Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara. Semnificaţia duratei arestării preventive şi a schimbării declaraţiilor unor părţi vătămate, pentru a constata modificarea temeiurilor pentru care s-a luat măsura arestării preventive sau subzistenţa acestor temeiuri
-Codul procedură penală: art. 139, art. 143, art. 148 lit. f)
Termenul arestului preventiv scurs pe parcursul procesului penal până în prezent este unul rezonabil raportat la complexitatea cauzei, volumul actelor procesuale şi procedurale necesar a se efectua în cauză, comportamentul procesual al părţilor implicate în proces, astfel că termenul de 5 luni al duratei măsurii arestării apare ca fiind rezonabil şi în raport de jurisprudenţa CEDO. Poziţia procesuală a unui număr de 6 părţi vătămate care ar fi relevat activitatea infracţională redusă a inculpatului nu este de natură să determine punerea în libertate a inculpatului, deoarece, singure aceste declaraţii nu pot minimaliza rolul esenţial pe care l-a avut inculpatul în existenţa grupului infracţional organizat. Pe de altă parte, subzistă temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, fiind îndeplinite în continuare condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. h) C. pr. pen. Prin urmare, trecerea unui anumit timp de la luarea măsurii şi schimbarea declaraţiilor unor părţi vătămate nu sunt motive care modifică temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, cu consecinţa înlocuirii acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
Decizia penală nr. 1468/R din 29 noiembrie 2013, dr. M.B.
Prin încheierea penală din 27.11.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 9506/30/2013, în baza art. 3002 Cod procedură penală raportat la art. 139 alin. (1), (35) Cod procedură penală şi art. 1451 Cod procedură penală s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului D.P.M.A., cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului D.P.M.A. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 61/09.07.2013 al Tribunalului Timiş, dacă nu este arestat în altă cauză.
Pentru a pronunţa această încheiere, tribunalul a constat că, la acest moment procesual, această măsură preventivă nu se mai impune, schimbându-se temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri şi neexistând temeiuri noi care să justifice în continuare privarea de libertate a inculpatului, în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal fiind suficient a se dispune faţă de acesta măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Instanţa a avut în vedere că, potrivit art. 139 Cod procedură penală măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar potrivit alin. 139 alin. (35) măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. (1) lit. b) şi c), respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara.
În cauză, temeiurile care au stat la baza luării şi, ulterior, prelungirii şi menţinerii arestării preventive la primirea dosarului au vizat faptul că există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, conform art. 143 Cod procedură penală la art. 148 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală.
În ceea ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică, tribunalul a reţinut că acesta este ulterior săvârşirii faptei şi are un caracter limitat în timp, presupunând existenţa unor riscuri de natură a pune în primejdie funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora, fără a putea fi confundat cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. Ca atare, este evident că odată cu timpul petrecut în detenţie preventivă, gradul de pericol pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă pentru ordinea publică descreşte, astfel că anumite motive ce iniţial puteau justifica luarea unei măsuri privative de libertate, este posibil ca odată cu trecerea timpului să nu mai fie suficiente pentru menţinerea acestuia în stare de arest.
În acelaşi timp, tribunalul a reţinut că, conform art. 5 alin. (2) CEDO, orice persoană arestată are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză în cursul procesului.
Or, în cauză, instanţa a apreciat că, raportând aceste aspecte la intervalul de arest preventiv deja executat de inculpat (5 luni), la data săvârşirii presupuselor fapte infracţionale reţinute în sarcina acestuia – anul 2012 şi lipsa oricărei reacţii negative a colectivităţii de la acel moment şi până în prezent, la presupusul rol mai redus jucat de acesta în activitatea infracţională (nefiind reţinut în sarcina sa că s-ar fi ocupat de organizarea activităţii sau de racolarea persoanelor), precum şi, nu în ultimul rând, la poziţia celor 6 părţi vătămate prezente la termenele de judecată din data de 21.10.2013 şi 27.11.2013 – care au arătat că nu se consideră în nici un fel vătămate de inculpatul D., perioada de arest preventiv deja executată apare ca suficientă pentru a înlătura pericolul pe care îl reprezintă pentru ordinea publică lăsarea acestuia în libertate, la acest moment nemaiexistând justificări pentru a reţine că interesul general al societăţii este mai puternic decât cel al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate.
Este adevărat că pericolul social abstract al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului este mare, însă, prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei, la faptul că 5 părţi vătămate au arătat expres în faţa instanţei că nu se consideră vătămate de acest inculpat, instanţa a apreciat că o perioadă de arest preventiv de aproape 5 luni apare ca suficientă pentru a diminua tulburarea cauzată ordinii şi liniştii publice, precum şi periculozitatea socială a acestuia.
La pronunţarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere inclusiv faptul că arestul preventiv reprezintă situaţia de excepţie, starea de normalitate reprezentând-o cercetarea persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni în stare de libertate, precum şi stadiul procesului şi motivele pentru care nu se poate trece la cercetarea judecătorească – respectiv neîndeplinirea procedurii de citare cu celălalt inculpat – motive independente de voinţa inculpatului D. şi care nu ar trebui să se reflecte în mod negativ asupra situaţiei acestuia.
Pe de altă parte, având în vedere că, conform dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din CEDO, punerea în libertate a inculpatului în cursul procedurii poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză în cursul procesului, constatând că există indicii temeinice cu privire la săvârşirea de către inculpat de fapte penale şi este în interesul bunei desfăşurări a procesului penal şi al aflării adevărului a fi asigurată prezenţa acestuia la judecată şi a împiedica contactul cu celelalte părţi, instanţa a apreciat ca necesară obligarea acestuia de a nu părăsi ţara.
Împotriva acestei încheieri penale a declarat recurs DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, arătând că încheierea recurată este netemeinică, instanţa de fond dispunând înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul D.P.M.A., ca urmare a aprecierii eronate a materialului probator şi a pericolului social, motivarea instanţei de fond bazându-se pe poziţia procesuală a unui număr de 6 părţi vătămate şi pe invocarea termenului rezonabil al arestării preventive, avându-se în vedere că inculpatul a stat arestat mai bine de 5 luni, faptele reţinute în sarcina sa fiind comise în cursul anului 2012. S-a mai arătat de procuror că din declaraţiile celor 16 părţi vătămate s-a remarcat rolul important al inculpatului D.P.M.A. deţinut în cadrul grupului infracţional, acesta fiind folosit la intimidarea victimelor de către inculpatul S.I., fiind cunoscut ca un personaj foarte violent, punerea în libertate a acestuia prezentând un real pericol atât pentru ordinea publică cât şi pentru buna funcţionare a ordinii de drept, iar părţile vătămate implicate ar avea de suferit presiuni psihice sau chiar fizice, acesta urmărind intimidarea victimelor cu scopul retractării declaraţiilor de acuzare la adresa lui, solicitându-se în final casarea încheierii şi menţinerea stării de arest a inculpatului.
Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) Cod procedură penală, instanţa constată că recursul formulat de către DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara este fondat pentru următoarele considerente.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul D.P.M.A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit în dosarul nr. 92/D/P/2013 al DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 12 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, alături de inculpaţii D.I.C. şi S.I., reţinându-se în sarcina inculpaţilor constituirea, aderarea şi sprijinirea unui grup infracţional specializat în racolarea a unui număr de 16 părţi vătămate, pe care sub promisiunea asigurării unor locuri de muncă bine plătite în domeniul construcţiilor, i-au transportat în Germania şi prin acte de inducere în eroare, precum şi acte de violenţă, ameninţare şi abuz de autoritate, i-au exploatat prin munci ilegale.
Analizând întregul material probator existent în cauză, se poate constata că în speţa de faţă subzistă temeiurile care au condus la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. f) Cod procedură penală în sensul că există indicii temeinice că inculpatul D.P.M.A. ar fi săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina acestuia prin actul de sesizare a instanţei, infracţiuni care sunt pedepsite de legea penală cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura faptelor reţinute în sarcina sa de către procuror, modalitatea în care ar fi fost comise, aspect raportat la rechizitoriul întocmit, astfel că în acest moment procesual punerea în libertate a inculpatului apare ca fiind o măsură netemeinică, urmând ca inculpatul intimat să fie judecat în continuare în stare de arest preventiv.
În primul rând, înlocuirea măsurii arestării preventive apare ca netemeinică prin prisma faptului că nu a intervenit nici un element probatoriu care să conducă la ideea luării acestei măsuri, de la data pronunţării deciziei penale nr. 1307/R din 25.10.2013 a Curţii de Apel Timişoara când din nou a fost casată o încheiere de înlocuire a măsurii arestării preventive, fiind menţinută măsura arestării preventive a inculpatului D.P.M.A., nu a fost administrată nici o probă întrucât la termenul de judecată din 27.11.2013 procedura de citare cu inculpatul S.I. nu a fost îndeplinită, fiind incidente dispoziţiile art. 291 Cod procedură penală.
Pe de altă parte, instanţa apreciază că termenul arestului preventiv scurs pe parcursul procesului penal până în prezent este unul rezonabil raportat la complexitatea dosarului, volumul actelor procesuale şi procedurale de întocmit, comportamentul procesual al părţilor implicate în procesul penal, astfel că termenul de 5 luni scurs de la luarea măsurii arestării preventive apare ca fiind rezonabil şi în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De altfel, din materialul probator existent în cauză rezultă faptul că sunt indicii temeinice că inculpatul intimat ar fi avut un rol esenţial în existenţa grupului infracţional organizat, neputându-se concluziona că acesta ar fi avut doar un rol minor în desfăşurarea întregii activităţi infracţionale, minimalizarea rolului acestuia de către apărătorul acestuia neputând fi primită, însă evident că stabilirea stării de fapt este sarcina primei instanţe care soluţionează fondul cauzei, dar raportat la acest aspect instanţa subliniază necesitatea menţinerii stării de arest preventiv a inculpatului, măsura obligării de a nu părăsi ţara fiind o măsură insuficientă în raport cu toate aceste elemente prezentate mai sus.
Încheierea recurată s-a bazat pe două chestiuni esenţiale, respectiv depăşirea termenului rezonabil şi poziţia procesuală a unui număr de 6 părţi vătămate care ar fi relevat activitatea infracţională mai redusă a inculpatului, însă aceste elemente, aşa cum au fost analizate mai sus, nu pot sta la baza unei soluţii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, întrucât ele apar ca fiind neîntemeiate în raport cu întregul material probator administrat până în prezent.
Fără a intra într-o analiză profundă a materialului probator, instanţa totuşi observă din declaraţiile unor părţi vătămate audiate că inculpatul D.P.M.A. ar fi avut un comportament violent faţă de unele părţi vătămate, pentru a menţine părţile vătămate într-o anumită situaţie de fapt, el fiind conştient de realitatea exploatării acestor părţi vătămate, iar prin prisma acestor elemente se poate concluziona că inculpatul, în cazul în care ar fi pus în libertate, ar putea chiar proceda la intimidarea victimelor cu scopul ca acestea să-şi retracteze declaraţiile.
Faptul că părţile vătămate audiate anterior au apreciat că nu au fost vătămate de inculpat, nu este de natură să determine punerea în libertate a inculpatului, urmând a fi administrate alte probe pe parcursul cercetării judecătoreşti, nefiind dovedită vinovăţia sau nevinovăţia acestuia, beneficiind în continuare de prezumţia de nevinovăţie.
Punerea în libertate a inculpatului în acest moment procesual ar echivala cu încurajarea unor persoane de a comite fapte antisociale, bazându-se astfel pe clemenţa organelor judiciare care într-o societate democratică trebuie să apere valorile fundamentale ale drepturilor omului şi în această speţă organele judiciare trebuie să ia măsuri ferme pentru eradicarea unor activităţi de natură infracţională, iar pentru a demonstra o fermitate în această privinţă, se impune menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului D.P.M.A. în continuare, pentru buna desfăşurare a procesului penal, această măsură fiind necesară în acest moment procesual.
Pentru toate aceste considerente, a fost admis recursul formulat de DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, încheierea penală recurată a fost casată sub aspectul măsurii preventive aplicată inculpatului D.P.M.A. şi, ca urmare a rejudecării cauzei, a fost menţinută starea de arest a acestui inculpat, urmând ca legalitatea şi temeinicia acestei măsuri să fie verificată în termenul legal de 60 zile.
