În situatia inundatiilor generate de cresterea pulsurilor hidrologice extreme, asociate unei avarii la constructiile hidrotehnice, legiuitorul a abordat teza fortei majore, anume a acelei împrejurari externe si invincibile, fara relatie cu lucrul care a provocat dauna sau însusirile sale, care exclude premisa culpei si consecinta raspunderii civile delictuale.
Art. 1000 alin. 1 Cod Civil
Prin decizia civila nr. 245/3.04.2012 a Tribunalului Constanta a fost admis apelul reclamantului H.G. împotriva sentintei civile nr. 627/12.10.2011 a Judecatoriei Hârsova, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii actiunii si obligarii pârâtilor ANIF, MADR si MFP, în solidar, la plata în favoarea reclamantului a 118.181 lei reprezentând despagubiri civile pentru pierderile provocate prin inundarea culturilor agricole.
Ceea ce a generat litigiul a fost ruperea, la data de 10 iulie 2010, a digului de aparare împotriva inundatiilor Dunarii, situat în dreptul localitatii C., jud. Constanta, ca urmare a cresterii nivelului fluviului, cu consecinta inundarii culturilor.
Tribunalul a înlaturat premisa interventiei fortei majore, drept cauza exoneratoare de raspundere – retinuta de prima instanta – aratând ca în interpretarea jurisprudentiala data de fostul Tribunal Suprem prin decizia civila nr. 358 din 19 aprilie 1965 ,,forta majora consta într-o împrejurare externa si invincibila, fara relatie cu lucrul care a provocat dauna sau însusirile sale naturale’’. Aceasta presupune asadar ca împrejurarea externa trebuie sa fie invincibila în mod absolut, ca forta de nebiruit pentru oricine la nivelul actual al stiintei; ca într-o alta decizie de speta, fiind facuta distinctia între caracterul absolut si invincibil al cauzei exoneratoare de raspundere, Tribunalul Suprem a aratat ca ,,în cazul unor alunecari de teren frecvente, susceptibile deci de a fi prevazute, urmarile lor pagubitoare pot fi prevenite si evitate. Astfel, puternica probabilitate a producerii unei atare alunecari de teren înlatura caracterul imprevizibil al fenomenului.”
Instanta de apel a apreciat ca, din moment ce în anul 2006 precipitatiile au generat un debit al Dunarii superior celui înregistrat în 2010, s-a nascut puternica probabilitate a producerii unui fenomen asemanator, asa încât caracterul imprevizibil al ruperii digului din iulie 2010 era înlaturat; ca expertiza efectuata de expertii în constructii hidrotehnice a conchis, pe baza observatiilor efectuate pe teren (la 18 aprilie 2011), ca lucrarea hidrotehnica avea o durata foarte mare de exploatare, de peste 50 ani, fata de durata normala de 36 ani, iar cauza producerii bresei o putea constitui neîntretinerea corespunzatoare (aspect dedus din numarul mare de cavitati de rozatoare din coronamentul digului si de lipsa unor lucrari de mentenanta pe acel segment al lucrarii) – aspecte care nu pot înlatura raspunderea juridica a entitatilor chemate în judecata, pentru prejudiciul produs prin cedarea digului.
Analizând recursurile pârâtilor, care au vizat în esenta gresita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 cod proc. civila), Curtea a constatat ca ele sunt întemeiate.
Demersul intimatului reclamant s-a fundamentat pe dispozitiile art. 1000 alin. 1 Cod civil 1864, care reglementau – la data sesizarii instantei de fond – raspunderea civila delictuala pentru prejudiciul cauzat de ,,lucrurile de sub paza noastra’’, dezvoltându-se teoria prezumtiei de responsabilitate si ideea de raport cauzal dintre fapta culpabila a paznicului juridic al digului de aparare distrus de inundatie si prejudiciul constând în pierderea culturilor agricole.
Speta de fata pune în discutie modul cum opereaza raportul de cauzalitate mentionat, atunci când efectul (prejudiciul invocat) a fost precedat nu doar de o fapta a omului (privita ca actiune sau inactiune asupra bunului aflat în paza juridica), ci si de producerea unui fenomen natural (în cauza, cresterea debitelor Dunarii).
În prealabil trebuie facuta o trimitere doctrinara la specificul raportului de cauzalitate în materia raspunderii civile delictuale, literatura juridica (C. Statescu, C. Bîrsan – Teoria generala a obligatiilor, Ed. Hamangiu, 2008, pag. 184) relevând ca atunci când raportul de cauzalitate nu se poate stabili într-o relatie simpla si directa ca de la cauza la efect, rationamentul logico-juridic implica o analiza a actiunii/ inactiunii omului în specificul dat de cauzele exterioare în care ea se manifesta.
Aceasta abordare nu poate fi însa realizata cu ignorarea vointei legiuitorului, pentru ca realitatile sociale care genereaza un impact major asupra cetatenilor si bunurilor acestora pot primi o statuare legislativa derogatorie de la dreptul comun, pentru ratiuni de ordine si interes public.
Ori, din acest punct de vedere, dezlegarea data în apel este rezultatul unor gresite interpretari ale legii si a unor statuari de ordin teoretic pe problema supusa judecatii, întrucât în acest caz exista norme speciale care transpun raportul de cauzalitate mentionat în sfera evenimentelor care exclud atragerea raspunderii reglementate prin art. 1000 alin. 1 Cod civil.
Astfel, atât prin legislatia incidenta la momentul producerii evenimentului, cât si prin cea abrogata la acea data, statul a definit o asemenea situatie ca fiind un ,,dezastru’’, notiune distincta de cea de ,,calamitate naturala’’, dar cu efecte similare în planul raspunderii civile delictuale, în sensul înlaturarii ei (fara însa a exclude raspunderea în alte ramuri de drept, când este cazul). Cu titlu de exemplu, O.G. nr. 47/1997 privind apararea împotriva dezastrelor (abrogat prin Legea nr. 481/2004) preciza prin art. 2 ca dezastrul reprezinta un eveniment cu urmari deosebit de grave asupra mediului înconjurator, în aceasta categorie fiind indicate si ,,avariile la constructiile hidrotehnice’’. Prin Legea nr. 481/2004 privind protectia civila se arata în art. 9 alin. 1 ca dezastrul este evenimentul ,,datorat declansarii unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificari ale mediului, si care, prin amploare, intensitate si consecinte, atinge ori depaseste nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele privind gestionarea situatiilor de urgenta, elaborate si aprobate potrivit legii’’. În acelasi sens: art. 3 lit. b din Regulamentul aprobat prin Ordinul M.A.I. nr. 420/2005; art. 2 alin. 1 din partea a V-a a Legii nr. 575/2001, cu anexa 1 a actului normativ, vizând corespondenta definitiilor legii cu cele din Glosarul international al termenilor de baza specifici managementului dezastrelor, editat sub egida ONU (DHA/93/96); H.G. nr. 762/2008, care include esecului sistemelor de protectie în notiunea de risc tehnologic.
Dar unul dintre actele normative care exprima fara dubiu viziunea legiuitorului asupra unei asemenea ipoteze este H.G. nr. 1854/2005 pentru aprobarea Strategiei nationale de management al riscului la inundatii, care indica în preambul ca fenomenul viiturilor repetate si intense, cu inundatiile asociate acestora, constituie o consecinta a unui ansamblu complex de cauze, cum ar fi: cresterea vulnerabilitatii cladirilor si infrastructurilor, neglijenta în întretinerea si exploatarea unor lucrari de protectie, un grad de protectie asigurat la nivel minimal etc.
Privit ca fenomen national si analizat din perspectiva impactului asupra populatiei, proprietatii si mediului, actul normativ reflecta conceptia legiuitorului asupra situatiilor identice celui ce face obiectul prezentului litigiu, în sensul ca pierderile materiale si distrugerile produse la lucrarile de protectie sunt legate de notiunea de ,,risc la inundatii’’, care exclude ideea singulara de culpa în acceptiunea data de art. 998 – 999 si art. 1000 alin. 1 Cod civil 1864.
Se instituie astfel notiunea de ,,risc’’, definit ca probabilitate a aparitiei unor pierderi/ pagube, caracterizat prin doua componente: probabilitatea de a se produce un eveniment si consecintele (impactul) acestuia. Actul normativ mentionat impune adoptarea unei viziuni de tip activ, anume, a ,,managementului inundatiilor’’, cu depasirea opticii anterioare a actiunii de tip pasiv. Aceasta abordare integrata, care exclude teza reductibilitatii întregului la suma partilor sale componente, este explicit reluata în Strategia nationala de management al riscului la inundatii pe termen mediu si lung, adoptata prin H.G. nr. 846/11.08.2010 (care însa a transpus în sistemul de drept national Directiva 2007/60/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23.10.2007 privind evaluarea si gestionarea riscului la inundatii).
Desi acest act normativ a intrat în vigoare ulterior producerii evenimentului mentionat, Curtea va retine ca el preia si expliciteaza, în acord cu directiva europeana, viziunea anterioara a legiuitorului asupra situatiilor de aceasta natura, care exclude ca si în reglementarile sus-citate ideea de culpa, privita singular si disociata de amploarea si previzibilitatea fenomenului natural. Se arata astfel ca: efectele inundatiilor asupra comunitatilor se înscriu în sfera consecintelor activitatilor umane permanente si din totdeauna asupra cursurilor de apa; ca schimbarile dramatice din ultimii 30-40 de ani din mediul înconjurator nu pot fi privite în afara modificarilor de regim pluviometric si hidrologic; ca a sporit cresterea riscului la inundatii ca urmare a frecventei si amplitudinii pulsurilor hidrologice extreme, asociate modificarii configuratiei structurale a cursurilor de apa si luncilor inundabile, dar si a bazinelor hidrogeografice.
Ideea generala a acestei perspective este aceea ca în domeniul riscului la inundatii trebuie definit un grad de risc acceptat de populatie si de decidenti, ,,stiut fiind ca nu exista o protectie totala împotriva inundatiilor (risc zero), dupa cum nu exista nici un consens asupra riscului acceptabil. În consecinta, riscul acceptabil adoptat este rezultatul unui echilibru între riscul si beneficiile atribuite unei activitati ca urmare a reducerii riscului la inundatii sau a unei reglementari guvernamentale’’. Ca ,,diminuarea consecintelor inundatiilor propusa prin strategie este rezultatul unei combinatii ample dintre masurile si actiunile premergatoare producerii fenomenului, cele de management din timpul desfasurarii inundatiilor si cele întreprinse dupa inundatii’’.
Parcurgerea acestei legislatii incidente reflecta asadar faptul ca, în situatia inundatiilor generate de cresterea pulsurilor hidrologice extreme (cum a fost si cazul celor din iulie 2010, din speta), asociate unei avarii la constructiile hidrotehnice, legiuitorul a adoptat teza fortei majore, anume a acelei împrejurari externe si invincibile, fara relatie cu lucrul care a provocat dauna sau însusirile sale, care exclude premisa culpei si consecinta raspunderii civile delictuale.
Faptul ca actele normative enuntate impun autoritatilor centrale si locale, dar si tuturor cetatenilor (ca în cazul art. 67 alin. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, modif. prin Legea nr. 310/2004), obligatii în contracararea consecintelor acestor fenomene, cât si împrejurarea ca s-a urmarit crearea unui sistem compensatoriu aparte, bazat pe principiul solidaritatii umane, reflecta înca o data aceasta viziune integrata, care exclude reducerea fenomenului ca întreg la suma partilor sale componente (utilitatea edificarii digului si viabilitatea solutiei ingineresti; depasirea perioadei normate de utilizare; gradul de întretinere si reparare; impactul animalelor si a factorului uman; dezvoltarea unei zone agricole pe vechiul curs al apei; nivelul viiturii etc. – respectiv, elementele indicate si în expertiza tehnica efectuata în cauza drept factori care au favorizat deteriorarea digului). De altfel, intimatul reclamant a înteles sa se prevaleze de dispozitiile Legii nr. 381/2002, care la rândul sau include în textul art. 2 alin. 1 în sfera situatiilor pentru care se platesc de catre stat despagubiri ,,inundatiile din revarsari de râuri sau de alte ape curgatoare si ruperi de baraje”, întocmind documentatia necesara dezdaunarii. Legea apelor nr. 107/1996 prevede în egala masura conceptia legiuitorului asupra modului în care se asigura fondurile pentru actiunile operative, de interes public, de aparare împotriva inundatiilor, fenomenelor meteorologice periculoase si accidentelor la constructiile hidrotehnice, stabilind în art. 73 ca ele se suporta din Fondul de interventie prevazut în bugetul de stat.
Rezumând, în mod gresit tribunalul a conchis ca într-o asemenea situatie este atrasa raspunderea civila delictuala pe temeiul mentionat, în stricta raportare la prevederile Legii nr. 138/2004 (care nu indica o atare raspundere), precum si ca exista un temei al raspunderii solidare în conformitate cu art. 1003 Cod civil, în virtutea unei prezumate neîndepliniri a obligatiilor legale, astfel ca recursurile urmeaza a fi admise, cu consecinta mentinerii solutiei primei instante.
