Constată că prin sentinţa civilă nr.135/2006 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost admisă în parte contestaţia formulată de contestatorul Nechita Dorin formulată în contradictoriu cu intimata S.C.ROLEM S.R.L. şi a dispus anularea deciziei nr.1475/l7.11.2005 emisă de intimată privind încetarea contractului de muncă al contestatorului şi a obligat pe intimată să îl reîncadreze pe acesta şi să îi plătească contestatorului drepturile salariale începând cu data de 19.11.2005 până la data reintegrării şi respinge restul pretenţiilor contestatorului.
A obligat pe reclamantă să plătească contestatorului suma de 500 lei RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că:
Prin decizia contestată nr. 1475/17.11.2005 emisă de intimată s-a desfăcut contractul individual de muncă al contestatorului în baza art. 61 lit.”c” din Codul muncii , pentru inaptitudine fizică. Conform art. 3.17 din Contractul Colectiv de muncă nr. 4628/16.06.2005 prin aceeaşi decizie s-a stabilit dreptul contestatorului de a beneficia de o indemnizaţie egală cu salariul de bază pe o lună avut la data desfacerii contractului de muncă.
Motivarea în fapt a deciziei contestate cuprinde următoarele:
In data de 17.11.2005 i s-a adus la cunoştinţă contestatorului conţinutul adresei AJOFM Braşov nr. 19450/15.11.2005 .
În drept sunt invocate dispoziţiile art. 61 lit.”c”, art. 162 , art. 64 alin. 1,2,3,4 din Codul Muncii , art. 316 lit „c” Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2005-2007.
Instanţa a constatat că prin adresa nr. 0745- 812277/2005 fila 32 dosar, societatea intimată i-a adus la cunoştinţă contestatorului că trebuie să se prezinte la cabinetul medical al firmei, la Dr. Mironescu Dan pentru revizuirea aptitudinii de muncă care este obligatorie, iar până la data de 28.10.2005 să prezinte la Biroul Personal concluziile domnului doctor.
Instanţa constată faţă de probele analizate mai sus că măsura luată prin decizia contestată, aceea de desfacere a contractului individual de muncă pentru inaptitudine nu îndeplineşte cerinţa art. 61, lit „c” din Codul Muncii. Acest text de lege prevede că angajatorul poate dispune concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului „ în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală , se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului , fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat”.
Potrivit dispoziţiilor art. 243 alin. 1 Codul muncii, executarea Contractului Colectiv de Muncă este obligatorie pentru părţi iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.
Examinând decizia contestată şi sub aspectul invocat de contestator, art. 60 alin. 1 Codul Muncii , instanţa constată că decizia nr. 1475/17.11.2005 a fost emisă de intimată în perioada când contestatorul era în concediu medical, aşa cum rezultă din certificatul de concediu medical , fila 5 dosar.
Apărarea societăţii intimatepotrivit căreia a luat cunoştinţă de existenţa certificatului de concediu medical doar în momentul primirii contestaţiei de faţă nu poate fi primită deoarece din probele administrate la dosar, rezultă că s-au respectat prevederile Contractului Colectiv de Muncă. Contestatorul a dovedit că a fost la medic la data de 17.11.2005 – conform adeverinţei medicale şi s-a deplasat la sediul societăţii intimate pentru a depune certificatul medical, aşa cum rezultă din declaraţia martorului Dumitru Nicolae. Potrivit art. 8.6 din Contractul Colectiv de Muncă 2005-2007, salariatul aflat în incapacitate temporară de muncă din motive de boală este obligat să înştiinţeze unitatea în cel mult 48 de ore de la data când a survenit incapacitatea şi să prezinte certificatul medical avizat până în cel mult 48 de ore de la data încetării incapacităţii temporare de muncă pentru luna respectivă.
În drept , potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. 1 lit. A din Codul Muncii , concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă pe durata incapacităţii temporare de muncă , stabilită prin certificat medical conform legii.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurenta S.C.ROLEM S.R.L. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. In dezvoltarea motivelor de recurs se arată faptul că nu s-a depus nici o diligentă din partea contestatorului de a anunţat unitatea că se află în concediu medical. Din probele administrate în cauză, rezultă că martorul contestatorului a afirmat că l-a văzut pe acesta în data de 17.11.2005 în drum spre intimată pentru a prezenta concediul medical iar contestatorul a răspuns la interogatoriu că doar în data de 18.11.2005 s-a prezentat la unitate cu concediul medical. Pentru că martorul a afirmat că nu a constatat nici o schimbare în fizionomia contestatorului, recurenta înclină să creadă că s-a acordat concediul medical la cererea intimatului, care ştia despre decizia de desfacere a contractului de muncă. Deşi a afirmat că a depus concediul medical la serviciu, se poate constata faptul că nici în prezent acest înscris nu a fost vizat de medicul din cadrul unităţii, şi nu are număr de înregistrare. Sentinţa mai este criticată şi pentru faptul că deşi în motivare s-a reţinut că nu s-a format o comisie care să stabilească dacă angajatul este sau nu apt de muncă , instanţa de fond trebuia să coroboreze disp. Codului muncii cu dispoziţiile speciale în materie respectiv cu disp. Ordinului 875/2002, conform cu care medicul de întreprindere participă împreună cu medicul de medicina muncii la evaluarea stării de sănătate a salariatului şi stabileşte dacă acesta este apt sau nu. In nici un act normativ nu se vorbeşte despre existenţa vreunei comisii pentru evaluarea aptitudinii de muncă a salariaţilor astfel că instanţa de fond a folosit un raţionament greşit.
In ceea ce priveşte afirmaţia instanţei de fond că lipseşte un raport de expertiză iar decizia a fost luată numai de medicul de întreprindere, trebuie subliniat faptul că acesta îşi desfăşoară activitatea în nod independent fără ca să existe vreo ingerinţă din partea conducerii la care îşi desfăşoară activitatea.
In consecinţă recurenta afirmă că s-au respectat dispoziţiile legislaţiei muncii , în vigoare la data desfacerii contractului de muncă şi în consecinţă se impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii contestaţiei formulate în cauză.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, instanţa apreciază că recursul este neîntemeiat şi în consecinţă l-a respins , pentru următoarele considerente :
Prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că în cauză sunt incidente disp. art.6o al.1 lit.a din codul muncii unde se prevede în mod expres interdicţia de a dispune desfacerea contractului de muncă al angajatului pe perioada incapacităţii de muncă. Admiţând faptul că în cauză nu au fost respectate dispoziţiile contractului colectiv de muncă, în sensul că nu a fost încunoştinţată conducerea unităţii despre starea de incapacitate de muncă în care se afla contestatorul, aceasta dispoziţie nu poate face inaplicabile dispoziţiile codului muncii, care sunt imperative şi care nu pot fi eludate prin convenţia părţilor.
In ceea ce priveşte faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că martorul a constatat lipsa oricărei modificări fiziologice pe faţa contestatorului, trebuie menţionat că în mod corect instanţa de fond a dat eficienţă înscrisului , respectiv a certificatului medical , în detrimentul probei cu martori, acesta fiind un act oficial, legal şi cu valoare probantă superioară unei declaraţii de martori. Prin urmare, prima critică din recurs nu poate fi primită, fiind nefondată.
In ceea ce priveşte veridicitatea constatărilor medicale şi faptul că nu era nevoie de existenţa unei comisii care să ateste incapacitatea de muncă a contestatorului, nici aceste critici nu sunt fondate.
Dispoziţiile art.61 lit e din codul muncii starea de incapacitate de muncă se constată numai prin decizie a organelor competente de expertiză medicală. Chiar dacă nu se prevede expres existenţa unei comisii, prin decizie a organelor competente de expertiza, se înţelege expertizarea de către medici de medicina muncii şi in nici un caz de către medicul de întreprindere.
Sunt lipsite de relevanţă şi afirmaţiile potrivit cărora medicul de întreprindere este independent în deciziile sale profesionale, şi îşi desfăşoară activitatea fără a accepta vreo imixtiune din parte conducerii unităţii, întrucât in speţă este vorba de competenţa în atribuţiile de serviciu competenţa care este reglementată de lege. Prin urmare nici această din urmă critică nu poate fi primită, urmând în consecinţă să fie respinsă. Faţă de toate aceste considerente instanţa a respins recursul ca fiind nefondat şi a menţinut sentinţa de fond ca legală şi temeinică.
(Decizia civilă nr. 132/ 2 mai 2006)
