Refuzul conducătorului unui autovehicul de a se supune recoltării probelor biologice. Elemente constitutive. Interpretarea probelor.
O.U.G. nr. 195/2002 republicată, art. 87 alin. 5
C. pr. pen., art. 10, art. 69
Fapta inculpatului care condusese un autoturism pe drumurile publice, de a refuza, după ce a fost oprit în trafic de către lucrătorii de poliţie, să-i însoţească pe aceştia la o unitate sanitară ca să i se recolteze probe biologice, pe motiv că nu a consumat mult alcool, întruneşte elementele infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. 5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 republicată, chiar dacă inculpatul a fost de acord să fie testat cu aparatul alcooltest.
Prin sentinţa penală nr. 400/27 mai 2009, Judecătoria Miercurea Ciuc l-a condamnat pe inculpatul P.A.E. la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 87 alin. 5 din OUG nr. 195/2002 cu aplicarea art. 74 lit. a, 76 lit. d C. pen. În baza art. 81 C. pen. judecătoria a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 10 luni. Inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 300 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
La data de 6 noiembrie 2009 inculpatul, după ce a consumat băuturi alcoolice, s-a urcat la volanul autoturismului marca Dacia şi a fost oprit pentru un control de rutină pe DJ 123 de către lucrătorii de poliţie.
A fost testat cu aparatul alcooltest care a indicat o valoare de 0,83 mg/l alcool pur în aerul expirat, a fost încunoştinţat despre faptul că trebuie să însoţească lucrătorii de poliţie la o unitate sanitară pentru a i se recolta probe biologice, lucru refuzat de către inculpat, pe motiv că, nu a consumat mult alcool, potrivit procesului verbal de constatare a infracţiunii. Prima instanţă a constatat că starea de fapt reţinută a fost recunoscută de inculpat în cursul urmăririi penale, în faţa instanţei acesta uzând de dreptul său de a nu declara nimic.
La individualizarea pedepsei prima instanţă a ţinut seama de pericolul social al faptei, şi persoana făptuitorului. Judecătoria a reţinut ca circumstanţă atenuantă comportamentul anterior al inculpatului care nu are antecedente penale. De asemenea, prima instanţă a considerat că riscul ca inculpatul să comită fapte asemănătoare este scăzut, iar scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, în motivarea apelului s-a arătat, în esenţă, că niciun martor nu a putut confirma susţinerile poliţiştilor, în sensul că inculpatul a refuzat să se prezinte la o unitate medicală în vederea recoltării probelor biologice.
Tribunalul Harghita, investit cu soluţionarea acestei prime căi ordinare de atac, ulterior audierii inculpatului de către aceasta, a pronunţat la data de 3 noiembrie 2009, decizia penală nr.107 prin care a admis apelul declarat de inculpatul P.A.E. împotriva sentinţei penale nr. 400 din data de 27 mai 2009 pronunţate de Judecătoria Miercurea Ciuc, a desfiinţat această sentinţă şi rejudecând cauza: în baza art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.a C. pr. pen. l-a achitat pe inculpatul P.A.E. pentru infracţiunea prev. de art.87 alin.4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2002; a dispus a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea pricinii.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Starea de fapt afirmată de prima instanţă s-a bazat exclusiv pe lucrările aflate în dosarul de urmărire penală. Aşa cum a rezultat din „procesul-verbal de constatare” (f. 11 dosar urmărire penală, inculpatul a fost oprit în trafic şi condus la sediul postului de poliţie Sânmartin. În continuare s-a arătat că, după ce a fost testat cu apăraţi alcoolscop, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă faptul că trebuie să se prezinte la Spitalul judeţean Miercurea Ciuc pentru a i se recolta probe biologice. În prezenţa martorilor asistenţi, inculpatul a refuzat recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Martorii asistenţi P.A. şi V.K. au fost ascultaţi atât înainte de începerea urmai penale, cât şi după acest moment, ei declarând că inculpatul a refuzat prezentarea la unitatea medicală în vederea recoltării probelor biologic
În cursul judecăţii martorul V.K. a declarat, însă, că nu poate reda discuţia ce a avut loc între inculpat şi poliţişti întrucât nu a avut acces în biroul Poliţiei Sânmartin. Martorul P.A. a declarat în faţa instanţei că inculpatului i s-a spus de către poliţişti că „dacă nu se va supune testării cu alcooltestul trebuie să se supună recoltării probelor biologice, însă acesta a fost de acord să se supună testării cu alcooltestul”. Martorul a precizat că declaraţia dată în cursul urmăririi penale i-a fost dictată.
Faţă de cele declarate de martori în cursul judecării cauzei, tribunalul a constatat că nu ar exista probe care să demonstreze, fără echivoc, refuzul inculpatului de a se supune recoltării probelor biologice, între declaraţiile martorilor date în cursul urmăririi penale şi cele date în faţa instanţei, tribunalului le-a găsit credibile pe cele din urmă. Acestea au fost date cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, respectiv publicitate, oralitate şi contradictorialitate, în vreme ce primele au fost date în condiţii necunoscute şi îndoielnice. Astfel, primele declaraţii ale martorilor au fost luate înaintea începerii urmăririi penale, prin urmare, în afara oricărui cadru legal. Numai procesul-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare poate constitui mijloc de probă, potrivit art. 224 alin. 3 C. pr. pen.. Faptul că organele poliţiei iau, în mod frecvent, astfel de declaraţii nu poate să le confere nicio valoare probatorie. Totodată, martorul P.A. a arătat că declaraţia i-a fost dictată.
Faţă de cele de mai sus, tribunalul a constatat că procesul-verbal de constatare a faptei era infirmat de declaraţiile martorilor asistenţi indicaţi în însăşi cuprinsul lui. În aceste condiţii, procesul-verbal nu putea constitui o probă, întrucât, organele de cercetare penală, cele care formulează învinuirea, nu au putut să producă, în puterea lor proprie, şi probele care să sprijine această învinuire.
Declaraţia inculpatului dată în cursul urmăririi penale nu putea constitui o probă suficientă pentru soluţia de condamnare, având în vedere dispoziţiile art. 69 C. pr. pen..
Tribunalul a constatat astfel că urmărirea penală nu a furnizat probe valide şi neechivoce care să susţină învinuirea ce i se aduce inculpatului.
Pe cale de consecinţă, Tribunalul Harghita a pronunţat hotărârea judecătorească anterior menţionată, împotriva căreia, în termen legal, a promovat recurs Parchetul de pe lângă această instanţă solicitând ca, în urma admiterii acestei căi de atac, să se caseze decizie penală criticată şi să se menţină hotărârea instanţei de fond. În motivarea acestei ultime căi de atac s-a arătat că hotărârea Tribunalului Harghita este nelegală deoarece:
Instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt în aprecierea probelor, anihilând probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi în faţa primei instanţe, dând eficienţă numai probatoriului administrat în faza de apel.
S-a susţinut că instanţa de apel, în mod absolut neîntemeiat şi nemotivat, a înlăturat probele administrate de organele de urmărire penală, cât şi cele administrate în faţa instanţei de fond, dând eficienţă declaraţiilor date în faza de apel.
S-a arătat că declaraţiile olografe ale martorilor, date în faza actelor premergătoare, înaintea începerii urmăririi penale, nu pot fi apreciate ca fiind date în afara „cadrului legal”, „în condiţii necunoscute şi îndoielnice”.
Din procesul verbal de constatare a infracţiunii a rezultat că inculpatul a refuzat recoltarea de probe biologice, după ce a fost testat cu alcooltestul, deoarece considera că nu este atât de beat cât indica acesta.
În declaraţia olografă dată imediat după săvârşirea faptei, inculpatul a precizat că „nu doreşte să se prezinte la spital pentru recoltare de probe biologice”.
Devenea greu de crezut că în lipsa unor probe „valide şi neechivoce” din faza de urmărire penală, instanţa de fond să-l fi condamnat pe inculpat.
S-a arătat astfel că nu se justifică achitarea inculpatului, în temeiul art. 10 lit.”a” C. pr. pen.
Analizând recursul astfel declarat prin prisma art.3859 pct.18 C. pr. pen. coroborat cu art. 224 C. pr. pen. şi cu art. 62-67, 681 C. pr. pen., se constată că acesta are caracter fondat impunându-se a fi admis, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
La nivelul instanţei de fond – Judecătoria Miercurea Ciuc, s-a realizat o judicioasă interpretare a probatoriului administrat în cauză, fapt concretizat în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice. În mod eronat, la nivelul Tribunalului Harghita s-a apreciat că vinovăţia inculpatului apelant nu s-a dovedit în cauză, în mod cert, pe baza unor probe valide, neechivoce şi corect administrate în faza urmăririi penale. La nivelul instanţei de apel nu au fost corect interpretate şi evaluate declaraţiile date de inculpat în faza urmăririi penale (în care acesta a arătat că nu este de acord să fie supus recoltării probelor biologice, deoarece deşi a consumat băuturi alcoolice, nu are o alcoolemie atât de ridicată precum cea indicată de aparatul alcooltest din dotarea Poliţiei Române) şi cele expuse de martorii asistenţi în declaraţiile date în faţa instanţei. Niciunul din martorii asistenţi ce au fost audiaţi, sub prestare de jurământ, în faţa instanţei nu au învederat faptul că declaraţiile lor ar contraveni, într-o măsură totală sau parţială, adevărului şi că organele de poliţie, anterior declanşării urmăririi penale în cauză, ar fi încercat să le capaciteze în vreun fel voinţa şi i-ar fi determinat să dea declaraţii neconforme realităţii.
Constatându-se, astfel, că în cauză, la nivelul Tribunalului Harghita, s-a realizat o gravă eroare de fapt, concretizată în pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului apelant de sub acuza săvârşirii infracţiunii pentru care a fost deferit justiţiei, s-a admis recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita împotriva deciziei penale nr. 107/3 noiembrie 2009 pronunţate de Tribunalul Harghita, conform art.38515 pct. 2 lit. a C. pr. pen., a fost casată integral decizia tribunalului, fiind menţinută sentinţa penală nr. 400/27 mai 2009 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, constatându-se că apelul a fost greşit admis.
