Tribunalul SIBIU. Hotărârea 4963 din 10.12.2013
Constată că s-a înregistrat la Tribunalul Sibiu acţiunea formulată de reclamanta SC Rom Tech SR, solicitând în contradictoriu cu Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice să se dispună:
– anularea deciziei nr. 56/27.12.2012 emisă de AFP CM Sibiu privind soluţionarea contestaţiei formulată de SC Rom Tech SRL împotriva refuzului nejustificat de acordare a despăgubirilor pretinse prin cererea purtând nr. 257/19.10.2012 înregistrată la AFP CM Sibiu, sub nr. 26409/23.10.2012 refuz comunicat la data de 04.12.2012.
– să fie obligată pârâta AFP CM Sibiu la repararea pagubei cauzate prin impunerea şi reţinerea nelegală a sumelor plătite în baza deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009 emisă de AFP CM Sibiu anulată prin Decizia civilă nr. 2391/16.05.2012 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Administrativ şi Fiscal (ICCJ ) în cauza nr. 1372/57/în concret la plata despăgubirilor în cuantum de 162.318,26 lei constând în prejudiciul efectiv şi beneficiul nerealizat corespunzător sumelor impuse, plătite şi reţinute nelegal la buget, în perioada 25.03.2009-16.05.2012 în baza deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009
În subsidiar se solicită să fie obligată să emită actul administrativ fiscal privind plata acestora ,în măsura în care despăgubirile pretinse au natura obligaţiilor fiscale.
Cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acţiunii reclamanta a invocat faptul că decizia de impunere nr. 31/2009 prin care s-a stabilit în sarcina ei obligaţia bugetară de 1251,949 a fost anulată prin decizia nr. 2391/2012 a ICCJ . In perioada de la emiterea Deciziei de impunere nr.31/2009 şi anularea sa irevocabilă, respectiv între 25.03.2009 şi 16.05.2012, a achitat bugetului de stat în contul obligaţiilor suplimentare stabilite prin Decizia nr.31/2009 şi deciziilor accesorii, suma de 1.026.628 lei, respectiv 503.729 lei, taxă pe valoare adăugată suplimentară, şi 522.899 lei, accesorii. Plăţile s-au realizat prin viramente voluntare din contul nostru, prin virament din contul unui terţ poprit (suma de 313.137 lei, în data de 12.05.2009), precum şi prin executarea silită a conturilor reclamantei de către organele de din cadrul DGFP Sibiu .
Urmare anulării irevocabile a Deciziei nr.31/2009, prin cererea nr. 13758/21.05.2012 a solicitat restituirea sumelor de care societatea a fost lipsită timp de aproape 3 ani, care s-a dispus în termen legal prin Decizia de restituire nr.17694/29.06.2012 . Din suma totală de 1.026.628 lei, s-a aprobat la restituire suma de 821.990 lei, restul fiind compensat cu alte obligaţii fiscale scadente la data emiterii Deciziei de restituire nr.17694/29.06.2012 însă organul fiscal nu s-a pronunţat asupra despăgubirilor datorate pentru perioada de reţinere.
De aceea prin plângerea prealabilă respectiv prin cererea nr. 257/19.10.2012 înregistrată la AFP –CM Sibiu sub nr. 26409/23.10.2012(anexa 1) a solicitat în temeiul art. 41 din C.p.f., raportat la art.7 şi 19 din legea nr. 554/2004, în termenul prevăzut de art.70 alin.l C.p.c. ,să se dispună repararea pagubei cauzate prin impunerea şi reţinerea nelegală a sumelor plătite în baza Deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009 emisă de AFP –CM Sibiu , anulată prin Decizia civilă nr. 2391/16.05.2012 pronunţată de ICCJ în cauza nr.1372/67/2009, şi în consecinţă să se procedeze la acordarea despăgubirilor în cuantum de 162318,26 lei, constând în prejudiciul efectiv şi beneficiul nerealizat,corespunzător sumelor impuse, plătite şi reţinute nelegal la buget, în perioada 25.03.2009-16.05.2012 în baza Decizieideimpunerenr.31/25.03.2009
Reclamanta a mai arătat că despăgubirile trebuie să cuprindă prejudiciu efectiv şi prejudiciul nerealizat corespunzător sumei de 1026.628 lei, respectiv 503.729 lei, taxă pe valoarea adăugată suplimentară şi 522.899 lei, accesorii, sume impuse, plătite şi reţinute nelegal la buget în baza Deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009, în perioada 25.03.2009-16.05.2012.
Prejudiciul efectiv constă în pierderea cauzată prin deprecierea monedei naţionale datorată inflaţiei în perioada 25.03.2009-16.05.2012, cât sumele reţinute ilegal de administraţie au fost imobilizate, fapt ce a condus la scăderea valorii reale a sumelor reţinute în raport de data restituirii, iar beneficiul nerealizat ,la valoarea fructelor civile de care a fost lipsiţi în mod ilicit în beneficiul statului pe perioada imobilizării ,respectiv valoarea dobânzilor legale în materie comercială conform Ordonanţei Guvernului nr.9/2000 şi respectiv, dobânzii remuneratorie stabilită prin OG nr. 13/2011 pentru raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderii cu scop lucrativ, în funcţie de perioada de aplicarea a normelor cu pricina.
Susţine reclamanta că dispoziţiile art.124 din OG nr. 92/2003 nu sunt aplicabile în cauză întrucât pretenţiile ei vizează despăgubirile pentru perioada reţinerii nelegale a sumelor impuse respectiv de la data primelor plăţi efectuate în baza Deciziei de impunere nr. 31/2009 până la data anulării sale irevocabile (25.03.2009-16.05.2012 ) situaţie nereglementată prin legea fiscală şi nu daunele pentru restituirea cu întârziere a sumelor datorate. Prevederile art.117 alin.l ,raportat la art.124 şi 120 alin.7 toate din C.p.f. ar fi fost aplicabile numai pentru nerespectarea termenului de restituire prev. de art.70 C.p.f., care curge de la data cererii de restituire. Iar cererea de restituire am fost formulată după pronunţarea Deciziei Civile nr.2391/16.05.2012 de Î.C.C.J., întrucât numai de la aceea dată a intervenit obligaţia judiciară de restituire a sumelor reţinute, obligaţie executată de bună voie şi în termen conform Deciziei de restituire nr.17694/29.06.2012 emisă în contextul Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice (O.M.F.)nr. 1899/2004.
In contextul în care pârâta a refuzat restituirea sumelor respectiv reclamanta a formulat contestaţie fiscală împotriva refuzului nejustificat de acordare a despăgubirilor pretinse prin cererea nr.257/19.10.2012. Pentru aceasta s-a apreciat că pretenţiile de despăgubire ar putea avea natură fiscală întrucât sunt rezultate dintr-un raport fiscal. Arată că interesul reclamantei de a contesta refuzul organului fiscal, a fost justificat întrucât, în lipsa actului administrativ fiscal de acordare a despăgubirilor pretins, a fost lezată în dreptul ei la repararea pagubei cauzate prin impunerea şi reţinerea nelegală a sumelor plătite în baza Deciziei de impunere nr.31/25.03.2009, reparaţie la care este îndreptăţită potrivit art.8 şi 19 din legea nr.554/2004.
S-a mai invocat faptul că prin Decizia nr.56/27.12.2012 contestaţia a fost soluţionată de AFP-CM Sibiu şi nu de către DGFP Sibiu, contrar prevederilor art.209 alin.3 C.p.f. S-a considerat că cererea se încadrează în dispoziţiile art.209 alin.2 c.p.f întrucât priveşte alte acte administrative decât cele prevăzute de art.209 alin.l C.p.f. Reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri, ceea ce presupune emiterea unui act administrativ fiscal privind stabilirea unor drepturi de despăgubire rezultate dintr-un raport fiscal, situaţie ce nu se încadrează în prevederile art.209 alin.l. însă, nu se poate susţine că adresa nr.30439/06.12.2012 este în sine un act administrativ fiscal, care să atragă incidenţa art.209 alin.2, întrucât nu tinde la stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale conform art.41 C.p.f. Adresa reprezintă doar exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea de acordare a despăgubirilor, respectiv de a nu emite act administrativ fiscal privind stabilirea unor drepturi de despăgubire rezultate dintr-un raport fiscal, ceea ce în condiţiile art. 2 alin.l, lit.i.) din Legea nr.554/2004 este un refuz nejustificat, fapt ce atrage incidenţa art.209 alin.3 C.p.f.
Pe fond,contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată. S-a reţinut în
mod nelegal că nu se pot acorda despăgubiri decât pentru restituirea cu întârziere
a sumelor de la buget, potrivit OMFP nr.1899/2004.
In concluzie reclamanta a solicitat să se aibă în vedere că a purces toate procedurile prealabile administrative (dacă se va aprecia că raportul juridic de dezdăunare este de natură fiscală). In plus indiferent de natura raportului juridic, nimic nu împiedică soluţionarea pe fond şi obligarea pârâtei la emiterea actului privind plata despăgubirilor conform art. 8 şi 19 din L.554/2004.
In probatoriu au fost depuse toate înscrisurile despre care se face vorbire în acţiune şi practică judiciară internă şi a CJUE.
La primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită reclamanta şi-a precizat petitul 3 al acţiunii în sensul că solicită ca în principal să fie obligată pârâta AFP CM Sibiu să emită actul administrativ fiscal pentru plata despăgubirilor în cuantum de 292.644,35 lei reprezentând dobânda legală fiscală corespunzătoare sumelor impuse, plătite şi reţinute nelegale la buget, în perioada 25.03.2009-16.05.2012,în baza Deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009.
După efectuarea expertizei contabile solicitată în probatoriu de reclamantă, SC Rom Tech SRL şi-a precizat cuantumul despăgubirilor solicitând în principal să fie obligate pârâtele să emită actul administrativ fiscal pentru plata despăgubirilor în cuantum de 292.651,00 lei ,reprezentând dobânda legală fiscală ,corespunzătoare sumelor impuse ,plătite şi reţinute nelegal la buget în perioada 25.03.2009-16.05.2012 în baza Deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009, şi în subsidiar să fie obligate pârâtele la plata despăgubirilor în cuantum de 162.265,12 lei ,constând în prejudiciu efectiv (devalorizare prin inflaţie 65.973 lei ) şi beneficiul nerealizat (dobânda de 96.292,12 lei )corespunzător sumelor impuse, plătite şi reţinute nelegal la buget, în perioada 25.03.2009-16.05.2012, în baza Deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009, fie să emită actul administrativ fiscal privind plata acestora, în măsura în care despăgubirile pretinse au natura obligaţiilor fiscale.
In concluziile scrise pe lângă aspectele invocate în acţiunea principală, reclamantul a înţeles să invoce şi cauza Mariana Irimie împotriva AFP Sibiu şi decizia pronunţată de CJUE în această cauză. .
Prin întâmpinarea formulată pârâta DGFP Sibiu în numele şi pentru AFP Sibiu pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat respingerea acţiunii în totalitate pentru următoarele considerente :
Nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a unei contestaţii administrative formulată împotriva actelor administrative iar adresa prin care se solicită plata dobânzii nu este un act dintre cele prevăzute de Legea 554/2004 ca vătămătoare a drepturilor reclamantei.
In ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe dispoziţiile art.1, art.8, art.11 şi art.19 din legea nr. 554/2004 ,de reparare a pagubei în condiţiile O.G. nr. 9/2000 şi O.G.nr. 13/2011, apreciază că susţinerile reclamantei sunt nelegale şi neîntemeiate. Consideră că acţiunea în contencios nu poate fi considerată ca fiind o acţiune de obligare a organului administrativ la emiterea răspunsului, respectiv soluţionarea cererii reclamantei – de a emite actul de calcul al dobânzii.
In ceea ce privesc susţinerile reclamantei că repararea pagubei trebuie să se circumscrie condiţiilor din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti şi O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, le consideră nelegale deoarece aceste acte reglementează calculul dobânzii pentru obligaţiile stabilite de părţi prin contracte civile sau comerciale .
Arată că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în această cauză deoarece nu a existat vreun contract între reclamantă şi organele fiscale, aşa încât nu pot fi aplicabile dispoziţii care reglementează expres raporturile născute din convenţii.
S-a mai arătat că întrucât reclamanta recunoaşte că sumele stabilite cu titlul executoriu, respectiv decizia nr. 2391/16.05.2012 a ICCJ din dosarul nr. 1372/57/2009 prin care s-au anulat actele administrative de impunere vătămătoare, i-au fost restituite în termenul prevăzut de art.70 din OG.nr. 92/2003, respectiv în termen de 45 zile şi că susţine şi în acţiune că organul fiscal nu poate fi obligat la plata de despăgubiri în conformitate cu dispoziţiile art.124 din OG. Nr. 92/2003, acţiunea se impune a fi respinsă ca nelegală şi neîntemeiată.
După apariţia HG 520/2013 reclamanta şi-a precizat acţiunea (la termenul din 29.10.2013 ) arătând că înţelege să se judece cu DGRFP Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu Contribuabili Mijlocii.
In cauză s-a efectuat în probaţiune o expertiză contabilă şi interogatoriu pârâtei.
Examinând acţiunea de faţă instanţa a reţinut în fapt următoarele :
La data de 25.03.2009, în temeiul Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 9821/25.03.2009, AFP-CM Sibiu a emis Decizia de impunere nr. 31/2009 şi a stabilit în sarcina reclamantei o obligaţie bugetară de 1.251.949 lei, din care 673.185 lei T.V.A., suplimentar şi 578.764 lei accesorii. Decizia de impunere nr. 31/2009 a fost supusă contestaţiei fiscale prevăzută de art.205 C.p.f., cerere respinsă însă de către AFP-CM Sibiu prin Decizia nr.403/04.11.2009.
Sumele datorate potrivit Deciziei de impunere nr.31/2009 au fost eşalonate la plată conform Deciziei de eşalonare nr.23042/26.07.2009 modificată prin Decizia nr.36721/13.12.2011, aplicându-se astfel alte accesorii.
Anterior, au mai fost emise deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. 21352/11.07.2001, nr.21888/18.07.2011 şi nr. 22321/22.07.2011, într-un cuantum însumat de 246.807 lei, toate privind aceeaşi obligaţie bugetară de 1.251.949 lei, însă aceste accesorii nu au fost eşalonate la plată.
Prin Decizia Civilă nr.2391/16.05.2012 pronunţată de Î.C.C.J., în cauza nr.1372/57/2009 s-a dispus anularea Deciziei de impunere nr.31/2009 emisă de AFP-CM Sibiu, anularea în parte a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 9821/25.03.2009 emis de aceeaşi instituţie, respectiv Capitolul III-pct.2, „Constatări fiscale – taxa pe valoarea adăugată” precum şi Decizia nr.403/04.11.2009 emisa de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
In perioada de la emiterea Deciziei de impunere nr.31/2009 şi anularea sa irevocabilă, respectiv între 25.03.2009 şi 16.05.2012, reclamanta a achitat bugetului de stat în contul obligaţiilor suplimentare stabilite prin Decizia nr.31/2009 şi deciziilor accesorii, suma de 1.026.628 lei, respectiv 503.729 lei, taxă pe valoare adăugată suplimentară, şi 522.899 lei, accesorii. Plăţile s-au realizat prin viramente voluntare din contul reclamantei, prin virament din contul unui terţ poprit (suma de 313.137 lei, în data de 12.05.2009), precum şi prin executarea silită a conturilor reclamantei de către organele de executare din cadrul DGFP Sibiu.
Urmare anulării irevocabile a Deciziei nr.31/2009, prin cererea nr. 13758/21.05.2012 reclamanta a solicitat restituirea sumelor de care a fost lipsită timp de aproape 3 ani, iat în termenul legal s-a dispus prin Decizia de restituire nr.17694/29.06.2012. Din suma totală de 1.026.628 lei, s-a aprobat la restituire suma de 821.990 lei, restul fiind compensat cu alte obligaţii fiscale scadente la data emiterii Deciziei de restituire nr.17694/29.06.2012 însă organul fiscal nu s-a pronunţat asupra despăgubirilor datorate pentru perioada de reţinere.
De aceea prin plângerea prealabilă respectiv prin cererea nr. 257/19.10.2012 înregistrată la AFP –CM Sibiu sub nr. 26409/23.10.2012, reclamanta a solicitat în temeiul art. 41 din C.p.f., raportat la art.7 şi 19 din legea nr. 554/2004, în termenul prevăzut de art.70 alin.l C.p.c., să se dispună repararea pagubei cauzate prin impunerea şi reţinerea nelegală a sumelor plătite în baza Deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009 emisă de AFP –CM Sibiu , anulată prin Decizia civilă nr. 2391/16.05.2012 pronunţată de ICCJ în cauza nr.1372/67/2009, şi în consecinţă să se procedeze la acordarea despăgubirilor în cuantum de 162.318,26 lei, constând în prejudiciul efectiv şi beneficiul nerealizat, corespunzător sumelor impuse, plătite şi reţinute nelegal la buget, în perioada 25.03.2009-16.05.2012 în baza Deciziei de impunere nr.31/25.03.2009.
Pârâta prin adresa nr.28484/2012 (f.26) refuză acordarea despăgubirilor motivat de aceea că nu se încadrează în prevederile legale, respectiv art. 124 al.l din OG 92/2003 întrucât restituirea sumelor impuse în actele de control fiscale s-a făcut cu respectarea celor 45 zile.
Reclamanta a contestat în temeiul art.205 C.p.c., prin adresa 30439/2012 prin contestaţie fiscală acest refuz nejustificat, apreciind că despăgubirea ar putea avea natură fiscală întrucât sunt rezultate dintr-un raport fiscal.
Prin decizia 56/27.12.2012 (f.19) Administraţia Finanţelor Publice –Contribuabili Mijlocii Sibiu a soluţionat contestaţia în sensul respingerii acesteia, motivat de faptul că organul fiscal este îndreptăţit să acorde doar dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor de la buget, în baza OG 92/20013.
Tribunalul a apreciat că decizia nr. 56/2012 este nelegală pentru următoarele considerente :
Este adevărat că sumele nelegal percepute prin decizia de impunere nr. 31/2009 au fost restituite ca urmare a hotărârii judecătoreşti irevocabile, în termen de 45 de zile de la cererea formulată în acest sens de către reclamantă ( 13758/21.05.2012), prin decizia nr. 17694/2012. Însă apreciem că reclamanta a încercat un prejudiciu prin faptul că i-au fost reţinute la bugetul de stat nelegal sumele impuse pe perioada 25.03.2009-16.05.2012.
Este de asemenea real că acest aspect nu este reglementat de legislaţia naţională, singurul text de lege fiind art.124 din OG nr. 92/2003 însă acesta face referire la restituirea cu întârziere a obligaţiilor fiscale de la bugetul de stat ceea ce nu este situaţia în speţă.
Mare parte din practica depusă de reclamantă (dec. 1014/2014), cauza Eko- Elda c/a Grecia nu au în vedere rambursarea cu întârziere a TVA.
Insă s-a apreciat că litigiu dedus judecăţii şi problema de drept trebuie dezlegată prin aplicarea aquis-ului comunitar, aşa cum aceasta a fost interpretată de CJUE . Această instanţă a concluzionat că Statele Membre, prin condiţiile impuse pentru rambursarea TVA, trebuie să îndreptăţească contribuabilul să recupereze într-o manieră adecvată în întregime suma care îi este datorată spre rambursare. Aceasta implică în mod necesar ca rambursarea să aibă loc într-o perioadă rezonabilă de timp, prin plată sau mijloace echivalente, şi în orice caz, orice metodă de rambursare adoptată nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil.
Prin hotărârea Sosnowska (pct.27) CJUE a statuat că dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, acesta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralităţii fiscale . Aceste considerente nu fac decât să detalieze diferite aspecte ale principiului potrivit căruia, deşi statele membre dispun de o anumită libertate în stabilirea condiţiilor de rambursare a excedentului de TVA , aceste condiţii nu pot aduce atingere principiului neutralităţii fiscale, făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe.
Intre momentul formulării acţiunii şi momentul pronunţării sentinţei s-a pronunţat CJUE în cauza Mariana Irimie, principiile statuate aici având aplicabilitate directă în speţa de faţă.
Curtea a stabilit că potrivit unei jurisprudenţe consacrate cu mult timp în urmă, în pofida inexistenţei unei dispoziţii de drept al Uniunii referitoare la restituirea impozitelor naţionale care sunt incompatibile cu dreptul Uniunii, dreptul de a obţine rambursarea acestor impozite reprezintă consecinţa şi completarea drepturilor conferite particularilor de dispoziţiile dreptului Uniunii, astfel cum au fost interpretate de Curte. Statul membru este, aşadar, obligat să ramburseze impozitele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, acest drept la rambursare fiind un drept subiectiv conferit de ordinea juridică a Uniunii .
In lipsa unei reglementări a Uniunii în această materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuţia de a desemna, în temeiul principiului autonomiei procedurale, instanţele competente şi de a stabili modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor în justiţie destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii, cu condiţia, pe de o parte, ca aceste modalităţi să nu fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor acţiuni similare de natură internă (principiul echivalenţei)şi , pe de altă parte, ca acestea să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii).In plus, deşi principiul autonomiei procedurale a statelor membre lasă ordinii juridice interne a fiecărui stat membru competenţa de a stabili căile procedurale destinate să asigure protecţia drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii, acesta nu poate avea drept consecinţă restrângerea sau afectarea esenţei acestor drepturi.
Deşi în cauza Irimie se face vorbire despre dobânzile pe care trebuie să le plătească statele membre pentru taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, apreciem că principiile echivalenţei şi efectivităţii statuate de Curte în această cauză trebuie aplicate tuturor taxelor de acest fel percepute.
In cauză ne aflăm în prezenţa situaţiei instituită de art.117 lit.d din OUG 92/2003 modificată, a restituirii la cerere a sumelor plătibile ca urmare a aplicării eronate a procedurilor legale.
Este evident că reclamanta a încercat un prejudiciu în perioada 25.03.2009 (data nelegalei perceperi a sumelor respective ) şi până la 16.05.2012- data restituirii acestora.
Tribunalul, a apreciat că în baza normelor europene art.6 TUE şi a practici CJUE reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri.
Problema ce s-a pus în speţă este aceea de a determina dacă acest prejudiciu poate fi acoperit prin acordarea indicilor de inflaţie , acordarea dobânzii fiscale prevăzut de art.124 din OG nr. 92/2003 ( aspect contestat iniţial de ambele părţi ) sau dobânda legală prevăzută de OG 9/2003 şi OG nr. 13 /2011 .
Iniţial prin acţiune reclamanta a cerut despăgubiri în cuantum de 162.318,26 lei faţă de dobânda conform OG 9/2000 şi OG 13/2001 şi actualizare raportat la inflaţie (prejudiciu efectiv şi beneficiu nerealizat).
Ulterior în concluziile scrise a solicitat să fie obligate pârâtele să emită actul administrativ fiscal pentru plata despăgubirilor în cuantum de 292.651,00 lei reprezentând dobânda legală fiscală corespunzătoare sumelor impuse , plătite şi reţinute nelegal la buget,în perioada 25.03.2009-16.05.2012 în baza deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009 şi în subsidiar solicită să fie obligate pârâtele fie la plata despăgubirilor în cuantum de 162265,12 lei constând în prejudiciu efectiv (devalorizare prin inflaţie 65.973 lei ) şi beneficiu nerealizat(dobânda de 96.292,12 lei ) corespunzător sumelor impuse plătite şi reţinute nelegal la buget, în perioada 25.03.2009-16.05.2012 în baza deciziei de impunere nr. 31/25.03.2009, fie să emită actul administrativ fiscal privind plata acestora în măsura în care despăgubirile pretinse au natura obligaţiilor fiscale.
Tribunalul a apreciat că în cauză este vorba de un raport juridic de drept fiscal ce presupune aplicarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală.
In lipsa unui text de lege ce să reglementeze o atare situaţie, dobânda ce trebuie acordată,cu titlu de despăgubiri, este cea fiscală prevăzute de art.124 al.7 din OUG 92/2003. Conform expertizei este vorba de suma de 292.651 lei.
In cauză deşi reclamantul a oscilat asupra temeiului legal al dobânzilor solicitate Tribunalul apreciază că în cauză nu poate fi vorba de aplicarea OG.9/2000 şi apoi OG 13/2011 întrucât aceste acte normative reglementează nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile bănești existente în baza unor contracte civile sau comerciale şi prevăd expres care este materia juridică în care se pot aplica, respectiv convenţii încheiate între părţi şi care privesc plata unei obligaţii băneşti sau restituirea împrumutului.
Concluzionând Tribunalul a reţinut că reclamanta era îndreptăţită la recuperarea prejudiciului produs prin efectele perceperii nelegale a TVA în perioada 25.03.2009 – 16.05.2012 aşa încât decizia nr. 56/2012 emisă de ANAF Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii prin care s-a respins această cerere este nelegală, iar instanţa urmează a o anula fiind evident un act vătămător în sensul legii contenciosului administrativ (art.18 al.12 din Lg.)
Reclamanta este îndreptăţită să ceară şi despăgubiri în temeiul art.11 al.3 din L.554/2004 acestea fiind în cuantum de 292.651 lei conform raportul de expertiză efectuat în cauză aceste sume rezultând prin aplicarea dobânzii fiscale asupra sumelor nelegal percepute. La plata acestor sume va fi obligată AJFP Sibiu Contribuabili Mijlocii.
In contextul în care DGRFP Braşov nu a emis decizia contestată ea nu are calitate procesual pasivă în prezenta cauză , nu există raport juridic de obligaţii fiscale încheiat între ea şi reclamantă aşa încât faţă de această entitate ( faţă de care reclamanta şi-a precizat anterior acţiunea şi nu a dat mandat de reprezentare Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Sibiu ) acţiunea va fi respinsă.
Ca urmare a admiterii acţiunii pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, fiind în culpă procesuală în baza art.274 C.p.c. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată . S-au solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de 33.474 şi s-au depus acte justificative în acest sens.
Tribunalul în baza art. 274 al.2, 3 C.p.c. a apreciat ca justificate o parte din aceste cheltuieli, reducând onorariu avocat de la 24.800 lei la 20.000 lei (dat fiind gradul de complexitate al cauzei) neacordând onorariu expertiză extrajudiciară întrucât în cauză a fost efectuată o expertiză judiciară.
In ce priveşte facturile de la punctele 7,8,9 din lista de cheltuieli, acestea nu au fost acordate: cheltuieli de deplasare la Tribunalul Giurgiu (factura 7 ) onorariu asistenţă juridică iunie 2013, august 2013, în cuantum de câte 1000 lei întrucât acestea nu pot fi acordate suplimentar priveşte onorariu cuprins în cele două chitanţe iniţiale şi este probabil onorariu lunar perceput de cabinetul de avocatură pentru consultanţă juridică (altul decât litigiu de faţă) .
