În motivare, a arătat că în data de 30.06.2009 între SC D. P. D. P. A. SRL Bucureşti în calitate de cumpărător şi SC T. C. SRL s-a încheiat contractul de aprovizionare cu lapte nr. 433, contract ce a fost modificat succesiv prin 4 acte adiţionale încheiate în datele de 01.10.2009, 15.12.2009, 09.02.2010 şi 28.04.2010.
S-a susţinut că, deşi avea obligaţia de a furniza anumite cantităţi de lapte conform graficului de livrare stabilit de comun acord, în data de 08.10.2010 debitoarea a refuzat accesul a două autocisterne sosite în vederea aprovizionării cu lapte în conformitate cu condiţiile contractuale.
Prin refuzul de a mai furniza lapte conform contractului, pârâta şi-a încălcat în mod nejustificat obligaţia asumată, deşi creditoarea îşi îndeplinise până la acel moment toate obligaţiile care îi reveneau.
Având în vedere refuzul pârâtei SC T. C. SRL de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, prin notificarea înregistrată sub nr. 4627/19.10.2010 reclamanta a adus la cunoştinţa acesteia rezilierea contractului de aprovizionare cu lapte, în conformitate cu prevederile art. 28, pct. ii din contract.
Reclamanta a arătat că la data de 30.06-2009, în considerarea contractului de aprovizionare cu lapte din aceeaşi dată au fost încheiate două contracte de comodat, nr. 433-1 şi nr. 433-2 având ca obiect darea în folosinţă gratuită a două tancuri de răcire şi stocare a laptelui marca Westfalia – Japy având o capacitate de 6.000 de litri fiecare.
Prin notificarea nr. 4678/21.10.2010 reclamanta a adus la cunoştinţa SC T.C. faptul că la data de 25.10.2010 se va prezenta la ferma Robăneştii de Sus pentru preluarea celor două tancuri de răcire, aflate în proprietatea reclamantei.
Răspuns la notificarea efectuată, prin adresa nr. 147/22.10.2010 T. C. a arătat că refuză să predea tancurile de răcire. Deşi a trecut un an de la acest moment, debitoarea nu a înţeles să restituie bunurile proprietatea reclamantei şi nici să permită accesul angajaţilor SC D. P. D. P. A. SRL Bucureşti în vederea preluării acestor bunuri.
S-a precizat că , ulterior deschiderii procedurii insolvenţei în privinţa debitoarei SC T. C., reclamanta s-a adresat atât administratorului judiciar cât şi debitoarei în vederea recuperării acestor bunuri, dar nu a primit nici un răspuns.
Având în vedere calitatea de proprietar a reclamantei asupra bunurilor sus menţionate, aceasta a considerat că are dreptul la recuperarea şi extragerea lor din patrimoniul debitorului întrucât acestea nu-i aparţin.
S-a precizat că, potrivit clauzei nr. 5.1 din contractele de comodat „ comodantul are dreptul de a ridica oricând Bunurile fără o prealabilă notificare” iar potrivit clauzei nr. 6.2 „ comodatarul are obligaţia de a permite ridicarea Bunurilor de către Comodant, fără a formula obiecţiuni, caz în care contractul va fi reziliat de drept”.
Reclamanta a susţinut că, având în vedere prevederile contractuale precum şi dispoziţiile legale – art. 1560 şi urm – T. C. avea obligaţia de a restitui la solicitarea reclamantei bunurile care au făcut obiectul contractelor de comodat, cu atât mai mult cu cât la data solicitării fusese reziliat şi contractul de furnizare de lapte care constituia premisa încheierii acestor contracte de comodat.
A considerat reclamanta faptul că este evident că bunurile proprietatea acesteia trebuie restituite cât mai curând posibil, neexistând nici un temei pentru reţinerea acestora, întrucât dreptul de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de comodat menţionate aparţine SC D. P. D. P. A. SRL Bucureşti având în vedere că aceste contracte prin care a fost transmis către SC T.C. SRL numai un drept de folosinţă asupra acestor bunuri şi-au încetat existenţa, precum şi faptul că contractul de aprovizionare cu lapte în considerarea căruia au fost încheiate contractele de comodat a fost reziliat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 90, alin. 1 din şi OG nr. 51/1997.
Au fost anexate acte în susţinerea cererii.
La acest termen de judecată s-a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei judecătorului sindic în soluţionarea cererii.
Se reţine că în conformitate cu art. 2 din legea insolvenţei, scopul acestei legi este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului prin reorganizare sau prin transformarea patrimoniului în lichidităţi.
Cererile referitoare la un anumit bun din patrimoniu (chiar dacă au ca finalitate scoaterea acestui bun din activul debitoarei) nu sunt de competenţa judecătorului sindic, legea reglementând strict competenţele acestuia: exercitarea “procedurilor prevăzute de prezenta lege” (art. 6), soluţionarea cererilor prevăzute la art. 11 alin. 1, controlul judecătoresc asupra măsurilor luate de administratorul judiciar şi cererile de natură judiciară “aferente procedurii insolvenţei”.
Or, cererea de restituire a unor bunuri în temeiul unor contracte încheiate între debitoarea în şi reclamant nu este aferentă procedurii insolvenţei şi nu atrage competenţa judecătorului sindic. Cererea nu poate fi calificată ca o acţiune de realizare a creanţei în sensul art. 36 din lege, iar faptul că art. 90 dă dreptul proprietarului bunului de a-l recupera de la debitorul ce îl deţine nu determină competenţa judecătorului sindic – pe lângă faptul că nu este prevăzută de lege această competenţă, fiind şi excesiv.
În consecinţă, raportându-se la disp. art. 1-2 şi 159 C.pr.civ., va fi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.
