Incheierea primei instanţe prin care a fost admisă plângerea inculpatului şi a fost revocată măsura arestării preventive este nelegală, în condiţiile în care a fost învestită cu o plângere împotriva ordonanţei parchetului de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive.
Din examinarea dispoziţiilor art. 139 din Codul de procedură penală rezultă că înlocuirea şi, respectiv, revocarea măsurii arestării preventive sunt instituţii diferite, determinate de împrejurări diferite. Astfel, înlocuirea măsurii preventive are loc când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, în vreme ce revocarea se dispune atunci când un asemenea temei nu mai există.
(Decizia nr. 1154 din 14 august 2001 – Secţia a Il-a penală)
Prin încheierea de şedinţă din 7 august 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, a fost admisă plângerea formulată de inculpatul M.G.F., a fost revocată măsura arestării preventive şi a fost dispusă punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
S-a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, inculpatul a formulat plângere împotriva ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, prin care s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive, formulată de inculpat.
Prin încheierea de şedinţă din 27.07.2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală, tribunalul a reţinut că din raportul de expertiză şi planşele foto rezultă că inculpatul este consumator de droguri, având asupra sa doar 4 seringi pe care deja le folosise. Din procesul-verbal de percheziţie corporală nu a reieşit că acesta ar fi avut asupra sa diferite cantităţi de heroină, pe care să le comercializeze, el precizând că se droghează din 1996, în prezent aflându-se în tratament de dezintoxicare.
Pe cale de consecinţă, cum legea prevede pentru fapta săvârşită de inculpat o pedeapsă de 5 ani închisoare, ceea ce ar putea duce la aplicarea unei pedepse finale de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 81 din Codul penal, el neavând antecedente penale, tribunalul a admis plângerea, considerând că cercetarea inculpatului se poate face şi cu acesta în stare de libertate.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât în cauză subzistă ambele condiţii prevăzute cumulativ de dispoziţiile art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, indicat ca temei al arestării preventive.
Astfel, noţiunea de pericol pentru ordinea publică la care se referă textul sus-menţionat rezultă din natura şi împrejurările comiterii faptei, precum şi din elementele ce caracterizează persoana inculpatului care a săvârşit fapta în stare de recidivă, contrar celor reţinute în motivarea tribunalului.
Examinând recursul declarat de parchet, prin prisma criticii formulate, dar şi din oficiu sub toate aspectele, Curtea a constatat că acesta este fondat, însă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 139 din Codul de procedură penală, “Măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.”
Pe de altă parte, conform alin. 2 din acelaşi articol, “Când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.”
Din examinarea acestor dispoziţii legale rezultă că înlocuirea şi, respectiv, revocarea măsurilor preventive sunt chestiuni diferite, determinate de împrejurări diferite. Astfel, înlocuirea măsurii preventive are loc atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, în vreme ce revocarea se dispune atunci când un asemenea temei nu mai există.
Pe de altă parte, fiind învestită cu o cerere care tinde la a se constata că temeiurile avute în vedere la arestarea preventivă a inculpatului s-au schimbat, instanţa este obligată să se pronunţe în limitele cererii cu care a fost învestită, neputându-se pronunţa în lipsa unei precizări exprese a petentului, în sensul că înţelege să-şi modifice cererea iniţială, asupra revocării măsurii arestării preventive, căci aceasta ar echivala cu o nerezolvare a fondului cauzei.
în speţă, inculpatul a formulat o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, unde cauza se află încă în faza de urmărire penală, cerere care i-a fost respinsă prin ordonanţa din 17.07.2001.
împotriva acestei ordonanţe, inculpatul a formulat o plângere, înregistrată, conform dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti (căreia i-ar fi revenit competenţa de a judeca fondul cauzei), plângere întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 139 din Codul de procedură penală şi care viza de asemenea exclusiv înlocuirea măsurii arestării preventive.
în urma declinării de competenţă ca efect al modificărilor suferite de art. 27 din Codul de procedură penală, această plângere a ajuns pe rolul Tribunalului Bucureşti. Din examinarea celor două încheieri de şedinţă din dosarul cauzei, precum şi a celorlalte acte, nu rezultă că inculpatul în mod expres şi explicit a arătat că înţelege să-şi modifice obiectul cererii iniţiale din înlocuire în revocare a măsurii arestării preventive, lucru de altfel imposibil, câtă vreme plângerea viza o ordonanţă a procurorului, prin care acesta se pronunţase exclusiv asupra înlocuirii măsurii arestării preventive.
Cu toate acestea, fără nici o motivare, instanţa de fond se pronunţă asupra revocării măsurii arestării preventive fără a face vreo precizare referitoare la o eventuală schimbare a obiectului plângerii cu care a fost învestită. Curtea a apreciat că menţiunile cuprinse în partea introductivă a încheierii recurate, care, cuprinzând susţinerile apărătorului inculpatului, se referă la admiterea plângerii şi revocarea măsurii arestării, nu pot echivala în lipsa unei precizări exprese, venită din partea inculpatului, cu o schimbare a obiectului cererii iniţiale.
Pe de altă parte, şi mai presus de toate aceste considerente, instanţa de fond nu a analizat admisibilitatea unei asemenea plângeri, faţă de dispoziţiile legale exprese şi limitativ prevăzute în Codul de procedură penală, care acordă posibilitatea inculpatului de a formula plângere la instanţa căreia i-a revenit competenţa să judece cauza în fond, numai împotriva ordonanţei prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a arestării sau, după caz, a obligării de a nu părăsi localitatea, cu consecinţa implicită a inadmisibilităţii unei căi de atac împotriva ordonanţei procurorului, prin care acesta se pronunţă asupra unei cereri de înlocuire sau, după caz, de revocare a măsurii arestării preventive, câtă vreme cauza se află în cursul urmăririi penale.
Pentru toate aceste considerente, admiţând recursul declarat de parchet şi constatând că prin încheierea recurată nu a fost rezolvat fondul cauzei, Curtea a casat această încheiere şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
