Regimul juridic al bunurilor dobândite anterior căsătoriei, în timpul concubinajului soţilor. Reguli privind probaţiunea în privinţa dreptului de creanţă.
Fiind vorba despre un bun dobândit anterior căsătoriei părţilor, pe numele intimatului pârât şi care, constituie, în acord cu prevederile art.31 lit.a din Codul familiei, bunul propriu al acestuia, în mod corect s-a arătat de către instanţa de apel că, pentru reţinerea unui eventual drept de creanţă în favoarea reclamantei decurgând din contribuţia sa la achiziţionarea acestuia şi care, contrar susţinerilor recurentei, nu i-ar putea da dreptul la recunoaşterea unui drept de proprietate, ar fi trebuit făcută proba concretă şi indubitabilă a contribuţiei pretinse.
Fiind vorba despre un bun dobândit anterior căsătoriei părţilor, pe numele intimatului pârât şi care, constituie, în acord cu prevederile art.31 lit.a din Codul familiei, bunul propriu al acestuia, în mod corect s-a arătat de către instanţa de apel că, pentru reţinerea unui eventual drept de creanţă în favoarea reclamantei decurgând din contribuţia sa la achiziţionarea acestuia şi care, contrar susţinerilor recurentei, nu i-ar putea da dreptul la recunoaşterea unui drept de proprietate, ar fi trebuit făcută proba concretă şi indubitabilă a contribuţiei pretinse.
Împrejurarea că acest apartament a fost achiziţionat de către intimat în timpul concubinajului de lungă durată al părţilor, în timpul convieţuirii lor, după naşterea copilului acestora, când menajul lor devenise comun, nu constituie un argument în sine de a reţine că reclamanta ar fi avut o contribuţie de 50% la plata preţului imobilului, nu prezumă nici un fel de contribuţie a acesteia şi nici nu poate constitui o împrejurare de natură să o exonereze pe aceasta de la sarcina dovedirii contribuţiei pretinse. Prezumţiile şi regulile de probaţiune specifice proprietăţii devălmaşe nu sunt aplicabile în cazul achiziţionării bunurilor proprietate individuală. Regimul juridic al bunurilor dobândite de soţi nu este aplicabil şi bunurilor achiziţionate de concubini.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.1112/94/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.1708/29.11.2011)
Prin sentinţa civilă nr.4024/17.09.2010, pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr.1112/94/2009, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta D.M. împotriva pârâtului D.N., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei 22.494,5 euro reprezentând dreptul acesteia de creanţă asupra apartamentului compus din 3 camere situat în oraşul Buftea, str.Răsăritului nr.61, bloc B, sc.B, ap.3, judeţul Ilfov şi s-a luat act de renunţarea reclamantei la partajul bunurilor mobile.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a cerut partajul bunurilor comune dobândite de părţi în timpul căsătoriei ca urmare a desfacerii acesteia prin sentinţa civilă nr.5380/2008 a Judecătoriei Buftea. Căsătoria părţilor a fost încheiată la 30.07.1994, anterior căsătoriei reclamanta întreţinând cu pârâtul o relaţie îndelungată de concubinaj, începută în anul 1989, când a început să locuiască cu acesta. Până la divorţ, părţile au dobândit un apartament şi mai multe bunuri mobile.
La 13.11.2009, prima instanţă a pronunţat o încheiere de admitere în principiu a acţiunii formulate, prin care a constatat că reclamanta are un drept de creanţă asupra apartamentului, reprezentând 50% din valoarea acestuia, şi că părţile au dobândit în timpul căsătoriei în cote egale bunurile mobile existente în acest apartament. S-a dispus efectuarea unei expertize construcţii pentru evaluarea apartamentului.
Pronunţând această încheiere, prima instanţă a reţinut că apartamentul în litigiu nu este deţinut de părţi nici în devălmăşie, nici în cote părţi, el fiind achiziţionat înainte de încheierea căsătoriei şi în timpul concubinajului părţilor, astfel că reclamanta are un drept de creanţă asupra acestuia constând în 50% din valoarea lui.
Cu referire la autoturisme, s-a arătat că nu s-au depus acte de proprietate pentru acestea, motiv pentru care nu au putut fi reţinute în masa partajabilă.
Referitor la bijuteriile din aur, nici ele nu au putut fi incluse în masa partajabilă, deoarece nu s-au administrat probe cu privire la existenţa lor.
De asemenea, nu a fost reţinut în masa partajabilă garajul indicat de către reclamantă, întrucât s-a arătat că, fiind un bun imobil, proba existenţei lui se poate face numai cu acte, ca şi în cazul apartamentului.
Dreptul de creanţă recunoscut reclamantei a fost argumentat şi prin aceea că s-a dovedit că în timpul concubinajului dintre părţi, reclamanta realiza venituri, fapt relatat de martorii audiaţi şi dovedit cu acte – carnetul de muncă.
Ulterior pronunţării acestei încheieri, respectiv la termenul de judecată din 09.09.2010, reclamanta a solicitat să se ia act de renunţarea ei la partajul bunurilor mobile.
Întinderea dreptului de creanţă recunoscut reclamantei prin încheierea interlocutorie a fost determinat prin expertiza evaloatorie administrată la nivelul sumei de 22.494,5 euro.
Recursurile declarate de ambele părţi împotriva acestei sentinţe, calificate la data de 10.03.2011 ca fiind apeluri în raport de dispoziţiile art.2821 Cod de procedură civilă, au fost soluţionate prin decizia nr.418/A/05.05.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, prin care a fost admis apelul declarat de apelantul pârât, schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată, în timp ce apelul declarat de apelanta reclamantă a fost respins ca nefondat, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost obligată apelanta reclamantă să plătească apelantului pârât suma de 1.754,5 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a arătat că în raport cu momentul introducerii cererii de chemare în judecată – 20.02.2009 – aceasta nu este supusă regulilor de calcul a taxei de timbru la cota de 3% din valoarea bunurilor comune, dispoziţie legală aplicabilă abia după data de 16.07.2009, când a fost modificată Legea nr.146/1997.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că apartamentul în dispută între părţi a fost achiziţionat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr.25307/25522/6.01.1993, cu plata integrală a preţului şi pe numele apelantului pârât D.N., în timp ce părţile s-au căsătorit la data de 30.07.1994 şi au o fiică născută la 23.02.1991. Pe baza probatoriilor administrate (declaraţiile martorilor F.I. şi P.N.) s-a stabilit că foştii soţi au locuit împreună anterior căsătoriei şi naşterii minorei, însă nici unul din martori nu a putut relata aspecte legate de provenienţa banilor cu care a fost achitat apartamentul. Martorul I.R. a arătat instanţei de fond că ştie că apelantul pârât a lucrat în străinătate, în două ţări arabe, anterior anului 1989, având un salariu de 2.500 lei.
Copia cărţii de muncă a apelantei reclamante dovedeşte că la 27.05.1992 acesteia i s-a desfăcut contractul de muncă, neexistând nici un fel de dovezi cu privire la deţinerea ulterioară a unui alt loc de muncă.
Coroborând aceste probe, prima instanţă a concluzionat că nu se susţine în nici un fel pretenţia apelantei reclamante cum că ea ar fi contribuit cu sume de bani la achiziţionarea apartamentului.
S-a apreciat că declaraţia notarială a mamei reclamantei, prin care se susţine că s-ar fi dat acesteia din urmă suma de 40.000 lei, constituie un act făcut pro causa, fiind făcut ulterior introducerii cererii de chemare în judecată. În plus, această probă nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Nu a putut fi avută în vedere nici susţinerea apelantei reclamante, cum că suma de 100.000 lei ar reprezenta bani comuni dobândiţi în timpul căsătoriei, în condiţiile în care ea nu a mai avut un loc de muncă de la 27.05.1992, iar veniturile anterioare desfacerii contractului de muncă nu erau atât de importante, încât să se presupună că a făcut economii.
S-a mai observat de către tribunal că prin cererea sa, reclamanta a cerut împărţirea bunurilor comune, iar nicidecum recunoaşterea în patrimoniul ei a existenţei unui drept de creanţă izvorât din contribuţia sa la plata preţului apartamentului, astfel cum i s-a acordat prin hotărârea de primă instanţă.
S-a apreciat ca dovedită afirmaţia apelantului pârât în sensul că a achitat din fonduri proprii preţul apartamentului, el având salariu şi lucrând în străinătate anterior anului 1989.
În considerarea soluţiei ce se impune a fi adoptată în privinţa cererii de chemare în judecată, rezultată în urma judecăţii de apel, s-a arătat că apelul declarat de reclamantă – vizând cheltuielile de judecată efectuate în faţa instanţei de fond – apare ca fiind nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.
Apelanta reclamantă a fost obligată să plătească apelantului pârât cheltuieli de judecată efectuate în faza judecăţii de apel, constând în taxa de timbru şi timbru judiciar, în temeiul dispoziţiilor art.274 Cod de procedură civilă.
În motivarea recursului declarat, recurenta a reluat întocmai susţinerile sale formulate în apărare în faţa instanţei de apel, în cuprinsul întâmpinării depusă la această instanţă, susţinând că apartamentul în litigiu a fost cumpărat de ambele părţi împreună, achitat integral la data cumpărării cu suma de 140.000 lei, anterior încheierii căsătoriei lor şi ulterior naşterii copilului. Banii au provenit din împrumutul acordat de părinţii săi – 40.000 lei, nerestituiţi, iar 100.000 lei din contribuţia comună a ambelor părţi din timpul concubinajului.
Recurenta a mai evocat concubinajul de lungă durată şi necontestat de intimat, în care aceştia s-au aflat anterior căsătoriei, arătând că nu se poate deduce caracterul de bun propriu al apartamentului din faptul cumpărării lui doar pe numele intimatului.
Nu are relevanţă într-o acţiune de împărţeală judiciară faptul de a cere o cotă parte în natură sau valoric, în bani.
Eronat a reţinut instanţa de apel că intimatul a lucrat în străinătate, în două ţări arabe, având un salariu de 2.500 lei anterior cumpărării apartamentului, întrucât în acea perioadă şi până în anul 1986 el era căsătorit şi avea doi copii minori, iar bunurile achiziţionate în acea perioadă nu i-au folosit începând cu anul 1989, de când au convieţuit.
De altfel, chiar anterior cumpărării apartamentului, intimatul şi-a achiziţionat un autoturism Volvo cu preţul de 900 DM, cheltuind astfel ultimele resurse pe care, eventual, le-ar fi avut în anii 1986 – 1987, când a lucrat în străinătate, astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare încheiat cu numitul S.M. şi factura nr.558/6.05.1953.
Recurenta a ataşat cererii de recurs copii ale celor două înscrisuri la care a făcut trimitere în motivarea acestuia.
La 15.11.2011 intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât din actele dosarului reiese cu claritate că apartamentul în litigiu a fost achiziţionat de către intimat ca unic proprietar, căsătoria părţilor intervenind la mai mult de 1 an de la cumpărarea apartamentului. Acest bun este propriu al intimatului pârât, dobândit exclusiv de acesta.
Este de observat în cauză că instanţa de fond s-a pronunţat practic pe o cerere care nu a fost formulată de reclamantă atunci când i-a recunoscut acesteia un drept de creanţă în legătură cu imobilul apartament, deşi aceasta solicitase partajarea lui.
Recurenta nu invocă niciunul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii prevăzute de art.304 Cod de procedură civilă, ea rezumându-se să reinterpreteze probele şi susţinerile anterioare, încercând o rejudecare în fond, fapt inadmisibil în calea de atac a recursului.
Probele noi pe care aceasta le administrează în recurs nu îi susţin afirmaţiile întrucât din cuprinsul lor rezultă că D.N.a cumpărat autoturismul Volvo după momentul plăţii apartamentului în litigiu, ceea ce demonstrează că el încă, şi după această considerabilă achiziţie, a mai dispus de resurse financiare proprii care i-au permis cumpărarea maşinii. Realizarea unui împrumut de către o astfel de persoană, de vreme ce ea dispunea oricum de bani pe care i-a cheltuit şi pe alte bunuri decât cele imobile, apare ca fiind lipsită de orice sens.
Intimatul a ataşat întâmpinării copia contractului de vânzare-cumpărare nr.25307/25.522/6.01.1993 şi a chitanţei nr.96041/9.12.1992.
Curtea a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri în recurs, cele prezentate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că recursul declarat este nefondat.
Cu prioritate, Curtea reaminteşte că recursul exercitat în temeiul şi condiţiile art.304 Cod de procedură civilă constituie o cale extraordinară de atac ce permite instanţei de control judiciar exercitarea exclusiv a unui control de legalitate asupra hotărârilor pronunţate de instanţele de apel, control de legalitate care, în mod necesar, trebuie să se circumscrie unuia sau unora din motivele legale de recurs prevăzute limitativ în conţinutul art.304 pct.1-9 Cod de procedură civilă.
Se impune şi precizarea că, în urma abrogării dispoziţiilor art.304 pct.10 şi 11 Cod de procedură civilă prin dispoziţiile O.U.G. nr.138/2000 şi cele ale Legii nr.219/2005, judecata în recurs nu se mai poate concretiza prin stabilirea unei noi situaţii de fapt a cauzei în urma reevaluării probatoriului administrat ori a verificării corectitudinii stabilirii situaţiei de fapt a cauzei de către instanţele inferioare.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea arată că, judecând prezentul recurs, se va limita la verificarea corectitudinii aplicării legii de către prima instanţă şi cea de apel, la situaţia de fapt a cauzei, stabilită în mod complet abia prin decizia tribunalului, observând totodată că în motivarea recursului declarat, neîntemeiat în drept, nu au fost conturate critici clare de nelegalitate a hotărârii recurate, recurenta reiterând în mare datele de fapt ale cauzei şi apărările sale anterioare.
Astfel, se observă că, în mod incontestabil s-a stabilit că apartamentul a cărui partajare în natură s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, nu intră sub regimul comunităţii de bunuri reglementat prin dispoziţiile art.30 din Codul familiei, acesta fiind achiziţionat la data de 6.01.1993, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.25307/25522 ,pentru preţul achitat integral de 154.068 lei (conform chitanţei nr.96041/9.12.1992), fiind dobândit pe numele D.N.. Căsătoria părţilor a intervenit însă ulterior, la 30.07.1994, astfel că regimul juridic al bunului este cel dat de prevederile art.31 lit.a din Codul familiei.
Faţă de aceste date stabilite ale cauzei şi necontestate de către nici una dintre părţi, în mod corect s-a făcut observaţia de către tribunal că, oricum, soluţionarea cererii de partajare în natură a acestui bun, formulată de reclamantă, nu ar fi fost posibilă prin admiterea ei, de vreme ce promovarea unei astfel de acţiuni are în vedere acele situaţii premisă în care bunurile vizate intră sub regimul comunităţii de bunuri, fiind comune ale soţilor, dobândite în timpul căsătoriei, în timp ce regimul juridic al bunului în cauză este evident cel al proprietăţii individuale, aparţinând titularului său, D.N.
În acest cadru procesual, luarea în discuţie a unui eventual drept de creanţă aparţinând reclamantei în legătură cu acest bun imobil, decurgând din pretinsa sa contribuţie egală la achiziţionarea lui, a fost posibilă numai ca urmare a recunoaşterii în favoarea sa a acestui drept prin hotărârea primei instanţe.
Împrejurarea că acest apartament a fost achiziţionat de către intimat în timpul concubinajului de lungă durată al părţilor, în timpul convieţuirii lor, după naşterea copilului acestora, când menajul lor devenise comun, nu constituie un argument în sine de a reţine că reclamanta ar fi avut o contribuţie de 50% la plata preţului imobilului, nu prezumă nici un fel de contribuţie a acesteia şi nici nu poate constitui o împrejurare de natură să o exonereze pe aceasta de la sarcina dovedirii contribuţiei pretinse. Prezumţiile şi regulile de probaţiune specifice proprietăţii devălmaşe nu sunt aplicabile în cazul achiziţionării bunurilor proprietate individuală. Regimul juridic al bunurilor dobândite de soti nu este aplicabil şi bunurilor achiziţionate de concubini.
Este adevărat şi că, cumpărarea apartamentului exclusiv pe numele intimatului pârât, nu constituie o dovadă absolută a faptului că doar el ar fi plătit preţul integral al bunului, o astfel de împrejurare având însă rolul unei prezumţii relative simple ce poate fi răsturnată prin dovezi certe şi pertinente contrarii.
Instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat, a reţinut însă că astfel de dovezi nu au fost făcute de către reclamantă, ci dimpotrivă, datele izvorâte din cartea sa de muncă nu îi sprijină în nici un fel susţinerile, din cuprinsul acesteia rezultând că reclamantei i s-a desfăcut contractul de muncă cu un an de zile anterior cumpărării bunului, iar salariile realizate până la acel moment nu aveau o consistenţă care să îndreptăţească aprecierea asupra posibilităţii realizării de economii, pentru a justifica astfel o contribuţie a ei constând în jumătate din preţul bunului.
Cât priveşte proba cu declaraţia notarială a mamei reclamantei, prin care s-a susţinut că aceasta din urmă ar fi beneficiat de un împrumut nerestituit de 40.000 lei, daţi în scopul cumpărării apartamentului, Curtea observă că a fost înlăturată ca necredibilă din ansamblul probator al cauzei de către instanţa de apel, deoarece s-a arătat că ea nu a putut fi coroborată cu nici o altă probă.
Aplicând regulile de probaţiune ale dreptului comun la situaţia de fapt a cauzei şi în considerarea regimului juridic al bunului litigios, Curtea apreciază că instanţa de apel a adoptat o soluţie legală în cauză atunci când a schimbat hotărârea primei instanţe şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, observând pe de o parte, că aceasta acordase reclamantei altceva decât a cerut, dar pe de altă parte, şi că reclamantei nu i se cuvine a-i fi recunoscut acest drept a cărui dovadă nu a fost făcută în cauză.
Curtea nu găseşte nici un argument de legalitate în a modifica în vreun fel această soluţie a instanţei de apel, arătând în plus că prezumţiile decurgând din convieţuirea împreună, din împărţirea unui menaj comun, ca şi prezumţiile de gestionare, administrare şi dispoziţie împreună a resurselor financiare ale soţilor nu pot fi aplicabile şi concubinilor, chiar dacă concubinajul lor a fost finalizat prin încheierea ulterioară a unei căsătorii, cum este cazul în speţă, dacă în discuţie este determinarea condiţiilor şi a contribuţiilor la achiziţionarea unui imobil în perioada concubinajului.
Cel din urmă argument al recursului, ce constituie o susţinere nouă în cauză a recurentei, în sensul că intimatul nu ar mai fi dispus de resursele financiare cumpărării singur a apartamentului în litigiu, întrucât anterior cumpărase un autoturism Volvo cu preţul de 9000 DM, cheltuind astfel ultimele resurse pe care eventual le-ar fi avut din anii 1986 – 1987 când a lucrat în străinătate, se constituie, în realitate, în contra argument al propriilor susţineri ale recurentei reclamante.
Curtea observă că, de fapt, această vânzare-cumpărare a autoturismului Volvo fabricat în anul 1986, pe care intimatul pârât l-a cumpărat de la numitul S.M. pentru preţul de 9000 DM, s-a realizat la o dată ulterioară momentului achiziţionării apartamentului din str.Răsăritului nr.61 (6.01.1993), respectiv la data de 6.05.1993, aspect de natură să vină în sprijinul susţinerilor intimatului pârât, reţinute ca fiind dovedite deja de instanţa de apel – în sensul că el a dispus de resurse financiare proprii pentru achiziţionarea apartamentului, neavând nevoie şi nebeneficiind de ajutorul financiar al concubinei de atunci, recurenta, ori al părinţilor acesteia. Astfel, nu pare deloc plauzibil ca o persoană care ar fi avut nevoie de bani împrumutaţi pentru cumpărarea unui apartament, ar fi dispus totuşi, de o sumă considerabilă de bani pentru acea vreme, pentru ca la doar 4 luni după achiziţionarea apartamentului, să-i cheltuie pentru achiziţionarea şi a unei maşini.
Curtea reţine astfel că, în realitate, probele noi de care recurenta s-a folosit în recurs nu fac decât să demonstreze că intimatul pârât dispunea atât anterior cumpărării apartamentului în litigiu, cât şi ulterior acestui moment de resurse financiare care i-au permis acestuia achiziţionarea de bunuri proprii, inclusiv apartamentul în litigiu, întărind astfel concluzia dedusă de instanţa de apel în urma analizării probatoriului cauzei şi demonstrând o dată în plus justeţea ei.
În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca legală şi temeinică hotărârea de primă instanţă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat.
În considerarea acestei soluţii şi făcând aplicare prevederilor art.274 Cod de procedură civilă, Curtea va obliga pe recurentă să plătească intimatului 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu de avocat, plătit cu chitanţa depusă la fila 22 din dosar (nr.3/14.11.2011).
