Arestarea preventivă. Temeiul de arestare prev. de art. 148 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală.
Temeiul de arestare prevăzut de art. 148 alin. 1 lit. a Cod procedură penală, când se referă la sustragerea petrecută deja, nu prevede condiţia ca urmărirea penală să fi fost începută.
Secţia penală şi pentru cauzele cu minori – Decizia penală nr.1293/ 24 decembrie 2014
Prin încheierea penală din data de 20.12.2013, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. 7330/97/2013, s-a dispus, între altele, în baza art. 3002 C.p.p. raportat la art. 160b C.p.p., menţinerea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii C.B.T. şi S.A.C.
Pentru a pronunţa această soluţie cu privire la starea de arest a inculpaţilor, prima instanţă a constatat următoarele:
În cauză, inculpaţii C.B.T. şi S.A.C. au fost arestaţi preventiv şi trimişi în judecată în stare de arest preventiv, pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc prev. de art.2 alin.1 din Legea nr.143/2000, cu aplic.art.41 alin. 2 Cod penal.
S-a reţinut in sarcina celui dintâi că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, din primăvara anului 2013 şi pana în septembrie 2013, a efectuat operaţiuni cu droguri de risc constând în cumpărarea de la diferiţi dealeri din Timişoara a cantităţii de 7 kg. cannabis, în comercializarea şi deţinerea în vederea comercializării acestei cantităţi de droguri, către diferite persoane.
In sarcina celui de-al doilea inculpat s-a reţinut că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în perioada august – septembrie 2013 a cumpărat cantitatea totală de 555 grame cannabis, pe care a vândut-o ulterior la mai mulţi consumatori, obţinând un câştig ilicit de aproximativ 3500 lei.
Cei doi inculpaţi au fost trimişi in judecată şi pentru alte infracţiuni, însă prima instanţă s-a limitat la a analiza starea de arest prin raportare doar la cele descrise anterior, întrucât numai acestea au făcut obiectul arestării preventive.
Potrivit disp. art. 300 ind. 2 Cod procedură penală, in cauzele in care inculpatul este arestat, instanţa este datoare să verifice in cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Procedând conform acestei dispoziţii, şi in limitele art. 160 ind. b Cod procedură penală, prima instanţă a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a celor doi inculpaţi nu au încetat şi nici nu s-au modificat ci subzistă şi impun in continuare privarea lor de libertate, raportat la împrejurarea că nu au intervenit elemente noi care să conducă la o altă concluzie decât cea a menţinerii arestării preventive.
Inculpaţii sunt acuzaţi de comiterea unor infracţiuni grave de trafic de droguri de risc, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. Pericolul concret pentru ordinea publică nu s-a diminuat, raportat la modalitatea in care acuzarea reţine că ar fi fost comise presupusele fapte infracţionale dar şi raportat la natura şi consecinţele prezumtive a faptelor, cu privire la care s-a dispus arestarea preventivă şi trimiterea in judecată.
Incidenţa in continuare a celei de-a doua teze a art.148 lit. f Cod procedură penală este actuală şi raportat la scopul urmărit prin infracţiunile deduse judecăţii şi anume cel al obţinerii unor beneficii materiale precum şi la cantitatea mare de substanţă interzisă reţinută în sarcina inculpaţilor.
În ceea ce priveşte temeiul prev.de art.148 lit. a Cod procedură penală reţinut pentru arestarea inculpatului C.B., prima instanţă nu a primit critica inculpatului prin avocat ales, care susţine că acest temei nu există, pe motiv că la data la care procurorul a reţinut că inculpatul a încercat să se sustragă urmăririi nu era începută urmărirea penală. Existenţa acestui temei nu este condiţionată de începerea urmăririi penale faţă de persoana acuzată.
In ceea ce priveşte circumstanţele personale ale inculpaţilor, acestea nu sunt de natură a conduce la punerea lor in libertate şi urmează a fi avute in vedere la soluţionarea cauzei pe fond, a mai reţinut prima instanţă.
Totodată, rezonanţa socială pe care o au astfel de fapte în societate, alături de motivele anterior arătate, justifică menţinerea arestării preventive, detenţia provizorie fiind legitimă şi sub aspectul termenului rezonabil şi în concordanţă cu exigenţele art. 5 CEDO şi art. 148 lit. f Cod proc. Penală, a conchis prima instanţă.
Împotriva soluţiei de menţinere a arestului preventiv au declarat, în termen, recurs ce doi inculpaţi.
Prin recursul său inculpatul C.B.T. a solicitat casarea încheierii şi, în rejudecare, a nu se mai menţine măsura arestării preventive.
În motivarea recursului, inculpatul a arătat, în esenţă, că temeiul de arestare prev. de art. 148 lit. a din Codul de procedură penală nu subzistă, deoarece încheierea penală nu era începută la data la care se afirmă că ar fi încercat să se sustragă de la urmărirea penală.
Cu privire la temeiul prev. de art. 148 lit. f din Codul de procedură penală, inculpatul a învederat că un coinculpat, G.A., în sarcina căruia s-a reţinut traficarea unei cantităţi mai mari de droguri este deja pus în libertate, ceea ce ar justifica, sub atât mai puternic cuvânt şi punerea s-a în libertate. Afirmă inculpatul că singura diferenţă între el şi inculpatul G. este aceea că nu a uzat de procedura prev. de art. 3201 din Codul de procedură penală, însă această opţiune a sa are legătură doar cu celelalte infracţiuni de care este acuzat şi cu cea de trafic de droguri, pe care o recunoaşte.
Relevă inculpatul că a solicitat o amplă probaţiune, precum efectuarea a trei expertize tehnice, două fiind deja admise de prima instanţă şi că, astfel, procesul se prefigurează a fi de lungă durată.
Mai susţine inculpatul că nu prezintă pericol pentru ordinea publică deoarece nu mai există riscul de a săvârşii fapte similare din moment ce persoana care-i furniza drogurile este şi ea arestată.
Prin recursul său inculpatul S.A.C. a solicitat casarea încheierii şi, în rejudecare, a se dispune fie revocarea arestării preventive, fie înlocuirea acestei măsuri cu una din măsurile prev. de art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală.
În motivarea recursului inculpatul arată că încheierea nu este motivată şi că nu există egalitate de tratament între el şi inculpatul G.A., care, deşi a fost acuzat că a traficat o cantitate mult mai mare de droguri, este pus în libertate. Precizează că nu a solicitat aplicarea procedurii simplificate prev. de art. 3201 din Codul de procedură penală deoarece există nelămuriri referitoare la cantitatea concretă de droguri reţinută a fi traficată în sarcina sa.
Susţine şi că, din cauza probaţiunii admise la solicitarea inculpatului C., procesul se prefigurează a fi de lungă durată.
Reprezentantul DIICOT şi-a exprimat poziţia procesuală în sensul respingerii recursurilor, cu motivarea consemnată în partea introductivă a prezentei.
Analizând recursurile pe baza motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea a reţinut că aceste a nu sunt fondate, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 3002 din Codul de procedură penală, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b.
Conform art. 160b alin. 1-3 din Codul de procedură penală, „În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.”
În speţa de faţă prima instanţă a constatat în mod corect că sunt incidente dispoziţiile art. 160b alin. 3 din Codul de procedură penală, în sensul că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Într-adevăr, faptele de trafic de droguri sub aspectul cărora au fost trimişi în judecată inculpaţii, prev. de art. 2 alin. 1, art. 3 alin. 1 şi art. 4 alin. 1 şi alin. 2 din Lg. 143/2000, pentru inculpatul C. şi de art. de art. 2 alin. 1 şi art. 4 alin. 1 din Lg. 143/2000 pentru inculpatul S., sunt deosebit de grave, atât în abstract cât şi în concret, iar lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, mai ales că, în prezent, traficul de droguri tinde să devină un flagel al societăţii moderne.
În abstract, legiuitorul, prin instituirea unor limite de pedeapsă destul de ridicate (cu un maxim special de 25 de ani în cazul infracţiunii de trafic internaţional de droguri de risc), a apreciat că respectivele fapte sunt de un pericol social ridicat, care impun o ripostă promptă şi severă din partea organelor judiciare.
În concret, din probele administrate până la acest moment procesual (declaraţiile inculpaţilor, care recunosc, în parte, faptele; procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice; declaraţiile martorilor; procese verbale de percheziţie domiciliară; procese verbale de constatare a infracţiunii flagrante; constatările tehnico-ştiinţifice), se poate desprinde presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit, cel puţin, infracţiunile de trafic de droguri de care sunt acuzaţie.
Pericolul social al lăsării în libertate a inculpaţilor trebuie legat şi de persoana acestora cu referire la care, din aceleaşi probele administrate până la acest moment, rezultă indicii temeinice în sensul că au acţionat în mod premeditat, în scopul obţinerii în mod facil de avantaje patrimoniale, în dispreţul total faţă de sănătatea victimelor consumului de droguri.
Cu privire la inculpatul C., Curtea a constatat că pericolul social al lăsării lui în libertate rezultă şi din modalitatea în care a înţeles să reacţioneze la momentul depistării de către organele de poliţie, încercând să se sustragă de la urmărire chiar cu preţul rănirii unuia dintre lucrătorii de poliţie.
La acest punct al analizei, Curtea a arătat că nu poate reţine apărare inculpatului cu referire la lipsa condiţiilor de incidenţa a temeiului de arestare prev. de art. 148 lit. a din Codul de procedură penală deoarece, cum şi prima instanţă a reţinut, când se referă la încercarea de sustragere petrecută deja, textul normativ în discuţie nu prevede condiţia ca urmărirea penală să fi fost deja începută.
În legătură cu termenul rezonabil a arestării preventive, prin raportare la criteriile trasate în jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea nu a reţinut vreo încălcare a acestuia, având în vedere că inculpaţii sunt arestaţi doar de circa 3 luni de zile şi că, în acest răstimp, nu se poate imputa vreo culpă organelor judiciare în desfăşurarea procedurii pornite împotriva inculpatului.
Curtea nu a putut fi de acord nici cu apărarea inculpaţilor în sensul că procesul se prefigurează a fi de lungă durată din cauza probaţiunii solicitate de către inculpatul C. şi că aceasta ar presupune eliberarea lor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în legătură cu acest aspect, într-o hotărâre pronunţată într-o cauză mai veche (B conta Austriei), că, ţinându-se seama de complexitatea cauzei, deşi inculpatul arestat are dreptul la soluţionarea cu celeritate a cauzei sale, aceasta nu trebuie să dăuneze eforturilor judecătorilor de a lămuri toate aspectele de fapt, de a da atât apărării cât şi acuzării posibilitatea de a furniza probele şi argumentele lor.
Curtea nu a putut reţine nici apărarea legată de lipsa de egalitate de tratament între cei doi recurenţi şi coinculpatul G.A. deoarece situaţia acestuia din urmă este diferită de cea a recurenţilor, acest inculpat fiind un posibil beneficiar al cauzei speciale de reducere a pedepselor prev. de art. 16 din Legea nr.143/2000.
Nu în ultimul rând, Curtea a mai apreciat şi că măsura arestării preventive este cea mai potrivită, la acest moment procesual, în a răspunde scopurilor prevăzute de art. 136 alin. 1 din Codul penal, fiind aleasă în acord cu prevederile art. 136 alin. 8 din Codul de procedură penală.
Pentru toate aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b din Codul de procedură penală, Curtea a respins ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii C.B.T. şi S.A.C. împotriva încheierii penale din data de 20.12.2013, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. 7330/97/2013.
