Competenţa materială pentru soluţionarea în primă instanţă a litigiilor de administrativ fiscal se determină în funcţie de cuantumul sumei contestate, iar nu în funcţie de cuantumul creanţei totale stabilite de agentul fiscal în actul administrativ fiscal.
Secţia comercială şi de contencios administrative şi fiscal, Decizia nr. 2401 din 8 octombrie 2009
Prin sentința civilă nr. 879/03.04.2009 pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj și a fost declinată competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj, în favoarea Curții de Apel Cluj.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, litigiile care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.
Or, prin prezenta cerere, reclamanta a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 167/17.11.2008 în ceea ce privește soluția de respingere a contestației pentru suma de 283.011 lei (235.589 lei debit și 47.422 lei accesorii aferente) stabilite suplimentar și pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere a TVA prin decizia de impunere nr. 437/21.08.2008 și anularea în parte a deciziei de impunere nr. 437/21.08.2008 în ceea ce privește TVA stabilită suplimentar în cuantum de 235.589 lei și accesorii aferente în cuantum de 47.4222 lei și pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere, precum și suspendarea Deciziei de impunere nr. 437/21.08.2008 în ceea ce privește TVA stabilită suplimentar în cuantum de 235.589 lei și accesorii aferente în cuantum de 47.422 lei și pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere până la soluționarea irevocabilă a cauzei, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum de 507.631 lei. Având în vedere că suma stabilită prin decizia de impunere a cărei suspendare se solicită este mai mare de 500.000 lei, competența materială de soluționare a prezentei cauze aparține Curții de Apel Cluj, în acord cu dispozițiile legale menționate mai sus.
în stabilirea competenței nu are relevanță faptul că se contestă doar o parte din suma stabilită prin decizia de impunere, deoarece textul legal citat mai sus vizează suma care face obiectul actului administrativ și nu suma efectiv contestată prin acțiune.
Pentru aceste considerente, Tribunalul a constatat că excepția de necompetență materială este întemeiată, apreciind ca fiind competentă Curtea de Apel Cluj, potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R. SRL, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii excepției de necompetență materială invocată din oficiu de către instanța de judecată.
Critică sentința recurată prin prisma motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 și în considerarea dispozițiilor art. 3041C.proc.civ. pentru următoarele:
în motivarea recursului reclamanta arată că prin sentința recurată a fost admisă excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului Cluj, în soluționarea acțiunii în contencios fiscal și s-a hotărât declinarea competenței de soluționare în favoarea Curții de Apel Cluj, instanță considerată competentă raportat la valoarea obiectului cauzei.
Prin acțiunea în contencios fiscal, reclamanta a atacat decizia nr. 167/17.11.2008 emisă de către intimată, precum și decizia de impunere nr. 437/21.08.2008, emisă în baza constatărilor cuprinse în raportul de inspecție fiscală nr. 26081/21.08.2008, solicitând anularea în parte a acestor acte administrativ-fiscale în ceea ce privește suma de 283.011 lei reprezentând TVA și accesorii.
Conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „litigiile (…) care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele (…) care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, instanța de contencios administrativ-fiscal competentă material să soluționeze o acțiune privind creanțe fiscale se determină în funcție de cuantumul sumei contestate și nu în funcție de cuantumul creanței totale stabilite și individualizate în sarcina reclamantului prin actele atacate.
Dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie două criterii pentru stabilirea competenței materiale a instanței de contencios administrativ, dintre care unul este cuantumul sumei contestate. Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție este cât se poate de constantă.
în aceste condiții, chiar dacă prin actele atacate în sarcina reclamantei au fost stabilite și individualizate obligații de plată în cuantum total superior valorii de 500.000 lei, datorită faptului că a înțeles să conteste doar creanțe fiscale principale și accesorii în cuantum de 283.011 lei, competența materială de soluționare a acțiunii în fond revine Tribunalului, și nu Curții de Apel.
Intimata, deși legal citată, nu și-a delegat reprezentant în instanță și nici nu a depus la dosar întâmpinare, așa cum prevede expres art. 308 alin. (2) C.proc.civ., corelat cu art. 118 alin. (1) teza I C.proc.civ.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea constată că este fondat pentru considerentele ce urmează:
Principala problemă de drept care rezultă din memoriul de recurs este aceea de a ști care sunt reperele în funcție de care se stabilește concret și efectiv competența în materie de contencios administrativ fiscal.
Astfel, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text care are denumire marginală „instanța competentă”, prevede că: litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Textul mai sus redat reglementează, între altele, competența în primă instanță partajată între curțile de apel, secțiile de profil și tribunalele administrativ-fiscale.
Unul dintre criteriile de partajare a competenței materiale prevăzută de norma precitată pe care se grefează îndeobște litigiile în materia contenciosului administrativ-fiscal este dat de valoarea taxei, impozitelor etc. prevăzute expres în text. Astfel, dacă valoare acestora de până la 500.000 lei inclusiv, competența aparține tribunalelor administrativ-fiscale, iar dacă valoarea acestora este mai mare de 500.000 lei, atunci competența revine curților de apel prin secțiile de contencios administrativ și fiscal.
Ceea ce importă la stabilirea concretă a competenței materiale în această situație este valoarea obiectului litigiului, mai precis cuantumul sumei contestate independent de împrejurarea că actul administrativ fiscal privește în abstract o altă sumă de bani.
Altfel spus, competența materială pentru soluționarea în primă instanță a litigiilor de contencios administrativ fiscal se determină în funcție de cuantumul sumei contestate, iar nu în funcție de cuantumul creanței totale stabilite de agentul fiscal în actul administrativ fiscal, așa cum în mod eronat a apreciat Tribunalul.
Așa fiind, cum recursul se vădește a fi întemeiat având în vedere că sentința instanței de fond este susceptibilă de modificare dat fiind motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea urmează ca, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 158 alin. (3) și art. 312 C.proc.civ., să admită recursul și, ca o consecință, să modifice sentința atacată, iar în rejudecare va respinge excepția de necompetență materială invocată din oficiu de către instanța de fond.
Ca efect al acestei soluții, Tribunalul urmează a continua judecata.
