In condiţiile în care s-a pus în discuţie prelungirea arestării preventive, având ca temei dispoziţiile art. 160c din Codul de procedură penală, tribunalul nu putea face aplicarea unei alte instituţii, respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, având în vedere că această din urmă instituţie presupune schimbarea temeiurilor iniţiale cu altele, iar prelungirea arestării presupune examinarea apariţiei “elementelor noi”, prin raportare la prevederile art. 143 şi 148 din Codul de procedură penală şi la mijloacele de probă ce urmează a fi administrate.
Aplicarea înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea excede cererii puse în discuţie.
(Decizia nr. 1276 din 7 iulie 2003 – Secţia a Il-a penală)
Prin încheierea de şedinţă din 1.07.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 1996/2002, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului G.V. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu excepţia zilelor fixate ca termen de judecată.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză. S-a acordat termen de fond la 29.07.2003 cu citarea părţilor şi martorilor cu mandat de aducere.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că instanţa a constatat, în baza art. 160° din Codul de procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/2003, că în cursul judecăţii instanţa poate dispune prin încheiere motivată prelungirea arestării pentru cel mult 30 de zile doar “în cazul în care apar elemente noi care fac necesară prelungirea privării de libertate”.
întrucât, în cauză, de la ultima prelungire a măsurii arestării preventive până la acest termen nu au apărut “elemente noi”, instanţa a considerat că în cauză nu poate fi dispusă în mod legal prelungirea măsurii arestării preventive.
Având în vedere însă pericolul social concret al faptei comise care impune luarea unei măsuri preventive şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 144 raportat la art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală (în sensul că există probe că s-a săvârşit o faptă penală), s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispunându-se punerea în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.
în fond s-a dispus citarea martorilor cu mandat de aducere cu însoţitor, cu avertisment amendă în cazul neîndeplinirii mandatului.
împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru punerea în libertate a inculpatului G.V., apreciindu-se hotărârea ca nelegală şi netemeinică sub două aspecte.
S-a considerat sub un prim aspect că hotărârea este nelegală pentru greşita revocare a măsurii arestării preventive şi înlocuirea acesteia cu obligarea de a nu părăsi localitatea cu ocazia punerii în discuţie a dispoziţiilor art. 160 din Codul de procedură penală. Aceste instituţii, respingerea prelungirii măsurii preventive luată faţă de inculpat, revocarea măsurii arestării preventive şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea au regim juridic diferit, fiind reglementate în dispoziţii legale distincte, pentru temeiuri diferite şi cu efecte specifice. Astfel, în baza art. 160° din Codul de procedură penală nu se prelungeşte arestarea pentru că nu apar “elemente noi”, revocarea arestării se pronunţă când nu mai există temeiurile care au fost avute în vedere la momentul luării, iar înlocuirea arestării preventive cu altă măsură preventivă se dispune când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea primei măsuri.
Din aceste considerente, instituţiile se exclud reciproc şi nu pot fi luate împreună, astfel cum a procedat instanţa în cauza dedusă judecăţii.
De altfel, chiar dispoziţiile art. 160° din Codul de procedură penală exclud luarea unei alte măsuri preventive în locul arestării preventive, deoarece lipsa elementelor noi conduce la înlăturarea privării de libertate a inculpatului, ceea ce nu se realizează prin luarea unei alte măsuri preventive, deoarece toate, într-o măsură mai mare sau mai mică, reprezintă forme de respingere a libertăţii persoanei.
în al doilea rând, referitor la sintagma “elemente noi” folosită în dispoziţiile art. 160° din Codul de procedură penală, se consideră în accepţiunea legiuitorului că acestea constau în probele care urmează a fi administrate, în cauzele în care cercetarea judecătorească nu este finalizată. Această accepţiune trebuia obiectivată de către instanţa de judecată în sensul constatării efective şi nemijlocite în activitatea de cercetare judecătorească, instanţa nefiind îndreptăţită să constate că prelungirea privării de libertate nu mai este necesară printr-o atitudine pasivă, că nu ar mai exista “elemente noi”.
Din modalitatea conceperii textului de lege a rezultat că este atributul exclusiv al instanţei să constate “elemente noi”, această obligaţie fiind o formă în care îşi găsesc expresia concretă dispoziţiile art. 287 din Codul de procedură penală referitoare la rolul activ al instanţei de judecată, care are îndatorirea să-şi formeze orice convingere numai pe baza probelor administrate.
Pe de altă parte, s-a constatat că inculpatul recunoaşte parţial faptele, deşi poziţia acestuia este în contradicţie cu celelalte probe administrate în cauză, şi sub acest aspect împiedicarea aflării adevărului constituie un alt element nou la care se referă dispoziţiile art. 160° din Codul de procedură penală.
Au fost invocate de asemenea dispoziţiile art. 155 alin. 1, art. 143 şi 148 din Codul de procedură penală, gravitatea faptei comise prin manoperele frauduloase de scoatere a unui teren din proprietatea titularului, pericolul social concret sporit al acesteia, care impun prelungirea arestării preventive a inculpatului G.V., lăsarea lui în libertate prezentând un pericol concret pentru ordinea publică, acea stare de nelinişte, sentimentul de insecuritate în rândul societăţii civile, generat de rezonanţa socială negativă a faptului că persoanele asupra cărora planează acuzaţia unor infracţiuni grave sunt cercetate în stare de libertate.
Pericolul concret, starea infracţională, necesitatea unei prevenţii impusă de factori care se manifestă ia momentul pronunţării cu privire la menţinerea stării de arest preventiv (exemplu: numărul crescut al infracţiunilor de violenţă, în special al celor contra vieţii şi libertăţii persoanei, de criminalitate organizată şi alte asemenea fapte cu un grad sporit de pericol social concret pentru ordinea publică) constituie fără dubiu “elemente noi” în accepţiunea dispoziţiilor art. 160 din Codul de procedură penală, care să justifice menţinerea în stare de privare de libertate a infractorilor care au săvârşit fapte de acest gen, cum este cazul inculpatului din cauză.
Pentru aceste motive, parchetul, în baza art. 3859 alin. 1 pct. 171 din Codul de procedură penală şi art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, pe fond, prelungirea măsurii arestării preventive.
Reprezentantul parchetului, în concluziile orale în dezbateri, a susţinut motivele de recurs aflate la dosar, criticând încheierea recurată ca fiind nelegală şi netemeinică sub aspectul punerii în libertate a inculpatului, în temeiul art. 160c din Codul de procedură penală, astfel în mod greşit s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive şi înlocuirea acesteia cu obligarea de a nu părăsi localitatea, cu ocazia punerii în discuţie a dispoziţiilor art. 160c din Codul de procedură penală. Astfel, în baza acestui text de lege nu se prelungeşte arestarea pentru că nu apar “elemente noi”, revocarea arestării pronunţându-se când nu mai există temeiurile avute în vedere la momentul luării, iar înlocuirea arestării preventive cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea primei măsuri. De asemenea, în cauză nu este finalizată cercetarea judecătorească cu privire la administrarea întregului probatoriu necesar pentru crearea convingerii cu privire la circumstanţele faptei, încadrarea juridică şi vinovăţia făptuitorului, instanţa de judecată trebuind să constate efectiv şi nemijlocit în activitatea de cercetare judecătorească apariţia de “elemente noi” care să justifice menţinerea sau nemenţinerea stării de arest. Au fost invocate de asemenea gravitatea faptei comise prin manoperele frauduloase de scoatere a unui teren din proprietatea titularului, precum şi pericolul social concret sporit al acesteia.
Faţă de cele de mai sus şi având în vedere că în cursul cercetării judecătoreşti mai sunt de administrat probe, parchetul a solicitat, în baza art. 385 5 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi pe fond prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului de la 22.07.2003 la 20.08.2003, inclusiv.
Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii de şedinţă din 1.07.2003, dată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 1996/2003, atât în raport de motivele invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 3856 din Codul de procedură penală, Curtea consideră recursul declarat de parchet ca fiind întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia urmărire penală şi criminalistică, emis la 19.03.2002 şi înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală sub nr. 1996 din 3.04.2002, a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv inculpatul G.V. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 din Codul penal – complicitate la înşelăciune, art. 288 alin. 1 şi 3 din Codul penal – fals material în înscrisuri oficiale, art. 293 alin. 2 din Codul penal – fals privind identitatea, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 75 lit. a) din Codul penal.
în actul de sesizare au fost descrise în detaliu împrejurările faptice, reţinându-se în esenţă că inculpatul G.V., prin folosirea cărţii de identitate falsificate de el pentru substituirea identităţii inculpatului G.G. în cea a proprietarului P.V. în faţa notarului public şi a funcţionarilor de la administraţia financiară, l-a ajutat nemijlocit pe inculpatul A.C. să o inducă în eroare cu privire la calitatea de proprietar pe partea civilă G.M.D. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1737 din 19.08.1998, a falsificat în totalitate cartea de identitate provizorie seria 406848, atribuind identitatea falsă a lui P.V. inculpatului G.G., a încredinţat un înscris care a servit pentru identificare (cartea de identitate provizorie falsă) inculpatului G.G. spre a se folosi de ea fără drept la substituirea proprietarului P.V., atât la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 7304 din 24.07.1998, cât şi în faţa funcţionarilor de la Administraţia Financiară a Sectorului 2 Bucureşti.
De asemenea, se menţionează în acelaşi rechizitoriu că acesta a comis fapta în 1998, aflată în concurs cu cele comise în anul 1999, aşa cum rezultă din fişa de cazier. Astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin Sentinţa penală nr. 2130 din 21.12.2000, pronunţată în Dosarul nr. 20004/2000, l-a condamnat la 1 an şi 2 luni închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 288, 291 şi 293 din Codul penal, fapte săvârşite în cursul anului 1999, inculpatul aflându-se în executarea pedepsei în arestul Inspectoratului General al Poliţiei – Direcţia Cercetări Penale.
Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie emisă la 15.03.2002, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.V. pe o durată de 30 de zile, cu începere de la 15.03.2002 şi până la 13.04.2002, reţinându-se ca temei al arestării dispoziţiile art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală. Totodată, a fost emis Mandatul de arestare preventivă nr. 32 din 15.03.2002 de către acelaşi parchet.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti a fost audiat inculpatul G.V., care a recunoscut parţial faptele de care a fost învinuit.
Tribunalul a încuviinţat probele solicitate de către partea civilă, audierea inculpatului din dosarul secţiei a ll-a penale şi proba cu audierea casetelor care se află la Inspectoratul General al Poliţiei.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, la termenele acordate au fost audiaţi în calitate de martori G.G. şi A.C., ale căror depoziţii se află la dosar. Totodată, la termenele acordate după punerea în discuţie a măsurii prelungirii arestării preventive a inculpatului, tribunalul a prelungit arestarea preventivă pe durate de 30 de zile, ultima încheiere prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului fiind aceea de la data de 3.07.2003 pe o durată de 30 de zile, începând de la 23.06.2003 până la 22.07.2003, inclusiv.
Prin aceeaşi ultimă încheiere menţionată a fost acordat termen de fond la 1.07.2003 cu citarea inculpatului la locul de deţinere, a părţii vătămate şi a martorilor cu mandat de aducere cu însoţitor.
în ce priveşte măsura dispusă de tribunal prin încheierea de şedinţă din 1.07.2003, Curtea consideră că în mod nelegal s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului G.V. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, cu excepţia zilelor fixate ca termene de judecată, atâta timp cât obiectul cererii puse în discuţie îl reprezenta starea de arest a inculpatului.
Curtea consideră că în condiţiile în care s-a pus în discuţie prelungirea arestării preventive, având ca temei dispoziţiile art. 160° din Codul de procedură penală, potrivit Legii nr. 281/2003, tribunalul nu putea face aplicarea unei alte instituţii, respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, având în vedere că această din urmă instituţie presupune schimbarea temeiurilor iniţiale cu altele, iar prelungirea arestării presupune examinarea apariţiei “elementelor noi” prin raportare la prevederile art. 143 şi 148 din Codul de procedură penală şi la mijloacele de probă ce urmau a fi administrate.
în consecinţă, cele două instituţii, prin condiţiile diferite, se excludeau, iar aplicarea înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea exceda cererii puse în discuţie.
în al doilea rând, în mod greşit tribunalul a considerat că de la ultima prelungire a măsurii arestării preventive, respectiv 3.06.2003, şi până la 1.07.2003 nu au apărut “elemente noi”, apreciind că nu poate fi dispusă în mod legal prelungirea măsurii arestării preventive, fără a arăta în ce constă, în accepţiunea instanţei, conţinutul “elementelor noi”.
Prin tehnica legislativă folosită, legiuitorul a dat o insuficientă determinare conţinutului normei prevăzute de art. 160° din Codul de procedură penală, dând însă posibilitatea judecătorului să interpreteze în mod extensiv sintagma “elemente noi” şi să o adecveze cauzal.
Fără îndoială că această sintagmă trebuie examinată în contextul etapei procesuale a judecăţii, în mod concret pe parcursul cercetării judecătoreşti, înţelegând că orice situaţie, împrejurare, probă se circumstanţiază conţinutului “elementelor noi”.
Astfel, Curtea consideră că aprecierea necesităţii arestării preventive în cursul judecăţii trebuie susţinută prin elemente de natura celor mai sus arătate.
Din cadrul lor, probele sunt acele elemente de fapt care dau relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale, deci inclusiv asupra măsurii arestării preventive ce poate fi prelungită pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Astfel, prin operaţiunea logică a interpretării, sunt examinate temeiurile prevăzute de art. 143 şi 148 din Codul de procedură penală prin raportare la probele ce se vor administra prin intermediul mijloacelor de probă, respectiv declaraţiile martorilor, aşa cum este şi cazul în speţă, acestea fiind singurele care conferă elemente concrete în susţinerea sau nu a temeiurilor iniţiale privind arestarea preventivă.
Sintagma “elementelor noi” nu poate fi scoasă din contextul cauzei şi confundată cu elementul material al conţinutului constitutiv al incriminării.
Aşadar, apariţia “elementelor noi” pe parcursul cercetării judecătoreşti se concretizează prin mijloace de probă care se administrează în mod nemijlocit de către instanţa de judecată şi care relevă aspecte legate de faptele pretins comise de inculpat.
Aşa cum rezultă din speţă, de la ultima încheiere din data de 3.06.2003, ce a reprezentat nu numai un termen de verificare şi prelungire a stării de arest a inculpatului, dar şi de fond, tribunalul apreciind că se impune audierea martorilor, întrucât a amânat cauza pentru acest motiv, şi până la termenul de 1.07.2003, când, de asemenea, a fost atât un termen de verificare şi prelungire a arestării preventive, dar şi de fond, martorii P.V., C.M.A. şi P.M.G. nu au fost audiaţi, iar declaraţiile acestora reprezentau “elemente noi” ce impuneau prelungirea arestării preventive a inculpatului.
Prin nemotivarea sintagmei “elemente noi” şi aprecierea că acestea n-au intervenit, tribunalul a lăsat loc arbitrariului.
Mai mult decât atât, instanţa nu a dat dovadă de rol activ în evaluarea temeiurilor arestării preventive prin neraportarea la situaţia concretă din dosar, cercetarea judecătorească aflându-se în curs.
în consecinţă, Curtea apreciază că tribunalul a pronunţat o soluţie nelegală şi netemeinică, iar critica formulată de către parchet este întemeiată.
Astfel, se va înlătura înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, pentru inculpatul G.V.
Curtea, reevaluând condiţiile impuse de dispoziţiile art. 143 şi 148 din Codul de procedură penală prin raportare la dispoziţiile art. 160c din Codul de procedură penală în contextul cauzei, respectiv audierea a trei martori, declaraţiile acestora urmând să confere aspecte concrete privind fapta cu care a fost sesizată instanţa, contribuţia sau nu a inculpatului la săvârşirea infracţiunii, acestea circumstanţiindu-se sintagmei de “elemente noi”, a apreciat că se impune prelungirea arestării preventive a inculpatului G.V., începând de la 23.07.2003 şi până la 21.08.2003, inclusiv.
Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, va casa încheierea de şedinţă din 1.07.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală şi, rejudecând în fond, va înlătura înlocuirea, pentru inculpatul G.V., a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea şi va menţine prelungirea arestării preventive a inculpatului, începând de la 23.07.2003 şi până la 21.08.2003, inclusiv.
