C.proc.fisc. nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelor administratori ori asociaţi care sunt vizaţi de art. 27 alin. (1) şi (2), deci pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective. În speţă, organele fiscale trebuie să deţină dovezi şi argumente că recurentul a acţionat cu rea credinţă în sensul dispus de lege.
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1081 din 2 mai 2012
Prin acțiunea înregistrată la data de 4.08.2011, reclamantul T.N.C. a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și Administrația Finanțelor Publice Pitești, solicitând anularea deciziei nr. 63936/6.04.2011, prin care a fost obligat în solidar cu SC A. I. SRL la plata sumei de 118.592 lei reprezentând debite, dobânzi și penalități ale societății.
în motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în mod nelegal s-a emis decizia de angajare a răspunderii solidare, deoarece administratorul societății a trimis cerere pentru deschiderea procedurii insolvenței către Tribunalul Argeș, iar neachitarea obligațiilor fiscale la scadență nu a fost interpretată corect de organul fiscal.
Tribunalul Argeș, Secția civilă, prin sentința civilă nr. 1267/2 decembrie 2011 a respins acțiunea formulată de reclamant, reținând că prin decizia contestată s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului cu SC A. I. SRL pentru suma totală de 118.592 lei reprezentând 47.110 lei debite, 70.747 lei dobânzi și 735 lei penalități.
Cu privire la susținerea reclamantului în sensul că pârâtele nu au luat în seamă faptul că reclamantul împreună cu asociatul său au creditat societatea în luna ianuarie 2008 cu suma de 10.000 lei și în luna martie 2008 cu suma de 10.000 lei, pentru plata debitelor restante la bugetul general consolidat al statului, aceasta nu se poate reține, deoarece datoriile societății se acumulează începând cu anul 2005. Pe de altă parte, în cauză nu există dovada creditării societății cu sumele respective.
în balanța încheiată la data de 31.12.2007, societatea a evidențiat în rulajul total debitor al contului 5311 „casa în lei” suma de 219.468,81 lei, neefectuând plăți la bugetul consolidat al statului și dovedind rea credință.
Cu privire la susținerea reclamantului în sensul că organul fiscal a emis decizia de angajare a răspunderii solidare potrivit art. 27 alin. (2) lit. c) și d) Cod procedură fiscală, iar societatea a deschis procedura insolvenței, aceasta nu poate fi reținută deoarece decizia de angajare a răspunderii solidare a fost întocmită la data de 6.04.2011, transmisă și confirmată de primire la data de 18.05.2011. Societatea a deschis procedura de insolvență ulterior, respectiv la data de 26.05.2011.
Conform art. 194 din Legea nr. 31/1990, Adunarea Generală a Asociaților – din care face parte și reclamantul cu un procent de 50 % – având cunoștință de situațiile financiare anuale ale societății și pentru neîndeplinirea îndatoririlor ce-i revin administratorului, avea obligația să-l demită și să decidă urmărirea acestuia pentru daunele produse societății. Adunarea Generală a Asociaților nu a luat nicio măsură în acest sens.
Cu adresa nr. 16448/27.01.2011, comunicată la data de 25.03.2011 reclamantul a fost invitat la sediul Administrației Finanțelor Publice Pitești pentru consultarea documentației aflate la dosar, precum și pentru a prezenta documente pe care le consideră utile în apărarea sa, însă acesta nu s-a prezentat dovedind rea credință.
Deși s-au emis somații și adrese de poprire, societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, deși starea de insolvență era vădită.
Odată deschisă procedura de insolvență societatea va putea să solicite printr-un plan de reorganizare, relansarea activității.
Față de aceste considerente și în temeiul dispozițiilor legale susmenționate, acțiunea formulată de reclamant a fost respinsă.
împotriva sentinței a formulat recurs reclamantul T.N.C., invocând dispozițiile art. 3041 C.proc.civ. și criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele motive:
1. Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că pârâta, în emiterea actului administrativ contestat, a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (1) din C.proc.fisc. Reclamantul a arătat că adresa prin care a fost invitat la sediul A.F.P. i-a fost comunicată în data de 25.03.2011, deși invitația era pentru data de 10.02.2011. Acest aspect a fost recunoscut și de pârâtă prin decizia nr. 120808/3.06.2011 privind soluționarea contestației formulată, fiind menționate atât data comunicării, cât și data pentru care a fost emisă invitația. Pârâta a susținut faptul că, prin nereprezentarea la sediul A.F.P., reclamantul a dovedit rea-credință. Același aspect este reținut, în mod greșit, de către instanța de fond, nefiind vorba de rea-credință, ci de faptul că reclamantul nu avea cum să ajungă la sediul pârâtei anterior primirii invitației, astfel că decizia contestată este lovită de nulitate absolută.
2. Având în vedere calitatea reclamantului de administrator în cadrul SC A.I. SRL, nu poate fi angajată răspunderea sa solidară, iar textele de lege invocate de pârâtă, respectiv art. 27 alin. (2) lit. c) și d), se referă doar la răspunderea persoanei care „cu rea-credință a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale” sau „cu rea-credință nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate”.
Pentru situația în care s-ar trece peste apărarea anterioară, reclamantul a arătat că pârâta nu a făcut dovada că „cu rea-credință a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale” astfel cum prevede art. 27 alin. (2) lit. d). Astfel, nu s-a demonstrat în ce constă reaua-credință, însă s-a invocat acest lucru și dezinteresul reclamantului. Pârâta a susținut că, „dl. R.C. a fost invitat la sediul Administrației Finanțelor în data de 10.02.2011 pentru consultarea documentelor aflate la dosar, precum și pentru a prezenta documente pe care le consideră utile în apărarea sa, însă acesta nu s-a prezenta, dovedind rea-credință”. Recurentul a susținut că nu se putea prezenta în data de 10.02.1011, atâta timp cât a primit convocarea la data de 25.03.2011, acesta fiind singurul motiv pentru care pârâta a considerat că este de rea-credință.
3. Instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea sentinței faptul că reclamantul a depus toate eforturile pentru ca societatea la care era asociat să-și desfășoare activitatea și să-și achite datoriile către stat. Astfel, din actele contabile depuse la dosar a rezultat faptul că, în toată perioada respectivă, singurele sume de bani ce au intrat în societate au fost cele prin care reclamantul, ca și asociat, împreună cu asociatul Rizea Costin au creditat societatea.
De asemenea, în momentul în care a constata că situația societății nu poate fi redresată, a formulat cerere pentru deschiderea insolvenței la Tribunalul Comercial Argeș.
4. Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că din Raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei întocmit de lichidatorul judiciar rezultă că, din cauza obiectului de activitate, societatea nu a mai avut comenzi și acest lucru a contribuit în mare măsură la intrarea în insolvență. Lichidatorul a menționat că încă din anul 2007 activitatea societății s-a desfășurat la un nivel foarte scăzut, iar din lipsa comenzilor, începând din anul 2008, societatea nu a desfășurat niciun fel de activitate cu caracter specific. Pe acest fond s-au înregistrat restanțe la plata furnizorilor, dar și față de bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale, unde neplata la timp a taxelor și impozitelor a generat penalități și majorări de întârziere foarte mari.
Concluzia raportului în ceea ce privește răspunderea membrilor organelor de conducere este „în urma analizării documentelor menționate în raport, nu au fost evidențiate elemente de vinovăție”. Având în vedere concluziile raportului întocmit de către lichidatorul judiciar desemnat în cadrul dosarului de insolvență, nu pot răspunde pentru obligațiile fiscale datorate de societate către stat. Este inadmisibil ca pârâta să angajeze răspunderea personală a reclamantului, considerându-l responsabil pentru obligațiile fiscale neachitate de către societate și, în același timp, în cadrul dosarului de insolvență, lichidatorul judiciar să stabilească că altele sunt motivele pentru care societatea a ajuns într-o asemenea situație și anume, motive de ordin economic datorată crizei la nivel global.
Prin decizia nr. 1081/R-CONT din 2 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul reclamantul T.N.C. și a fost modificată sentința în sensul că a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 120808/3.06.2011 și decizia nr. 63936/6.04.2011.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit art. 27 alin. (2) lit. c) și d) Cod procedură fiscală, care reprezintă temeiul pentru care intimatele au angajat răspunderea solidară a recurentului cu SC A.I. SRL, „(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale”.
în ceea ce privește dispozițiile lit. c), deși recurentul a fost administrator al societății, astfel încât dispozițiile acestui text îi sunt aplicabile, Curtea constată că intimata nu a făcut în nici un fel dovada relei-credințe.
Astfel, după cum rezultă din încheierea din 26 mai 2011 a Tribunalului Comercial Argeș, recurentul este cel care a solicitat deschiderea procedurii de insolvență, iar împrejurarea că nu a făcut acest lucru anterior nu este reaua-credință, ci doar încercarea acestuia de a redresa societatea, inclusiv prin creditarea acesteia.
Cât privește dispozițiile lit. d), Curtea constată că acestea nu exclud din sfera lor de cuprindere pe asociați, chiar dacă în alte dispoziții legale aceștia sunt indicați ca atare în mod distinct.
Condiția esențială pentru angajarea răspunderii solidare a asociaților este ca aceștia să fi determinat cu rea credință nedeclararea și/sau neplata la scadență a obligațiilor fiscale.
Reaua credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul la care obligațiile trebuia/puteau fi declarate și plătite.
în speță, decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispozițiile legale sus citate, în sensul că nu arată argumentele pentru care s-a apreciat că recurentul a acționat cu rea credință în scopul determinat de lege.
Decizia respectivă specifică doar faptul că societatea comercială are datorii față de bugetul consolidat al statului, că legea prezumă insolvența acesteia pentru neplata după 90 de zile de la scadență a datoriilor de peste 45.000 lei și că, deși convocați la sediul organului fiscal pentru a fi ascultați înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare, „reprezentanții” societății nu s-au prezentat.
Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 27 Cod procedură fiscală.
La rândul ei, decizia administrativă emisă de DGFP Argeș conține propriile argumente referitoare la reaua credință a recurentului, exprimate cu ocazia combaterii celor prezentate de recurent în contestația administrativă, argumente nelegale și netemeinice.
Astfel, C.proc.fisc. nu impune de plano emiterea decizie de impunere pe numele tuturor administratorilor și asociaților unei societăți debitoare, ci doar pe numele acelor administratori ori asociați care sunt vizați de art. 27 alin. (1) și (2), deci pentru care organul fiscal trebuie să dețină dovezi și argumente că le sunt incidente dispozițiile legale respective.
în speță, organele fiscale trebuie să dețină dovezi și argumente că recurentul a acționat cu rea credință în sensul dispus de lege.
Sub aspectul relei credințe, DGFP Argeș a arătat că documentele anexate de recurent la contestația administrativă atestă faptul că acesta a creditat lunar societatea doar în anul 2008, după care nu s-au mai făcut plăți la bugetul statului pentru datoriile care au început să se acumuleze din anul 2005.
Prin urmare, organul fiscal a apreciat că recurentul este de rea credință pentru că nu a pus tot timpul la dispoziția societății fondurile necesare pentru plata integrală a restanțelor fiscale.
Un astfel de argument, însă, este contrar legii, care nu impune unui asociat să crediteze societatea cu bani proprii pentru plata datoriilor fiscale.
C.proc.fisc. trage la răspundere doar pe asociatul care a determinat cu rea credință neachitarea respectivelor datorii la scadență, deci care, prin acțiune sau prin omisiune voită, nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile specifice statului său cu scopul de a opri plata datoriilor fiscale.
Cât privește dovada faptului că recurentul a creditat societatea cu diverse sume de bani, Curtea constată că însăși DGFP Argeș a recunoscut acest fapt în cuprinsul deciziei administrative nr. 121476/6.06.201 și că tribunalul a administrat proba cu înscrisuri tocmai în acest sens, însă în mod nelegal nu a studiat înscrisurile depuse la dosar și a afirmat că reclamantul nu a dovedit susținerea respectivă.
DGFP Argeș, suplinind motivele deciziei de angajare a răspunderii solidare, a imputat recurentului faptul că adunarea generală a creditorilor (din care făcea parte și acesta cu un procent de 50%) nu a procedat la demiterea și urmărirea administratorului social pentru daunele pricinuite societății, cunoscând situațiile financiare ale societății, pe care AGA le-a aprobat.
în speță, însă, administratorul este chiar recurentul, care nu poate vota propria demitere, astfel încât acest aspect nu îi poate fi imputat.
Prezumțiile folosite de intimate pentru angajarea răspunderii solidare a recurentului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d) C.proc.fisc.
De altfel, aceste prezumții sunt răsturnate de concluziile lichidatorului desemnat în procedura de insolvență, care nu a identificat elemente de atragere a răspunderii personale a administratorului debitoarei, procedura fiind închisă fără antrenarea răspunderii vreunuia dintre asociații debitoarei (fișa ECRIS, filele 13,14 din dosar)
Pentru cele expuse, concluzionând în sensul că intimatele pârâte nu au dovedit că recurentul reclamant a acționat cu rea credință în sensul prevăzut de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C.proc.fisc., în baza art. 312 alin. (1) – (3) C.proc.civ. Curtea a admis recursul și a modificat sentința în sensul admiterii cererii reclamantului și anulării deciziei nr. 63936/06.04.2011 și a deciziei nr. 121476/6.06.2011.
