului moral ce i s-a produs, a solicitat obligarea paratului la plata unei despăgubiri de 50.000 lei.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 99 şi următoarele din Codul civil.
In sprijinul pretenţiilor sale reclamantul a depus un set de înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr. …/07.12.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă în dosarul nr. 18913/3/2012, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti. Ca urmare cererea a fost înregistrată la data de 25.01.2013, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, sub numărul …/3/2013..
În fapt, la data de 10.11.2008, prin decizia nr. …/10.11.2008 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România – Baroul Olt (filele 10-11), in conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995, modificata prin Legea nr. 255/2004, privind exercitarea profesiei de avocat, reclamantul a fost înscris pe tabloul avocaţilor în calitate de avocat definitiv.
Prin decizia nr…./04.12.2008 s-a dispus schimbarea sediului profesional al Cabinetului de avocat C. C. in Slatina, jud. Olt, iar la data de 23.01.2009 a înregistrat cabinetul de avocat la Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala, eliberându-i-se certificatul de înregistrare fiscala seria A, nr. l232XXX, in fiecare an, calculându-i-se obligaţiile fiscale fata de bugetul de stat.
Instanţa a reţinut că reclamantul este avocat în Baroul Olt aparţinând de Uniunea Naţională a Barourilor România – structura Bota, in judeţul Olt existând si Baroul Olt aparţinând de Uniunea Naţională a Barourilor România – structura tradiţională.
De asemenea, instanţa a mai reţinut că în 5 dosare ale Judecătoriei Slatina, reclamantului nu i-a fost recunoscută calitatea de avocat, motivându-se ca au fost cerute relaţii la Baroul Olt (structura tradiţionala) si li s-a răspuns ca reclamantul nu este avocat in acel barou, astfel cum rezultă din încheierile aflate la filele 14-21 din dosar.
În plus, prin decizia nr. …/2011 pronunţată la data de 29.03.2011 de Tribunalul Olt în dosarul nr. …/311/2011 (f.20-21) a fost respins recursul împotriva încheierii nr. …/15.02.2011 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. …/311/2011 având ca obiect învestirea cu formulă executorie a contractului încheiat între Cabinet Avocat „C. C. ” şi SC X SA Slatina, pe motiv că numitul C. C. nu a fost înscris în Baroul Olt, astfel încât contractul care se cerea a fi investit cu formulă executorie nu reprezenta prin el însuşi un titlu susceptibil de executare silită.
Cu titlu preliminar, instanţa a reţinut că în cauză există o succesiune de legi materiale în timp astfel că în cauză s-a reţinut aplicarea Codului civil de la 1864, în raport de data naşterii raporturilor litigioase – martie 2010-mai 2011 (în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009).
În drept s-au reţinut dispoziţiile art. 998-999 C.civ. care instituie regula potrivit căreia orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. Pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 998-999 C.civ., respectiv: existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijenţa cu care a acţionat, a unui prejudiciu, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte prima condiţie, instanţa a reţinut că nu există o fapta ilicită săvârşită de către pârât.
În primul rând, potrivit art. 26 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, instanţele sunt obligate să verifice şi să se pronunţe asupra calităţii de reprezentant al unei persoane care se prezintă ca avocat, exercitând acte specifice acestei profesii şi folosind însemnele profesiei de avocat, astfel încât activitatea instanţelor judecătoreşti în acest sens nu poate fi considerată un abuz atât timp cât legea însăşi impune această obligaţie în sarcina magistraţilor.
Pe de altă parte, nerecunoaşterea calităţii de avocat a reclamantului de către unele instanţe judecătoreşti nu poate echivala în niciun caz cu o eroare judiciară, întrucât aceasta presupune greşita stabilire a situaţiei de fapt dintr-un proces, care duce la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti inechitabile, prin vătămarea drepturilor unei părţi din proces, iar nu prin afectarea drepturilor apărătorului său.
În plus, instanţa a observat că deşi instanţele judecătoreşti respective nu i-au recunoscut reclamantului calitatea de avocat, acestea i-au dat posibilitatea să reprezinte părţile în calitate de mandatar, astfel cum rezultă din încheierile aflate la filele 13-19 din dosar.
De asemenea, conform art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale prin acţiune îndreptată exclusiv împotriva statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, condiţii neîndeplinite în cauza de faţă.
În altă ordine de idei, instanţa a apreciat că fapta ilicită nu poate consta nici în omisiunea statului de a lua măsurile necesare ca prin instituţiile sale abilitate să pună la dispoziţia magistraţilor şi a cetăţenilor dispoziţii legale precise şi clare cu privire la dobândirea calităţii de avocat, astfel cum susţine reclamantul.
În primul rând, s-a reţinut că statul, în virtutea puterii publice de care dispune, beneficiază de o marjă de apreciere cu privire la necesitatea şi modul de reglementare legală a diferitelor aspecte care apar în viaţa unei comunităţi, chestiunile de oportunitate a legii neputând fi cenzurate de către instanţele judecătoreşti pe calea controlului judiciar sau prin tragerea la răspundere a statului în acest sens.
În al doilea rând, instanţa a observat că statul a adoptat reglementări clare în ce priveşte organizarea profesiei de avocat. Astfel, conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, „profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept. Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu”.
În plus, din Decizia în interesul legii nr. XXVII/16.04.2007, pronunţată de ÎCCJ, cât şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 234/2004, rezultă că dispoziţiile mai sus citate din Legea nr. 51/1995, care interzic funcţionarea şi constituirea de barouri în afară de UNBR, sunt pe deplin constituţionale.
Concluzionând, instanţa a reţinut că în prezenta cauză condiţiile angajării răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite, nefiind în prezenţa unei fapte ilicite săvârşite de către pârât.
Aşadar, având în vedere că aceste condiţii sunt cumulative, iar una dintre ele nu este îndeplinită, instanţa a apreciat că nu se impune analizarea şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 998-999 C.civ. de la 1864, instanţa a respins acţiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Sentinţa penală nr. 287/2013
Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (art. 87 alin. (1) din OUG 195/2002)
Prin rechizitoriul nr. …/P/2010 din 26.11.2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 şi înregistrat pe rolul instanţei la data de 26.11.2012 sub numărul …/302/2012 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în lipsă, a inculpatul P. M., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, faptă prev. şi ped. de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, modificată şi republicată.
În fapt, s-a reţinut că la data de 20.03.2010, inculpatul P. M., aflat la volanul autoturismului marca Dacia cu nr. de înmatriculare B-…-…, a fost oprit în trafic de lucrătorii din cadrul D.G.P.M.B. – Brigada Rutieră pe str. Splaiul Independenţei din sectorul 5 şi fiind testat cu aparatul etilotest, s-a stabilit un nivel de concentraţie de 0.79 mg/l alcool în aerul expirat. În continuare, acesta a fost condus la Institutul Naţional de Medicină Legală ”Mina Minovici” unde la interval de o oră i s-au recoltat două probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, rezultatele fiind de 1.80 g ‰ (orele 06:35), respectiv 1.70 g ‰ (orele 07:35).
Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa şi a cerut să fie trimis în judecată în lipsă, dat fiind faptul că este încadrat în muncă în Germania şi se află în imposibilitatea de a veni în ţară.
În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: proces verbal de constatare şi de verificare încheiat de organele poliţiei rutiere (f. 6 dup), rezultatul alcooltest (f. 7 dup ), buletin de analiză toxicologică – alcoolemie emis de I.N.M.L. ”Mina Minovici” Bucureşti (f. 11), buletin de examinare clinică însoţitor al prelevării probelor biologice în vederea determinării gradului de intoxicaţie etilică (f. 9), raportul de expertiză medico-legală eliberat de I.N.M.L. ”Mina Minovici” de calcul retroactiv al alcoolemiei (f. 13), declaraţie martori S. C. G. declaraţia numitului P. M. dată în calitate de făptuitor în data de 20.03.2010, proces-verbal de constatare a efectuării unor acte premergătoare.
În cursul judecăţii a fost administrată declaraţia inculpatului, făcută prin înscris notarial, autentificat sub numărul 24/11.01.2011 prin care acesta recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa şi înţelege să se prevaleze de dispoziţiile art. 3201 C.pr.pen. privind procedura simplificată în cazul recunoaşterii vinovăţiei.
Situaţia de fapt reţinută în cauză a fost aceea că în data de 20.03.2010, în jurul orelor 05:25, lucrători din cadrul D.G.P.M.B. – Brigada Rutieră, aflaţi în exerciţiul atribuţiilor de serviciu pe str. Splaiul Independenţei din sectorul 5 Bucureşti, au oprit pentru control autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare B-…-… la volanul căruia se afla inculpatul P.M. Fiind testat cu aparatul etilotest marca Drager pentru stabilirea nivelului concentraţiei de alcool în aerul expirat, rezultatul a fost de 0.79 mg/l, conform testului nr. 00128 din 20.03.2010, ora 05:36 (f. 7 dup).
Situaţia de fapt astfel reţinută a rezultat şi din declaraţia martorului S. C.G. care, în dimineaţa zilei de 20.03.2010, în jurul orelor 05:25, a văzut cum o patrulă de poliţie a oprit autoturismul marca Dacia condus de inculpat, cu numărul de înmatriculare B-…-… şi fiind testat cu aparatul etilotest, acesta a afişat un rezultat de 0.79 mg/l alcoop pur în aerul expirat (f. 36).
Ulterior, inculpatul a fost condus de către organele de poliţie la Institutul Naţional de Medicină Legală ”Mina Minovici” unde, la interval de o oră, respectiv 06:35 şi 07:35, i s-au recoltat cele două probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, rezultatele fiind 1,80 g ‰ (ora 06:35) respectiv 1,70 g ‰ (ora 07:35), conform buletinului de analiză toxicologică a alcoolemiei nr. 627/22.03.2010 (f. 11).
În declaraţia dată iniţial în faţa organelor de cercetare penală, inculpatul a declarat că în data de 20.03.2010, între orele 19:00-05:00 a consumat doi litri de bere, fără să consume alimente, nici înainte şi nici după orele 19:00 şi 05:00.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei iar potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. 2260/i/2011, la data de 20.03.2010, ora 05:35, inculpatul ar fi putut avea o alcoolemie teoretică în descreştere de circa 190 g ‰.
În raportul de expertiză medico-legală menţionat anterior, s-a precizat că prin corelarea datelor obţinute din efectuarea calcului teoretic cu valorile stabilite la analiză, s-a constatat o neconcordanţă între alcoolemia teoretică rezultată din datele de consum şi valorile certe stabilite la analiză, neconcordanţa denotând un consum de băuturi alcoolice mai mare decât cel declarat.
In ceea ce priveşte încadrarea juridică, s-a reţinut de către instanţă că fapta inculpatului P.M. care, la data de 20.03.2010, în jurul orelor 05:35, a condus autoturismul marca Dacia cu nr. de înmatriculare B-…-… pe str. Splaiul Independenţei din sectorul 5, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de circa 1,90 g ‰, peste limita legală de 0.80 g/l, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, modificată şi republicată.
Instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii în discuţie, în speţă a fost realizat elementul material al acesteia prin conducerea autoturismului de către inculpat pe drumurile publice – str. Splaiul Independenţei – având o alcoolemie teoretică de aproximativ 1.90 g ‰, cu mult peste limita legală.
Totodată, instanţa a reţinut că fapta inculpatului a avut drept urmare imediată crearea unei stări de pericol cu privire la circulaţia pe drumurile publice, legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea socialmente periculoasă produsă rezultând ex re din săvârşirea faptei constatate.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, inculpatul a comis fapta cu intenţie indirectă căci, deşi acesta nu a urmărit producerea stării de pericol pentru cei implicaţi în circulaţia pe drumurile publice, a prevăzut şi a acceptat totuşi posibilitatea producerii unei asemenea urmări.
Având în vedere că în cauză au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (2) C.proc.pen. în sensul că fapta dedusă judecăţii există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, instanţa a arătat că urmează a fi declanşată răspunderea penală a acestuia pentru infracţiunea săvârşită.
La individualizarea pedepsei ce urma a fi aplicată inculpatului, instanţa a avut în vedere prevederile art. 52 şi art. 72 alin. (1) C.pen., pedeapsa fiind stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 3201 alin. (1) şi alin. (7) C.proc.pen., instanţa reducând cu o treime limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei cu închisoarea, constatând că pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, comisă de inculpat, se poate aplica acestuia o pedeapsă cuprinsă între 9 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare.
Instanţa a apreciat că fapta inculpatului prezintă un grad de pericol social mediu, prin raportare la circumstanţele săvârşirii acesteia, respectiv dimineaţa, în jurul orelor 05:35, când traficul nu este aglomerat, pericolul adus siguranţei circulaţiei publice fiind unul redus.
Instanţa a mai arătat că neprezentarea inculpatului în cursul procesului penal nu constituie o împrejurare de natură să contureze reaua credinţă a acestuia, din moment ce acesta a angajat un avocat care a informat organele de urmărire penală cu privire la situaţia sa, a comunicat numărul de telefon la care poate fi găsit în cursul urmăririi penale, trimiţând prin fax o declaraţie în care a recunoscut în totalitate faptele reţinute în sarcina sa. În cursul judecăţii acesta s-a prezentat la notariat pentru a da o declaraţie autentică de recunoaştere a faptei pentru care a fost trimis în judecată. În plus, instanţa a apreciat că lipsa inculpatului de la proces a fost una justificată de faptul că este angajat cu contract de muncă în Germania, aflându-se în imposibilitatea de a se întoarce în ţară, riscând pierderea locului de muncă. Acesta a fost de acord cu trimiterea în judecată în lipsa sa.
În ceea ce priveşte circumstanţele personale ale inculpatului, instanţa a reţinut că acesta se află la primul contact cu legea penală, demonstrând până în prezent respect faţă de regulile de conduită, aşa cum a rezultat din fişa de cazier a acestuia, a dat dovadă de un comportament foarte bun în familie şi în societate şi a recunoscut şi regretat fapta săvârşită. Totodată, acesta este integrat din punct de vedere social, este caracterizat de cunoscuţi ca fiind o persoană care nu a creat niciodată probleme, este încadrat în muncă, motiv pentru care instanţa a reţinut în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă prevăzută la art. 74 alin. (1) lit. a C.pen., respectiv, conduita bună a inculpatului înainte de săvârşirea infracţiunii.
Dând efect circumstanţei atenuante şi făcând aplicarea în acest sens a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. e C.pen., instanţa a redus pedeapsa sub minimul special de 9 luni, considerând că o pedeapsă de 4 luni închisoare este suficientă pentru a-l face pe inculpat să conştientizeze consecinţele faptei sale, să asigure reeducarea acestuia dar şi să prevină săvârşirea de către acesta a unei alte infracţiuni.
În ceea ce priveşte pedeapsa accesorie, instanţa a reţinut că, potrivit celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Sabou şi Pârcălab împotriva României), exerciţiul drepturilor poate fi interzis doar în măsura în care există o nedemnitate. Faţă de atitudinea inculpatului care a dovedit o nesocotire a valorilor sociale apărate de legea penală, instanţa a constatat existenţa unei asemenea nedemnităţi, şi, pe cale de consecinţă, în baza art. 71 C.pen., i-a interzis acestuia exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a teza a doua şi lit. b C.pen., pe durata executării pedepsei principale.
Cu privire la dreptul de a alege prevăzut de art. 64 alin.1 teza I C.pen., instanţa a constatat în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hirst contra Marii Britanii, că interzicerea acestui drept ar fi o măsură disproporţionată, deşi urmăreşte un scop legitim, şi că reprezintă o încălcare a art. 3 din Protocolul 1 al Convenţiei. Prin urmare, instanţa nu a inculpatului exerciţiul acestui drept, potrivit deciziei în interesul legii nr. LXXIV/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, instanţa a reţinut că în cauză au fost îndeplinite condiţiile pentru a fi incidentă instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei. Astfel, pedeapsa aplicată de instanţă este mai mică de 3 ani închisoare, respectiv 4 luni închisoare, inculpatul nu a mai fost anterior condamnat şi ţinând cont de circumstanţele concrete în care fapta a fost săvârşită şi de circumstanţele personale ale inculpatului anterior expuse, instanţa aa apreciat că scopul educativ şi preventiv al pedepsei ar putea fi atins şi fără ca pedeapsa să fie executată în stare de deţinere.
De asemenea, instanţa a apreciat că mediul carceral nu ar avea o influenţă bună asupra inculpatului, o persoană tânără, cu un loc de muncă stabil şi integrată din punct de vedere social.
În temeiul art. 82 C.pen., instanţa a stabilit un termen de încercare de 2 ani şi 4 luni iar în temeiul art.71 alin. (5) C.pen, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale, a suspendat şi executarea pedepselor accesorii prevăzute de art . 64 lit.a teza a II-a şi lit. b C.pen.
Instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 359 C.proc.pen. şi a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute de art. 83 C.pen., respectiv dacă în cursul termenului de încercare săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care se pronunţă o condamnare definitivă, chiar după expirarea acestui termen, instanţa va revoca suspendarea condiţionată şi va dispune executarea în întregime a pedepsei care se va cumula cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.
Având în vedere soluţia de condamnare pronunţată în cauză, instanţa a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 710 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care 610 lei efectuate în faza de urmărire penală.
