Legea aplicabilă instituţiei divorţului, cât şi cea a exercitării autorităţii părinteşti asupra minorului la data judecării apelului, având în vedere faptul că la data pronunţării sentinţei apelate erau în vigoare dispoziţiile Codului Familiei şi ale Codului Civil din 1864
Secţia I civilă. Decizia civilă nr. 231/AC/02.12.2011
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Roman sub nr. 400 reclamanta A.M a chemat în judecată pârâtul A.V., pentru ca pe baza probatoriilor ce se vor administra în cauză să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate la Primăria Municipiului Roman; să reia numele avut anterior încheierii căsătoriei „A”; să i se încredinţeze, spre creştere şi educare, minora A.E., născută la data de 22 ianuarie 2006, dispunând corespunzător asupra pensiei de întreţinere cuvenită minorei şi să se stabilească un program în baza căruia pârâtul să păstreze legăturile fireşti cu minora.
În motivarea acţiunii a arătat că s-au căsătorit la data de 28 iunie 2000, din căsătorie rezultând minora E.C. născută la 22 ianuarie 2006 şi că relaţiile de familie s-au deteriorat iremediabil în urmă cu mai mult timp, astfel încât raporturile dintre ei sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
În acelaşi timp reclamanta şi-a manifestat disponibilitatea, în lumina noilor reglementări ale Codului familiei si ale Codului de procedură civilă în materia divorţului introduse prin Legea nr. 202/2010, ca instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre de divorţ prin înţelegerea părţilor, în situaţia în care pârâtul îşi va manifesta acordul în acest sens. Consideră că, în raport cu situaţia lor şi statutul social şi profesional, pronunţarea unui divorţ de manieră civilizată este benefică mai ales pentru fiica minoră astfel încât să nu fie afectată prin anumite repercusiuni negative.
Totodată, apreciază reclamanta că se pot înţelege şi cu privire la obligaţia de întreţinere cuvenită minorei, în condiţiile în care solicită ca aceasta să-i fie încredinţată spre creştere şi educare cât şi cu privire la cadrul în care tatăl să poată păstra legăturile personale fireşti cu minora, ca şi cu modalitatea de a se implica permanent în educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a minorei.
În dovedirea acţiunii a solicitat proba cu înscrisuri şi audierea martorilor A.M. şi A.N..
Acţiunea a fost legal timbrată.
Pârâtul a solicitat termen pentru apărare dar nu s-a mai prezentat în instanţă şi nu a solicitat probe.
Din oficiu, instanţa a dispus efectuarea unei anchete sociale la domiciliul părţilor.
Prin sentinţa civilă nr. , Judecătoria Roman, a admis acţiunea, a declarat desfăcută din vina ambilor părţi căsătoria încheiată la data de X în municipiul Roman şi înregistrată sub nr. Y.
Reclamanta revine la numele avut anterior căsătoriei, respectiv „A”.
S-a încredinţat reclamantei, spre creştere şi educare, minora A.E, născută la data de 22.01.2006.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, pentru minora A.E., o pensie de întreţinere în cuantum de 20% din venitul net lunar dar nu mai puţin de 20% din venitul minim pe economia naţională, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la majoratul acesteia.
A fost obligată reclamanta să permită pârâtului să aibă legături personale cu minora A.E, în sensul de a o vizita o dată la două săptămâni, sâmbăta şi duminica, între orele 10,00-16,00 , să o ia o săptămână în vacanţa de iarnă, trei zile în vacanţa de Paşti şi o lună în vacanţa de vară.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 28.06.2000 în mun. Roman, căsătorie din care a rezultat minora A.E., născută la data de 20.05.2005.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat că între părţi au intervenit divergenţe din cauza lipsei de comunicare. Deşi locuiesc în acelaşi apartament, sunt separaţi în fapt de peste un an de zile, discutând doar problemele strict necesare. Cu toate acestea, ambii soţi se ocupă de creşterea şi educarea minorei.
Întrucât între părţi nu mai există relaţii specifice vieţii de familie şi faţă de dispoziţiile. art. 37, 38 Codul familiei s-a desfăcut căsătoria din vina ambilor soţi.
Potrivit art. 40 alin. 3 Codul familiei s-a dispus ca reclamanta să revină la numele avut anterior căsătoriei.
Aşa cum s-a mai arătat, de minora A.E., se ocupă ambii soţi dar, având în vedere vârsta fragedă a fetiţei, se impune a fi încredinţată reclamantei, potrivit art. 42 Codul familie urmând ca pârâtul să-i plătească o pensie de întreţinere conform art. 86 şi 94 Codul familiei.
Conform art. 43 alin.3 Codul familiei „Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională”.
Având în vedere textul de lege indicat mai sus, a fost obligată reclamanta să permită pârâtului să aibă legături personale cu minora în sensul de a o vizita o dată la două săptămâni, sâmbăta şi duminica, între orele 10,00-16,00, să o ia o săptămână în vacanţa de iarnă, trei zile în vacanţa de Paşti şi o lună în vacanţa de vară.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Acsinte Vasile Cătălin criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivarea apelului pârâtul arată că acţiunea reclamantei este un moment de rătăcire al acesteia, nefiind probe care să stabilească că nu mai este posibilă continuarea relaţiei de căsătorie, solicitând respingerea acţiunii ca nedovedită.
Nu s-au solicitat probe noi, în apel.
La primul termen de judecată al apelului formulat s-au prezentat ambele părţi arătând atât oral cât si prin cererea depusă la dosar, că au ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte acţiunea de divorţ cât şi exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei A.E., solicitând pronunţarea unei hotărâri potrivit înţelegerii intervenite între părţi, si desfacerea căsătoriei prin acord, fără administrarea de noi probe şi fără a se stabili culpa vreo unuia dintre soţi.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate faţă de dispoziţiile art. 295 Cod procedura civilă coroborate cu normele incidentele din Noul Cod Civil instanţa reţine următoarele:
Potrivit art. 373 raportat la art. 374 din Noul Cod Civil, divorţul poate avea loc prin acordul soţilor la cererea ambilor soţi şi poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
În ceea ce priveşte legea aplicabilă, fondului cauzei, respectiv divorţului şi a capetelor accesorii, se reţine că deşi la data pronunţării sentinţei apelate 21.04.2011, erau în vigoare dispoziţiile Codului Familiei, ale Codului Civil din 1864, în prezent, la data judecării apelului, atât instituţia divorţului cât şi cea a exercitării autorităţii părinteşti asupra minorului, sunt guvernate de dispoziţiile Noului Cod Civil, de imediată aplicabilitate.
Aceste dispoziţii impun instanţei de control judiciar să verifice motivele de divorţ invocate de părţi din perspectiva Codului Civil actual. Mai mult aceste prevederi se coroborează şi cu art. 6 alin.6 din Codul Civil care prevăd că dispoziţiile legii noi se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice, ivite sub imperiul legii vechi derivate din starea de căsătorie, obligaţie legala de întreţinere.
Prevederile legii noi se vor aplica relaţiilor dintre părinţi şi copii cu atât mai mult dacă divorţul se afla pe rol, într-o cale de atac ordinară respectiv în apel, divorţul nefiind încă pronunţat.
În consecinţă, judecarea în apel a cererii de divorţ şi a capetelor accesorii acestuia, reclamă o analiză din perspectiva dispoziţiilor Noului Cod Civil în vigoare la data judecării apelului.
Prin sentinţa civilă apelată instanţa de fond a admis cererea de divorţ a reclamantei A.M. reţinând culpa ambilor soţi, întrucât, între aceştia, nu mai există relaţii specifice vieţii de familie fapt rezultat din probatoriul administrat.
În calea de atac însă părţile şi-au modificat poziţia procesuală şi au arătat că doresc desfacerea căsătoriei prin acord.
În consecinţă având în vedere acordul expres al soţilor verificat de instanţa de apel în faţa căreia şi l-au exprimat în şedinţa de judecată din 02.12.2011, cât şi prin cererea scrisă depusă la aceeaşi dată la dosar (fila 10) instanţa în baza art. 296 Cod procedura civilă, va admite apelul, va schimba în parte sentinţa atacată, după cum urmează:
În baza art. 613 ind.1 Cod procedură civilă coroborat cu art. 373 alin. 1, art. 374 alin.1 din Noul Cod Civil, tribunalul a luat act de voinţa părţilor şi a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între soţi la data de 28.06.2000 în municipiul Roman, prin acordul părţilor.
În ceea ce priveşte numele de familie al reclamantei intimate, instanţa, având în vedere, de asemenea acordul părţilor, a dispus reluarea de către aceasta a numelui de familie avut anterior căsătoriei, respectiv acela de „A”, în temeiul dispoziţiilor art. 383 din Noul Cod Civil.
În condiţiile art. 396 Noul Cod Civil instanţa odată cu admiterea cererii de divorţ s-a pronunţat în mod obligatoriu şi asupra raporturilor dintre părinţi şi copii ţinând seama de interesul superior al copilului, de ancheta socială ce s-a efectuat în cauză şi de învoiala părţilor.
Referitor la stabilirea domiciliului minorei A.E, instanţa A apreciat că înţelegerea părinţilor privind stabilirea domiciliului acesteia la mamă, respectiv la reclamanta intimată, este în interesul superior al copilului, întrucât mama a reprezentat o prezenţă constantă şi susţinută în viaţa fiicei sale oferind îngrijire zi de zi şi sprijin material şi moral, ceea ce nu îl exclude pe pârâtul apelant.
Prin urmare, având în vedere acordul părţilor care concordă cu interesul superior al copilului, în temeiul art. 400 Noul Cod Civil, instanţa a stabilit ca în urma divorţului domiciliul minorei A.E., să fie la mama acesteia.
Cât priveşte exercitarea autorităţii părinteşti ea a revenit ambilor părinţi şi după divorţ iar numai cu totul excepţional, dacă există motive temeinice şi interesul superior al copilului o reclamă instanţa poate hotărî ca exercitarea acestei autorităţi să revină doar unuia dintre părinţi.
În cauză însă, nu s-au relevat nici un fel de împrejurări grave, nu s-au propus nici un fel de probe din care să se poată deduce că ar exista motive grave de impunitate în sarcina oricărui părinte care să ducă instanţa la concluzia că interesul superior al copilului reclamă exercitarea autorităţii părinteşti doar de unul dintre părinţi.
Din contra, ambele părţi şi-au dat acordul în faţa instanţei de apel ca autoritatea părintească asupra minorei să fie exercitată de ambii părinţi, iar instanţa, în temeiul art. 397 din Noul Cod Civil va lua act de această înţelegere, iar părinţii vor decide împreună cu privire la toate problemele esenţiale legate de persoana şi patrimoniul minorei, în condiţiile legii şi vor răspunde în egală măsură împreună pentru îndeplinirea cu bună credinţă a acestor îndatoriri.
Totodată părintele care nu locuieşte împreună cu minora, respectiv tatăl are dreptul de a păstra legături personale cu aceasta, în condiţiile art. 401 din Noul Cod Civil, potrivit programului de vizită stabilit de comun acord de părinţi şi prezentat instanţei de apel.
În ceea ce priveşte contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare şi învăţare, instanţa a reţinut că tata si mama sunt obligaţi în solidar să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională în condiţiile art. 499 din Noul Cod Civil.
În cauză, având în vedere acordul părinţilor privind plata unei pensii de întreţinere de către apelantul pârât instanţa a luat act de această înţelegere.
În consecinţă, în temeiul art. 402 Noul Cod Civil, instanţa a obligat pârâtul apelant la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei A.E, începând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul acesteia.
Cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere la care urmează să fie obligat pârâtul-apelant, instanţa, faţă de prevederile art. 499 alin. 4, coroborat cu art. 529 alin. 2 din Noul Cod Civil, coroborat cu art. 613 ind. 1 alin. 4, teza finală din Codul de procedură civilă, a stabilit cuantumul acesteia la nivelul indicat de părţi prin acord, mai exact la 25% din venitul net realizat de pârâtul-apelant, dar nu mai puţin de 25% din venitul minim pe economia naţională.
