Atragerea răspunderii solidare a administratorului pentru debitul către bugetul general consolidat înregistrat la data intrării acesteia în insolvabilitate
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 10663 din 7 noiembrie 2013 Prin sentinţa civilă nr. 1078/31.05.2013, a Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamantul B.D.R. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele: Prin Decizia nr. 992/6/C/24.05.2012 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Bistriţa, s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului B.D.R., în calitate de administrator al SC T.E. SRL, în temeiul prevederilor art. 27 alin. 2 lit. b, c şi d coroborat cu art. 28 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat, pentru suma totală de 5.213 lei, debit către bugetul general consolidat înregistrat de societatea comercială menţionată la data intrării acesteia în insolvabilitate, din care suma de 3.622 lei reprezintă debite, iar suma de 1.591 lei reprezintă accesorii aferente acestor debite.
Reclamantul a contestat, în termen legal, decizia sus menţionată, însă prin Decizia nr. 202/18.10.2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.
Temeiul atragerii răspunderii solidare a reclamantului reţinut de organul fiscal este reprezentat de art. 27 alin. 2 lit. b, c şi d din OG nr. 92/2003, texte legale care prevăd că „pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; ”
Susţine reclamantul că nu prezintă relevanţă sub aspectul antrenării răspunderii solidare a administratorului faptul declarării stării de insolvabilitate de către organul fiscal, în opinia acestuia angajarea răspunderii solidare, în ipoteza legală prevăzută de art. 27 alin. 2 lit. c, neputându-se realiza decât în condiţiile declarării stării de de către instanţa de judecată.
Tribunalul a constatat însă că reclamantul se află în eroare când interpretează textul, legal mai sus citat. Aceasta, întrucât declararea insolvabilităţii de către organul fiscal (realizată în speţă prin procesul-verbal nr. 409 din 24.05.2012) reprezintă o procedură specifică creanţelor bugetare şi prevăzută ca atare de art. 176 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceasta având valoarea unei constatări premergătoare formulării în faţa instanţei judecătoreşti, de către organul fiscal, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei potrivit prevederilor art. 177 din acelaşi act normativ.
Or, obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei la care face trimitere textul art. 27 alin. 2 lit. c C.pr.fiscală, este reglementată de prevederile art. 27 alin. 1 din privind procedura insolvenţei, în sensul că „debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă ”.
Totodată, art. 3 din Legea nr. 85/2006 defineşte starea de insolvenţă ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, aceasta fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor, şi respectiv iminentă, atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
Din economia prevederilor Legii nr. 85/2006 mai sus citate rezultă în mod neechivoc faptul că obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitorului, prin administratorii statutari, astfel încât, în această din urmă calitate, reclamantului îi revenea obligaţia de a constata starea de insolvabilitate şi a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia acestei stări, nu de la data la care organul fiscal a constatat-o prin proces-verbal, cum este cazul în speţă, în care cererea pentru deschiderea procedurii
insolvenţei, a fost înregistrată la Tribunalul Bistriţa-Năsăud abia în data de 23.08.2012 (fiind deschisă procedura prin sentinţa civilă nr. 1540/12.09.2012).
Aşadar, cum înscrisurile depuse la dosar relevă împrejurarea că datoriile debitoarei SC T.E. SRL datează încă din perioada anterioară suspendării temporare a activităţii, respectiv nu au mai fost efectuate plăţi din ianuarie 2010, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de debitoare la data de 23.08.2012 nu respectă exigenţa de a fi introdusă în termenul legal de 30 de zile mai sus menţionat.
Nu prezintă relevanţă sub aspectul exonerării reclamantului de răspunderea solidară stabilită în sarcina sa potrivit art. 28 C.pr.fiscală, invocata suspendare a activităţii debitoarei, câtă vreme, aşa cum rezultă din chiar conţinutul contestaţiei administrative formulate de acesta (f. 9), întreruperea activităţii a fost dispusă exclusiv pentru perioada 01.05.2010 – 01.05.2013, astfel încât reclamantul avea obligaţia analizării situaţiei contabile a societăţii debitoare şi, constatând starea de insolvenţă, să solicite instanţei, în termen legal, deschiderea procedurii.
În atare circumstanţe, chiar în lipsa întrunirii condiţiilor prescrise de prevederile lit. b şi d ale art. 27 alin.2, invocate de asemenea de organul fiscal în decizia de atragere a răspunderii solidare a reclamantului, faptul că în cauză se verifică ipoteza legală a art. 27 alin. 2 lit. c din OG nr. 92/2003 republ., reprezintă un temei suficient pentru angajarea răspunderii, astfel încât nu s-ar putea reţine nelegalitatea deciziei prin care s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare.
Prin urmare, faţă de cele ce preced, tribunalul, în temeiul art. 218 C.pr.fiscală, a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitând să se reexamineze cererea sa introductivă şi să se pronunţe o decizie prin care să se anuleze ca netemeinică şi nelegală Decizia nr.202/18.10.2012 emisă de Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Bistriţa-Năsăud, cu sediul în str. 1 Decembrie, nr.6-8, Bistriţa, Bistriţa-Năsăud.
În motivarea recursului reclamantul a arătat următoarele:
A avut calitatea de administrator al SC T.E. SRL, (societate faţă de care prin Sentinţa civilă nr. 151/2013 pronunţată de Tribunalul BN s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei).
Împotriva acestei decizii de atragere a răspunderii solidare, a formulat contestaţie în termen legal, depunând-o la registratura AFP Bistriţa în data de
12.07.2012 cu nr. 13561, motivând că: 1. nu poate fi reţinută reaua credinţă ca şi condiţie a atragerii răspunderii solidare a administratorului, întrucât nu poate fi vorba de o înstrăinare sau ascundere cu rea credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului; astfel nu s-a desfăşurat nicio operaţiune sau act comercial cu caracter dolosiv (de înstrăinare a activelor), aspecte ce reies cu transparenţă din toate declaraţiile şi bilanţurile depuse la zi şi 2. că opinează că atragerea răspunderii solidare a administratorului, e posibilă în situaţia declarării stării de insolvenţă de către instanţa de judecată şi nu a stării de insolvabilitate de către organul fiscal.
La această contestaţie nu a primit răspuns în termenul legal, fiind emisă abia în 12.10. 2012, Decizia nr.202 a AFP Bistriţa prin care s-a respins contestaţia administrativă a reclamantului.
Ca atare, având în vedere:
– lipsa oricărui element care să dovedească reaua credinţă a reclamantului (condiţie obligatorie pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului), aspect ce rezultă şi din Sentinţa civilă nr. 151/2013 a Tribunalul Bistriţa-Năsăud in dosarul …/112/2012 unde s-a reţinut că „starea de insolvenţă nu s
a datorat săvârşirii de către organele de conducere a unor fapte de natură să atragă suportarea de către aceştia a unei părţi a pasivului societăţii”,
– tardivitatea emiterii Deciziei nr. 202/12.10.2012 faţă de Contestaţia administrativă depusă de reclamant la 12.07.2012
– şi faptul că însăşi instanţa de fond a reţinut „lipsa întrunirii condiţiilor prescrise de prevederile lit. b si d ale art.27 alin.2 din OG nr.92/2003 rep”., solicită să se admită recursul aşa cum a fost formulat.
În drept s-au invocat prevederile OG 93/2003 rep.; prevederile art.300,301,302 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta intimată ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE BISTRIŢA-NĂSĂUD a solicitat
5 5 5
respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a hotărârii atacate.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
Prin Decizia nr. 992/6/C/24.05.2012 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Bistriţa, atacată în prezenta cauză, s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului în calitate de administrator al SC T.E. SRL, în conformitate cu art. 27 alin. 2 lit. b, c şi d coroborat cu art. 28 din Codul de procedură fiscală, pentru suma totală de 5.213 lei (din care suma de 3.622 lei reprezintă debite, iar suma de 1.591 lei reprezintă accesorii aferente). Cu acest debit către bugetul general consolidat figura societatea comercială menţionată la data intrării acesteia în insolvabilitate.
Potrivit art. 27 alin. 2 lit. b, c şi d din OG nr. 92/2003, „pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale”.
Curtea îşi însuşeşte pe deplin concluziile primei instanţe, în sensul că declararea insolvabilităţii de către organul fiscal reprezintă o procedură specifică creanţelor bugetare şi prevăzută ca atare de art. 176 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceasta având valoarea unei constatări premergătoare formulării în faţa instanţei judecătoreşti, de către organul fiscal, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei potrivit prevederilor art. 177 din acelaşi act normativ. Potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, „debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă”.
De asemenea, art. 3 din Legea nr. 85/2006 defineşte starea de insolvenţă ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, aceasta fiind prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor, şi respectiv iminentă, atunci când se dovedeşte
că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
Faţă de aceste prevederi legale, rezultă că obligaţia constatării apariţiei stării de insolvenţă revine debitorului, prin administratorii statutari, astfel încât, în această din urmă calitate, reclamantului îi revenea obligaţia de a constata starea de insolvabilitate şi a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia acestei stări şi nu de la data la care organul fiscal a constatat-o prin proces-verbal, cum greşit susţine reclamanta recurentă.
În speţă, datoriile debitoarei SC E. SRL datează încă din perioada anterioară suspendării temporare a activităţii (suspendare care nu influenţează acest raţionament logico-juridic), respectiv din anul 2010, astfel încât cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de debitoare la data de 23.08.2012 nu respectă termenul legal de 30 de zile, care a fost mult depăşit în speţă; necunoaşterea sau aprecierea greşită a sensului unor dispoziţii legale nu exonerează reclamantul de răspundere, deoarece s-ar încălca, în cazul contrar, prezumţia absolută de cunoaştere a legii.
Reaua-credinţă a reclamantului este evidentă, în condiţiile în care starea de insolvenţă a societăţii al cărei administrator exista încă din anul 2010 iar cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă s-a făcut după 2 ani, astfel încât şi din această perspectivă, recursul formulat este neîntemeiat.
Curtea constată ca fiind lipsite de relevanţă celelalte motive de recurs invocate, respectiv că decizia prin care i-a fost soluţionată contestaţia administrativă ar fi fost emisă cu depăşirea termenului legal, sau că instanţa de fond nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 27 alin. 2 lit. b şi d Cod procedură fiscală, atâta timp cât s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. c.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea urmează să respingă recursul.
