În cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine tribunalului – Secţia administrativ şi fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa nr. 298 din 19 septembrie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții MP, CL al MP, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Prahova au solicitat anularea în parte a deciziei nr. 16/2012 emisă de Curtea de Conturi Prahova în ceea ce privește constatările menționate la punct. 2 și 3 și măsurile dispuse la punctul II și pct. II. 2 și anularea încheierii nr. VI/106/21.06.2012 a Curții de Conturi a Românei.
La termenul de judecată din 19 septembrie 2012, instanța a invocat din oficiu excepției necompetenței materiale a Curții de Apel Ploiești.
Analizând excepția invocată prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, față de dispozițiile art. 137 C.proc.civ., Curtea a reținut următoarele:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f)din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.
Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.
Potrivit dispozițiilor art. 204 și art. 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M,.Of. al României nr. 832 din 13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația”.
în raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia emisă de Camera de Conturi Județeană, care este o autoritate publică de nivel local.
Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.
Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.
Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Față de argumentele expuse, Curtea, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.1 din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din C.proc.civ., constată că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului – Secția contencios administrativ și fiscal, deoarece obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.
în același sens s-a pronunțat și înalta Curte de Casație și Justiție, care a casat sentințele curților de apel, pronunțate pe fond, cu trimiterea cauzei spre competentă soluționare la tribunal (decizia nr. 1231/7.03.2012 și decizia nr. 5532 din 22.11.2011).
Mai mult decât atât, în ședința plenului judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, întrunit în condițiile art. 33 alin.1 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru unificarea practicii, s-a stabilit ca soluție de principiu, că în astfel de litigii competența aparține tribunalului.
Prin urmare, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 158 C.proc.civ., Curtea, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Ploiești, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Prahova.
