Arest preventiv (Termenul de 48 de ore prev. de art. 206 alin. 1 C.p.p. Termen de motivare a contestatiei).
Dispoziţiile art. 206 alin. 1 C.p.p. prevăd că, împotriva încheierilor prin care prima instanţă dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare, sau după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Din textul de lege mai sus menţionat rezultă că în termenul de 48 de ore, în care trebuie depusă contestaţia este un termen peremptoriu, textul neprevăzând că în interiorul acestui termen trebuie depuse şi motivele pentru contestaţie.
Prin stabilirea unor termene scurte şi a caracterului urgent al procedurilor în cazul măsurilor preventive, intenţia legiuitorului nu a fost în sensul de a temporiza aceste proceduri ci de a le fluidiza, or, dacă s-ar accepta ideea că motivele de contestaţie nu pot fi prezentate decât în scris, până la termen, ar însemna îngreunarea acestor proceduri .
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, SECŢIA A II-A PENALĂ, DECIZIA Nr. 283/CO din 22.05.2015, Dosar nr. 2283/3/2015/a8 )
Prin încheierea pronunțată la data de 15 mai 2015 de Tribunalul București-secția I penală, a fost respinsă cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul D.D. și în temeiul art. 362 C.p.p. rap. la art. 208 alin . 2 C.p.p. coroborat cu art. 242 alin. 2 C.p.p. rap. la art. 218 C.p.p. a fost admisă cererea inculpatului și a fost înlocuită măsura arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu pe o perioadă de 60 de zile de la data punerii în libertate a inculpatului.
În baza art. 221 alin.1 C.p.p., s-a impus inculpatului obligația de a nu părăsi imobilul din localitatea P., strada A., nr. 73, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza.
În temeiul art. 221 alin. 2 C.p.p., pe durata arestului la domiciliu, s-a stabilit ca inculpatul:
– să se prezinte la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat
– să nu comunice cu suspectul K.R’E. și cu martorii G.R., N.E., M.A.I., P.A.M., M.M., Ş.A., B.M., F.F.E., C.M. și A.M.E..
Pentru a dispune astfel, judecătorul fondului a reținut că, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul 37/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență, prevăzută de art. 291 alin. 1 Cod penal rap. la art. 6 din Legea 78/2000, spălare a banilor prevăzută de art. 29 alin. 1 litera a teza I din Legea 656/2002 , folosirea în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, cu scopul de a obține pentru sine sau pentru altul, bani, bunuri sau alte foloase necuvenite , faptă prevăzută de art. 12 litera b din Legea 78/2000, fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participației improprii, prevăzută de art. 31 alin.2 rap. la art. 290 alin. 1 Cod penal anterior cu aplicarea art. 5 Cod penal, uz de fals, faptă prevăzută de art. 323 Cod penal, toate cu aplicarea art. 38 Cod penal.
S-a reținut în sarcina inculpatului, faptul că, în perioada octombrie 2012-ianuarie 2013, îndeplinind funcția de șef grupare sectoare informativ operative în Direcția Generală de Prevenire și Combatere a Terorismului din cadrul SRI, a pretins iar ulterior, a primit de a martorul denunțător G.R. – administrator al SC A.G. SRL A.C., prin intermediul lui E.K. – auditor financiar și cenzor al SC A.C., suma totală de 2 030 353,32 lei, echivalent a 462 567,61 Euro, suma fiind primită după cum urmează:
– 1 648 400 lei, primită în numerar în contul deschis pe numele lui C.D.;
– 309 952,32 lei reprezentând finanțarea cheltuielilor necesare înființării, dotării și funcționării unei societăți comerciale , incluzând și un autoturism de lux;
– 72 000 lei, reprezentând salariul lunar de 8000 lei, pentru soția sa D.M., toate acestea pentru a-și folosi influența prin prisma funcției deținute asupra unor funcționari publici, factori de decizie din cadrul Ministerului Finanțelor, ANAF și Garda Financiară, promițând totodată, determinarea acestora să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act care intră în îndatoririle lor de serviciu sau un act contrar acestor îndatoriri, respectiv, rambursarea la timp a sumelor solicitate cu titlu de TVA de la bugetul statului de către firmele denunțătorului sau stoparea unor controale fiscale.
În perioada decembrie 2012-octombrie 2013, inculpatul, în calitatea sa de ofițer activ în cadrul SRI, împreună cu soția sa D.M.Z., de asemenea fost subofițer SRI, a transferat succesiv sumele de bani obținute de la martorul denunțător în conturi aparținând acestora sau unor membri de familie iar ulterior au constituit depozite și au cheltuit o parte din aceste sume în interes personal, în scopul disimilării originii lor ilicite .
În perioada octombrie 2012-15 februarie 2013, dar și ulterior, a folosit datele și informațiile având caracter clasificat, obținute în virtutea calității de ofițer în cadrul SRI, prin prisma atribuțiilor de serviciu, în mod direct și în interes personal, într-un scop ilicit, al obținerii unor sume de bani și alte foloase necuvenite și permiterea accesului unei persoane neautorizate, în cauză a martorului G.R., la aceste date.
În luna noiembrie 2013, împreună cu inculpata D.M.Z., soția sa, a determinat cu intenție pe martorii C.D. și N.E., să semneze contractul de împrumut fără număr, datat 15.10.2012, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului –din punct de vedere al părților contractante, al conținutului, al datei de încheiere, care evidențiază în mod nereal acordarea unui împrumut , pentru a justifica sumele de bani depuse de martorul denunțător N.E. în contul deschis pe numele lui C.D., mama inculpatei D.M. la A.B. – A.P., care în fapt, reprezentau sumele de bani pretinse de inculpatul D.D.
La data de 13.01.2015, respectiv 14.01.2015, împreună cu inculpata D.M., a folosit prin prezentarea ca probe în fața organelor judiciare, contractul de împrumut fără număr, datat 15.10.2012, ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului (din punct de vedere al părților contractante, al conținutului, al datei de încheiere) și chitanța de restituire împrumut fără număr din 14.10.2013 ce atestă împrejurări necorespunzătoare adevărului –din punct de vedere al conținutului, al datei de încheiere, prin depunerea acestor două înscrisuri sub semnătură privată în vederea producerii de consecințe juridice.
Prin încheierea din 13.01.2015, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pentru o perioadă de 30 de zile, măsură prelungită ulterior din 30 în 30 de zile.
Judecătorul fondului a reținut că, măsurile preventive au caracter de constrângere, prin luarea lor urmărindu-se de către organele judiciare privarea de libertate sau restrângerea libertății de mișcare a inculpatului, în scopul de a asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată.
Pentru atingerea obiectivelor majore ale procesului penal, persoanele care participă la activitatea procesual penală sunt chemate să dea dovadă de loialitate, pe tot parcursul procesului, dar, în special, cu ocazia administrării probelor în vederea aflării adevărului și a justei aplicări a legii penale.
Avantajele și incovenientele măsurilor de prevenție trebuie cântărite prin raportare la gravitatea concretă a faptei și periculozitatea făptuitorului. Luarea măsurilor de prevenție față de inculpat este de natură a răspunde și unui imperativ general și anume ca toți membrii societății să poată beneficia de drepturile și libertățile lor prin înlăturarea pericolului ca până la pronunțarea unei condamnări definitive , cei care au comis infracțiuni să nu mai poată comite astfel de fapte.
Tribunalul a apreciat că scopul măsurii arestării preventive poate fi atins prin înlocuirea acesteia cu măsura arestării la domiciliu.
Potrivit art. 242 alin. 2C.p.p. măsura preventivă se înlocuiește cu o măsură preventivă mai ușoară dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut de art. 202 alin. 1 C.p.p.
Potrivit art. 202 alin.1 C.p.p. măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit.
Aceste dispoziții din dreptul intern trebuie coroborate cu dispozițiile art.5 paragraf 1 litera f și paragraful 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența CEDO. În cauzele Assanidze împotriva Georgiei, Pantea împotriva României, Irinel Popescu și alții împotriva României, Scundeanu împotriva României sau Calmanovici împotriva României, prevede că art. 5 &1 litera c) din Convenție a fost încălcat de fiecare dată când instanțele nu au furnizat motive concrete care le-au determinat să adopte o astfel de măsură. De asemenea, Curtea observă că instanțele au obligația de a examina în mod individual situația inculpatului, profilul său personal, situația sa familială și posibilitatea adoptării uneia din măsurile alternative la detenție , conform art. 5&3 din Convenție , dacă acuzatul oferă garanții privind prezentarea sa la audiere.
Pornind de la aceste argumente, Tribunalul a constatat că, nu există o conduită a inculpatului care să împiedice buna desfășurare a procesului penal. Prin prisma jurisprudenței CEDO, instanța este obligată să examineze dacă măsuri preventive mai puțin aspre sunt apte să conducă la buna desfășurare a procesului penal.
Totodată, Tribunalul a reținut că nu reacția opiniei publice este cea care definește legea iar o menținere continuă în arest preventiv ar reprezenta o pedeapsă anticipată.
Tribunalul a reținut că în cauza de față există probe care sunt în măsură să determine o suspiciune rezonabilă în sensul comiterii faptelor pentru care este trimis în judecată inculpatul, în acest sens fiind denunțul formulat de G.R., denunțul formulat de N.E., declarațiile suspectului, declarațiile martorilor P.A.M., B.M., C.D., F.F., C.M., M.M., nota C. XIII .1387/20.11.2014 a Oficiului Național de prevenire a spălării banilor, raportul de constatare tehnico-științifică 354012/9.01.2015, întocmit de Serviciul Român de Informații, fișe de identificare a autovehiculelor, contractul de împrumut fără număr din 14.10.2013, înscrisul olograf „certificare” din 14.10.2013, proces verbal de ridicare a actelor contabile de la martorul N.E., procesul verbal de ridicare a e-mailurilor procesul verbal de redare a dialogului înregistrat, în mediul ambiental, etc.
Judecătorul fondului a reținut că, nu există nicio împrejurare din care să rezulte nelegalitatea măsurii, cererea de revocare formulată fiind nefondată.
Însă, evaluarea anterioară a inculpatului D.D., la stabilirea stării de pericol pentru ordinea publică, cu luarea în considerare a practicii CEDO, nu mai este fondată.
Gravitatea faptelor pentru care inculpatul este trimis în judecată, prin prisma modalității concrete în care se presupune că au fost comise faptele, caracterul elaborat și organizat în care se acuză că s-a acționat și prin comiterea cărora sunt afectate importante categorii de relații sociale, sunt aspecte de necontestat. Însă stadiul procesual, vârsta, existența unei familii, lipsa antecedentelor penale, durata arestului preventiv, sunt indici concreți care nu mai justifică continuarea încarcerării în raport cu exigențele interesului public.
Judecătorul fondului a constatat că, în actualul stadiu procesual, nu există motive pentru care buna desfășurare a procesului penal să fie împiedicată de punerea în libertate sub garanția unei măsuri preventive mai puțin restrictive de libertate.
Nu există date concrete din care rezultă necesitatea de a preveni săvârșirea unei alte infracțiuni sau împiedicarea sustragerii inculpatului de la judecată.
Menținerea unei persoane în regim de detenție trebuie să fie justificată de existența unor motive suficient de puternice indicate de către instanțe, printre acestea fiind și necesitatea împiedicării tulburării ordinii publice de către inculpat. Sub acest aspect, CEDO a stabilit că, anumite infracțiuni , prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la comiterea lor pot să provoace o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, cel puțin un anumit timp.
După trecerea unei perioade de timp, instanțele sunt obligate să ia în considerare chiar și din oficiu posibilitatea luării față de persoana privată de libertate a unor măsuri alternative la detenție.
Măsura arestării preventive este și trebuie să rămână una excepțională iar datele concrete ale cauzei arată că nu se mai justifică această măsură.
Nu există probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar fi necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică în sensul art. 223 alin. 2 C.p.p., evaluarea făcându-se pe baza gravității faptei, a modului și circumstanțelor de comitere, a anturajului și mediului de viață din care inculpatul provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia .
Jurisprudența recentă a instanței supreme relevă acest aspect , referitor la inculpații cu funcții de demnitate publică mult mai înalte în statul român-miniștri, parlamentari, membri CSAT, aleși locali.
În ceea ce privește criteriul proporționalității, prevăzut de art. 202 alin. 3 C.p.p. s-a constatat că măsura arestului la domiciliu, este necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia, instanța constatând că cererea de înlocuire formulată de inculpat este fondată.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a formulat contestație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, criticând încheierea pentru următoarele considerente:
În raport de gravitatea faptelor, de calitatea inculpatului şi de momentul procesual, măsura preventivă a arestului la domiciliu nu este suficientă pentru a asigura realizarea scopului prevăzut de art. 202 din Codul de procedură penală.
De asemenea, instanţa de fond, în mod nejustificat a apreciat că măsura arestului la domiciliu este adecvată în raport cu scopul stabilit de legiuitor.
La acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive, apreciind că în raport de aceste temeiuri se impune în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Totodată, a arătat că, prin încheierea nr. 489/13.05.2015, instanţa de control judiciar, în urma evaluării condiţiilor necesităţii măsurii arestării preventive, a constatat că măsura este legală şi temeinică, dispunând menţinerea ei.
Măsura arestării preventive este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică şi este justificată în raport de gravitatea şi natura faptelor reţinute în sarcina inculpatului. De asemenea, în raport de perioada îndelungată pe care s-a desfăşurat activitatea infracţională, de calitatea inculpatului şi de valoarea mare a sumelor de bani primite, a apreciat că se impune menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpat.
A mai arătat că din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul a încercat să ascundă sumele de bani provenite din faptele de corupţie prin spălarea acestora sau prin comiterea unor infracţiuni de fals, aceste înscrisuri false fiind folosite în cadrul anchetei penale pentru a împiedica aflarea adevărului.
În concluzie, s-a apreciat că prin lăsarea în libertate a inculpatului s-ar crea o stare de pericol pentru ordinea publică. În desăvârşirea activităţii infracţionale, inculpatul şi-a cooptat şi soţia, aceasta având şi ea calitate de inculpat în prezenta cauză.
Faţă de cele învederate, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului iar în cazul luării unei măsuri preventive mai uşoare faţă de inculpat există riscul ca acesta să încerce împiedicarea aflării adevărului, având în vedere pregătirea profesională pe care a avut-o dar şi faptul că a încercat să ascundă sumele de bani provenite din infracţiunile de corupţie.
Față de contestația formulată, inculpatul a formulat note de concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea contestației ca nefondată, pentru următoarele considerente:
S-a arătat, în primul rând că, această contestație a Direcției Naționale Anticorupție este nemotivată. Potrivit art. 425^1 alin. 3 contestația se motivează până la termenul stabilit pentru soluționare iar potrivit art. 268 alin. 1 C.p.p., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.
Dispozițiile art. 425^1 alin. 3 C.p.p. statuează în sensul motivării contestației până la termen, pentru a garanta exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
Măsura alternativă prevăzută de art. 202 alin. 4 litera d) C.p.p., este suficientă și prezintă garanții pentru buna desfășurare a procesului penal, având în vedere că arestarea preventivă este prin definiție o măsură excepțională în acest sens statuând art. 9 alin. 2 C.p.p., potrivit căruia orice măsură preventivă privativă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și condițiile prevăzute de lege .
Scopul măsurii arestării preventive nu este numai acela de a-l extrage pe individ din societate și de a-l pune în detenție ci urmărește ca desfășurarea procesului penal să nu fie afectată prin cercetarea inculpatului sub o altă măsură preventivă , ca acesta să nu mai comită alte infracțiuni și să nu altereze probele aflate în fața instanței de judecată.
Or, din această perspectivă, Tribunalul București a constatat că nu există nicio probă sau vreun indiciu rezonabil privind posibilitatea ca inculpatul D.D. să denatureze buna desfășurare a procesului penal, sau care să conducă la concluzia că, odată lăsat în libertate inculpatul poate influența probele sau martorii din dosar.
Nu există nicio probă că inculpatul, lăsat în libertate, ar împiedica buna desfășurare a procesului penal, de asemenea, nu se impune ca inculpatul, acuzat de o serie de infracțiuni fără violență, să execute o perioadă lungă de timp în arest preventiv.
În cauza de față inculpatul a fost arestat preventiv din 13.01.2015, petrecând mai bine de 4 luni în stare de arest preventiv.
Carcaterul rezonabil al detenției nu poate fi apreciat în abstract ci doar în concret în funcție de trăsăturile specifice ale fiecărui caz în parte, precum și persistența unei suspiciuni rezonabile că inculpatul a săvârșit o infracțiune, aceasta fiind condiția sine qua non pentru continuarea detenției, dar, după o anumită perioadă de timp nu mai este suficientă.
C:E.D.O susține că menținerea arestului preventiv nu poate fi motivată prin elemente abstracte, având în vedere doar gravitatea infracțiunii – cauza Matskus contra Rusiei iar buna desfășurare a procesului penal, care este scop general al măsurilor preventive nu poate fi echivalent al unui temei de arestare.
Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a statuat că, judecătorul fondului trebuie să aibă în vedere și măsuri alternative mai blânde la detenție. În același timp CEDO a stabilit că libertatea persoanei este regula iar privarea de libertate este excepția.
Nesocotirea tratatelor la care statul român este parte a favorizat apariția și perpetuarea unor practici abuzive în materia aplicării măsurilor preventive, în dosarele care au ca obict fapte comise fără violență.
Excesul și arbitrariul pot înfrânge principii precum oportunitatea și proporționalitatea.
Curtea Europeană a statuat în cauza Jiga contra României, că autoritățile naționale trebuie să ia în considerare măsuri alternative la detenție, neprivative de libertate, în același sens statuând Curtea și în cauzele Patsouria contra Georgiei și Jablonski contra Poloniei.
Referirea Direcției Naționale Anticorupție la pericolul pentru ordinea publică este de o manieră abstractă, nu se bazează pe probe iar prezumțiile și presupunerile nu sunt rezonabile.
În Hotărârea Scundeanu contra României, CEDO a sancționat utilizarea excesivă a noțiunii de pericol pentru ordinea publică în situații abstracte. Curtea a constatat că în speță, există suficiente motive pentru a considera că inculpatul a comis o infracțiune, însă acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit că referirea la pericolul pentru ordinea publică nu poate fi invocată de o manieră abstractă de către autorități, aceasta trebuind să se bazeze pe probe, nu pe prezumții și presupuneri. Curtea a mai amintit că luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publică se poate face doar în circumstanțe excepționale, în care să existe probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea acuzatului în libertate.
Aceeași Curte a arătat că acest pericol descrește pe măsura trecerii timpului iar autoritățile trebuie să motiveze de o manieră concretă menținerea stării de arest.
În cauza Belchev contra Bulgariei CEDO a statuat că, justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât este de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător.
În mod corect a reținut Tribunalul București, că stadiul procesual, vârsta, existența unei familii, lipsa antecedentelor penale, durata arestului preventiv, sunt indicii concrete care nu mai justifică continuarea încarcerării în raport cu exigențele interesului public. În ceea ce privește latura profesională trebuie să se rețină că inculpatul este cel ami tânăr locotenent colonel al SRI, care a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de cavaler.
Ordinea publică nu trebuie să aibă o pondere atât de mare în luarea deciziei de menținere sau respingere a menținerii măsurii arestării, pentru că această măsură se ia în numele legii. În plus, atunci când inculpatul este menținut în stare de arest preventiv o durată excesivă de timp, opinia publică își formează inevitabil și iremediabil impresia asupra vinovăției acestuia.
Menținerea în stare de arest preventiv a inculpatului pe o perioadă îndelungată de timp, îi creează acestuia impresia rezonabilă că judecătorul va adopta în final o soluție de condamnare tocmai pentru a justifica privarea de libertate pe care a dispus-o împotriva sa.
Cu ocazia soluționării contestației nu s-au solicitat și nu s-au administrat probe noi iar concluziile orale formulate de apărătorii inculpților sunt în sensul notelor scrise.
Examinând contestația formulată, sub aspectul motivelor invocate dar și sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, Curtea apreciază că este întemeiată.
Conform art. 202 alin. 1 C.p.p., măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Potrivit alin. (3) orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
De asemenea, conform art. 223 alin. 1 C.p.p., măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.
(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Astfel, în analiza primei condiții susmenționate, judecătorul de fond a constatat că în cauză există probe, în accepțiunea dispozițiilor art. 97 alin. 1 C.p.p., din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul ar fi putut comite infracțiunile pentru care este cercetat, infracțiuni cu un grad de pericol social deosebit de ridicat, datorită circumstanțelor descrise în actul de acuzare, în care se prespune că au fost comise faptele dar și datorită circumstanțelor personale ale inculpatului.
Dispoziția art. 97 alin. 1 Cod pr.penală, trebuie interpretată prin prisma art. 5 paragraf 1 litera c din CEDO, care condiționează legalitatea privării de libertate a unei persoane de existența unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează să fie lipsită de libertate a comis o infracțiune.
În accepțiunea Curții Europene, prin motive verosimile se înțeleg date, informații, de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârșit infracțiunea (cauza Fox, Campbell și Hartley c Regatului Unit), fără a fi necesar ca la momentul luării măsurii arestării preventive să existe probe suficiente pentru a se formula o acuzare completă (cauza Murray c Regatului Unit).
Curtea apreciază că, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 223 alin. 2 C.p.p., legea prevăzând pentru infracțiunile pentru care este cercetat, pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani și pe baza evaluării gravității faptelor, a modului și circumstanțelor de comitere, a mijloacelor folosite, a relațiilor sociale periclitate, se constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică și pentru restabilirea sentimentului de securitate al societății .
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul,lăsat în libertate, Curtea reține că, acesta nu rezultă automat din limitele mari de pedeapsă ci și din natura și gravitatea deosebită a faptelor concrete imputate inculpatului, împrejurările și modalitatea concretă în care se prefigurează că a acționat, prejudiciile importante aduse sau care ar putea fi aduse corectei funcționări a instituțiilor statului, înmulțirea alarmantă a fenomenului corupției. Aceste aspecte impun intensificarea eforturilor de reprimare a acestui tip de infracțiuni atât pentru conservarea ordinii publice cât și pentru întărirea sentimentului de securitate și a celui de încredere în organele abilitate cu cercetarea și combaterea acestor fapte dar și pentru descurajarea persoanelor tentate să comită astfel de fapte, care generează un pericol deosebit de ridicat prin prejudicierea gravă a sănătății morale a societății.
În aceste condiții, se apreciază că se impune menținerea inculpatului în detenție. Perioada scursă de la momentul arestării preventive și până în prezent este insuficientă pentru atenuarea pericolului pentru ordinea publică.
Ordinea publică înseamnă climatul social firesc, care presupune funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.
În consecință, se poate considera că există o stare de pericol pentru ordinea publică, atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de conviețuire socială la care și art. 1 din Codul de procedură penală se referă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, din cauza gravității deosebite și a reacției publicului față de acestea, anumite infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, ce puțin pentru o anumită perioadă de timp.
Faptele pentru care inculpatul este cercetat au un pericol social ridicat, întrucât aduc atingere în modul cel mai profund relațiilor sociale care ocrotesc sănătatea morală a populației, corectei funcționări a instituțiilor statului. De aceea, autoritățile judiciare trebuie să reacționeze ferm și prompt în fața unui astfel de fenomen.
Judecătorul apreciază că luarea unei măsuri alternative la detenție este de natură să determine un risc de tulburare a ordinii publice în special având în vedere natura infracțiunilor presupus comise.
În cauza Jiga contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că numai odată cu trecerea timpului, scade rezonanța negativă a faptelor în rândul opiniei publice. Altfel, sentimentul de justiție al cetățenilor ar putea fi înfrânt, deoarece s-ar crea impresia unei profunde inechități sociale , dacă măsuri preventive similare ar fi luate față de infractori care au comis infracțiuni mai ușoare dar nu și față de cei care deşi lucrează în instituţii ale statului, încalcă legea cu uşurinţă şi constituie un exemplu negativ pentru cetăţeni.
În cauza Letellier c. Franţei, CEDO a recunoscut posibilitatea ca, atunci când anumite infracţiuni, prin gravitatea lor sau prin efectul pe care îl au asupra opiniei publice, pot crea în cadrul societăţii o reacţie de nesiguranţă, de revoltă, să se poată dispune privarea de libertate a autorului, cel puţin pentru o perioadă de timp.
Este adevărat faptul că starea de libertate este starea normală a unei persoane, aspect reiterat şi de CEDO în cauza Wemhoff c. Germaniei. Însă, în momentul analizei necesităţii luării unei măsuri preventive împotriva inculpaţilor, instanţa trebuie să ţină seama de eventualele consecinţe ale acestei măsuri, astfel încât să existe un echilibru just între interesul particular al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate şi interesul general al societăţii de a fi descoperite faptele antisociale şi sancţionate persoanele responsabile de comiterea acestora.
Într-o societate democratică dreptul oricărei persoane la respectarea unor minime condiţii de existenţă reprezintă valori fundamentale care trebuie protejate. În acest context, neluarea unor măsuri preventive faţă de anumite persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la implicarea lor în desfăşurarea unor activităţi ce pot avea consecinţe deosebit de grave în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor fundamentale ale persoanei, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţă incompatibilă cu principiile unei societăţi democratice.
Potrivit practicii CEDO (cauza Labita c. Italiei sau Neumeister c. Austria) detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.Or, în prezenta cauză, un asemenea interes este evident.
Așadar, existenţa motivelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârşit o infracţiune şi, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice, admiţându-se că, în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Astfel, ţinând cont de faptul că pericolul pentru ordinea publică are în vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea socială, fie prin trezirea unui sentiment de indignare în rândul publicului fie prin crearea sau menţinerea unei stări de tensiune în rândul publicului în speţă la acest moment procesual un astfel de risc există.
Ca urmare, Curtea va admite contestaţia formulată şi rejudecând, va respinge cererea inculpatului privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu.
Referitor la decăderea organului de urmărire penală din dreptul de a mai motiva contestaţia dat fiind faptul că aceasta nu a fost motivată în scris până la termen, Curtea apreciază că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 268 C.p.p., deoarece “motivarea „nu este un drept procesual, dreptul procesual fiind acela de a declara contestaţia ,într-un anumit termen, motivarea acesteia fiind o obligaţie. Nemotivarea în scris a contestaţiei până la termenul fixat pentru judecată nu atrage decăderea nici a parchetului şi nici a inculpatului din posibilitatea de a prezenta criticile şi oral, în şedinţa de judecată.
Dispoziţiile art. 206 alin. 1 C.p.p. prevăd că, împotriva încheierilor prin care prima instanţă dispune asupra măsurilor preventive , inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie , în termen de 48 de ore de la pronunţare , sau după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Din textul de lege mai sus menţionat rezultă că în termenul de 48 de ore, în care trebuie depusă contestaţia este un termen peremptoriu, textul neprevăzând că în interiorul acestui termen trebuie depuse şi motivele pentru contestaţie.
Prin stabilirea unor termene scurte şi a caracterului urgent al procedurilor în cazul măsurilor preventive, intenţia legiuitorului nu a fost în sensul de a temporiza aceste proceduri ci de a le fluidiza, or, dacă s-ar accepta ideea că motivele de contestaţie nu pot fi prezentate decât în scris, până la termen, ar însemna îngreunarea acestor proceduri .
