Restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actului de sesizare a instanţei de judecată în baza art. 300 C.proc.pen.; limitele în care se analizează actul de sesizare a instanţei de judecată în procedura reglementată de art. 300 C.proc.pen.;
Nerespectarea de către organul de urmărire penală a obligaţiei de prezentare a materialului de urmărire penală învinuitului; natura sancţiunii procesuale aplicabile.
Prin sentinţa penală nr.3281 din 27.10.2009, pronunţată de Judecătoria Iaşi, s-au dispus următoarele:
„În temeiul prevederilor art. 300 alin. 2 Cod procedură penală, prin raportare la dispoziţiile art. 257, 250 alin. 1 şi 254 alin. 1 Cod procedură penală, constată că actul de sesizare, respectiv rechizitoriul din data de 15.06.2009 întocmit în dosarul cu nr. 7611/P/2008, nu a fost regulat întocmit şi dispune restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, în vederea refacerii actului de sesizare”.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul prevăzut de art. 3853 alin. (1) Cod procedură penală, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi care a criticat-o sub aspectul nelegalităţii, în motivarea căii de atac invocându-se următoarele:
„Procedura prezentării materialului de urmărire penală constituie o garanţie procesuală pentru inculpat ca să poată să ia cunoştinţă de materialul de urmărire penală şi să poată formula cereri în apărarea sa. Însă apărările sale şi probele pe care le putea solicita, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, puteau privi situaţia de fapt, care a rămas neschimbată, fiind cunoscută de inculpat, cu ocazia audierii sale (f. 47 dosar u.p.). Cu acel prilej inculpatul a precizat că nu formulează alte cereri în apărare, ulterior acestei declaraţii nemaiadministrându-se alte probe.
În baza art. 300 Cod procedură penală, instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare, iar când constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii şi neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se restituie organului de urmărire penală în vederea refacerii actului de sesizare.
Din examinarea prevederilor menţionate rezultă că numai nerespectarea dispoziţiilor privind sesizarea instanţei constituie temei de restituire a cauzei la procuror.
Analizând rechizitoriul nr. 7611 din 15 iunie 2009 întocmit de parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, se constată că acest act respectă, prin formă şi conţinut, toate cerinţele legii. Actul de sesizare a instanţei cuprinde toate elementele prevăzute în art. 263 Cod procedură penală şi anume datele referitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina lui, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea şi dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi numele persoanelor ce trebuie citate în instanţă. Totodată, acest act nu cuprinde aspecte de neregularitate care să impună refacerea lui de către procuror.
Nerespectarea de către organul de urmărire penală a obligaţiei prevăzută în art. 250 Cod procedură penală de a proceda la prezentarea materialului de urmărire penală, nu vizează neregularitatea actului de sesizare a instanţei, ci poate atrage nulitatea urmăririi penale.
Pe de altă parte, nerespectarea prevederilor legale referitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, nefiind prevăzută printre cazurile enumerate în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, nu este sancţionată cu nulitatea absolută, ci cu o nulitate relativă care operează numai în cazul în care s-a produs inculpatului o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. De altfel, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972, plenul fostului Tribunal Suprem a făcut următoarele precizări: Omisiunea organului de urmărire penală de a prezenta materialul de urmărire penală inculpatului major şi aflat în stare de libertate nu este sancţionată cu nulitatea absolută, dar poate fi invocată nulitatea relativă, în condiţiile art. 197 alin. 4 (deci şi din oficiu), dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia penală nr. 989/2006 (www.scj.ro) a reţinut faptul că nerespectarea obligaţiei de a prezenta materialul de urmărire penală nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute pentru că nu este menţionată în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală, ci sub sancţiunea nulităţii relative care nu poate fi invocată decât în condiţiile prev. de art. 197 alin. 1 şi alin. 4 Cod procedură penală, dacă a adus inculpatului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de trimitere în judecată.
Însă, în cazul de faţă, nu s-a produs o astfel de vătămare, deoarece omisiunea organului de urmărire penală poate fi îndreptată de către instanţă, care este în măsură să asigure inculpatului posibilitatea de a lua la cunoştinţă de actele şi de lucrările dosarului, inculpatul având posibilitatea, atât la începutul judecăţii cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, de a formula cereri noi, să propune probe noi şi să ridice excepţii în apărarea sa.”
Tribunalul, verificând actele şi lucrările dosarului de fond şi hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, sub toate aspectele şi în limitele prevăzute de art. 3856 alin. ultim Cod procedură penală, constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă, învestită cu soluţionarea cauzei penale privind pe inculpatul L. P., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie, prev. de art. 305 alin. (1) lit. c) Cod penal, în mod corect a constatat încălcarea, de către organele de urmărire penală, a dispoziţiilor art. 254 Cod procedură penală, cu consecinţa nelegalei sesizări a instanţei de judecată, soluţia dispusă în cauză – constând în restituirea cauzei la procuror – fiind temeinic argumentată.
Prin raportare la actele dosarului de urmărire penală, instanţa de fond a reţinut în mod just că în cauză – nefiind efectuată prezentarea materialului de urmărire penală – se impune refacerea actului de sesizare pentru a se da eficienţă garanţiilor procedurale menite să asigure aflarea adevărului, respectarea dreptului la apărare al celui acuzat – garantat prin norme de rang constituţional – şi, nu în cele din urmă, a dreptului la un proces echitabil.
Garantarea dreptului la apărare este asigurată şi prin dispoziţiile art. (6) Cod procedură penală, care, în alin. (3), prevăd că organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Această obligaţie este înscrisă şi în art. 6 alin. (3) lit. a) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, potrivit căreia orice acuzat trebuie să fie informat în mod amănunţit asupra naturii cauzei şi acuzaţiei aduse împotriva sa.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicat ce se înţelege prin „cauză” şi „natura acuzaţiei” aduse împotriva unei persoane (Hotărârea din 24 octombrie 1996 în cauza De Salvador Torres c. Spaniei, Hotărârea din 25.09.1999 în cauza Pélissier şi Sassi contra Franţei, Hotărârea din 24.05.2007 în cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României), arătând că acestea se referă la faptele imputate, respectiv, la calificarea juridică a acestora precum şi la circumstanţele agravante existente dar informarea în mod amănunţit asupra faptelor imputate şi calificarea juridică a acestora nu ar trebui, în nici un caz, să fie ulterioară deciziei de trimitere în judecată. În alte cauze (de ex. Hotărârea din 25.07.2000 în cauza Mattoccia c. Italia), instanţa europeană a considerat că o informare precisă şi completă cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi a calificărilor juridice reprezintă o condiţie esenţială a unui proces echitabil.
În cauza de faţă, prin încălcarea de către organele de urmărire penală a disp. art. 250 – art. 254 Cod procedură penală, inculpatul L.P. se află în imposibilitatea pregătirii şi exercitării apărării, prin necunoaşterea întregului material de urmărire penală pe care se sprijină soluţia de trimitere în judecată prin întocmirea rechizitoriului, iar pe de altă parte, este de neconceput ca însăşi organele judiciare care au prerogativa legală de a desfăşura urmărirea penală şi de a aprecia asupra oportunităţii trimiterii în judecată a persoanelor bănuite a fi comis infracţiuni, cu respectarea în toate cazurile a principiului legalităţii, consacrat în art. 2 Cod procedură penală, să nu facă aplicarea – în prima fază a procesului penal – a tuturor normelor procesual penale, inclusiv a celor cu impact asupra exercitării depline a drepturilor procesuale de către părţi.
Cât priveşte susţinerile recurentului privind caracterul relativ al sancţiunii procesuale incidente în situaţia neprezentării materialului de urmărire penală, invocând în sprijinul lor jurisprudenţa ICCJ, Tribunalul apreciază că sunt nefondate aspectele arătate, în condiţiile în care, necitarea în cauză a inculpatului, pentru prezentarea materialului de urmărire penală, constituie o încălcare deosebit de gravă a drepturilor şi garanţiilor procesuale recunoscute inculpatului, viciu de procedură care nu poate fi acoperit de instanţă în nici un mod şi care impune aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a actului întocmit cu nesocotirea dispoziţiilor legale, cu consecinţa restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, în sensul arătat de prima instanţă. Referitor la jurisprudenţa instanţei supreme ce a fost invocată, instanţa de control judiciar menţionează că este vorba despre soluţii date în decizii de speţă, care nu au un caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată în rezolvarea cauzelor penale ce le sunt deduse judecăţii.
Pentru toate aceste considerente, reţinând că este legală şi temeinică sentinţa penală nr. 3281/27.10.2009 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 15513/245/2009 în raport de aspectele invocate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi şi că nu există alte motive de nelegalitate şi netemeinicie ce pot fi constatate din oficiu, Tribunalul, în conformitate cu disp. art. 38515 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat împotriva ei, menţinând hotărârea atacată.
