Tribunalul ARAD Sentinţă civilă nr. 6185 din data de 29.10.2013
Prin sentința civilă nr. 6185 din 29.10.2013 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. 7108/108/2013, s-a admis acțiunea în administrativ formulată de reclamantul primar, a fost anulat ca nemotivat ordinul atacat și s-a respins ca inadmisibilă, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtului prefect de către intervenientul viceprimar pentru consiliul local.
În considerentele hotărârii, tribunalul a statuat cu valoare de principiu că privitor la necesitatea motivării în fapt și în drept, într-o măsură suficientă și de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanței de judecată, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1580 din 11 aprilie 2008 a Secției de Contencios Administrativ și Fiscal, publicată, arătându-se în aceasta că puterea discreționară conferită unei autorități nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută și fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor prevăzute de Constituție, ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituția României prevede în art. 31 alin. 2 obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățeanului asupra treburilor publice, dar și asupra problemelor de interes personal, prin urmare, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenței de a emite acel act, ci și din perspectiva posibilității persoanei și a societății de a aprecia asupra legalității măsurii, respectiv asupra respectării granițelor dintre puterea discreționară și arbitrariu, fiindcă a accepta teza potrivit căreia autoritatea nu trebuie să-și motiveze deciziile echivalează cu golirea de conținut a esenței democrației și a statului de drept bazat pe principiul legalității, cu alte cuvinte în condițiile în care autoritățile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora și în condițiile în care deciziile acestor autorități sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susține, cum pare că ar dori instituția pârâtă, că este permisă absența motivării explicite a actului administrativ atacat.
În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative, prin urmare motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului și în raționamentul tribunalului, motivarea urmărește o dublă finalitate; îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.
Așadar, a motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea și aprecierea legalității sale, iar importanța acestei exigențe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum și de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicații și deci motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speța de față a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia necesității constatării încetării de drept a mandatului de primar, cu alte cuvinte, motivarea trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă și circumstanțială.
De altfel, și în jurisprudența comunitară s-a reținut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis și trebuie să prezinte de o manieră clară și neechivocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor și, de asemenea, să permită curților comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C – 367/1995) și astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiție, amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă, sau greșită, este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor, mai mult decât atât, insuficiența motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C – 41/1969) și o detaliere a motivelor este necesară și atunci când instituția emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparență, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat și, în același timp, permite exercitarea de către curte a controlului jurisdicțional (cauza C – 509/1993).
Or, în cauză, în condițiile în care ordinul contestat a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 69 alin. 2) lit. b) din Legea nr. 215/2001 republicată, a administrației publice locale, este indeniabil că autorul actului administrativ atacat în speță era dator să-l motiveze și în fapt, în contextul în care tribunalul subliniază imperios că motivarea unui act administrativ are două laturi esențiale, respectiv indicarea textelor legale aplicabile situației date, precum și, în al doilea rând, indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reținut aplicabilitatea acelor texte legale și din această perspectivă, este pe deplin justificată aserțiunea reclamantului din acțiunea sa în conformitate cu care trebuie admisă ca o regulă generală că nu numai, dar în special actele administrative individuale care sunt defavorabile unei persoane trebuie motivate, în contextul în care motivarea constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și numai aceasta face posibilă exercitarea efectivă a dreptului la apărare, în acord și cu jurisprudența aceleiași instanțe supreme ce trebuie reamintită și în sentința de față:
S-a statuat astfel prin decizii de speță că obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale, cum este cazul în speță unde ordinul contestat face referire la pretinse nereguli, afirmate generic, situație care contravine art. 31 alin. 2) din Constituție în sensul că nu asigură informarea corectă cu privire la problema de interes personal analizată (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 2732/2008); din perspectiva instanței de judecată, motivarea este decisivă pentru a face demarcația între actul administrativ adoptat în cadrul marjei de apreciere conferite de legea autorității publice și cel adoptat prin exces de putere, astfel cum este definit acest termen în articolul 2 alin. 1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1153/2008); motivarea actului administrativ este menită a evita dobândirea de către autoritatea administrativă a unei puteri discreționare, precum și a asigura exercitarea de către subiectul de drept căruia i se adresează a dreptului la apărare și a celui la un proces echitabil, reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, condiție a cărui nesocotire atrage anulabilitatea actului (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1384/2008); în continuarea celor arătate privitor la asigurarea dreptului la un proces echitabil celui căruia i se adresează actul administrativ, s-a reamintit de către tribunal că Curtea E.D.O. nu încetează să scoată în evidență principiul fundamental al preeminenței dreptului afirmat încă din hotărârea “Sunday Times”; din 26 aprilie 1979, în contextul în care este știut că beneficiar al garanțiilor asupra cărora statuează art. 6 din Convenție, amintit în alineatul precedent, este “orice persoană”; (Comisia E.D.O. decizia din 17 decembrie 1968, plângerea nr. 3798/68); în concluzie, tribunalul a considerat că absența motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și o încălcare a obligației constituționale a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.
O concluzie contrară ar fi de natură să înfrângă și prevederile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ce consacră “dreptul la bună administrare”;, (conform alineatelor 1 și 2 din acest articol : “orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii și acest drept include în principal: (a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere; (b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial; (c) obligația administrației de a-și motiva deciziile”;) ceea ce evident că nu poate fi acceptat; mai mult decât atât, ar nesocoti principiul “egalității armelor”; care cere ca “fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ vis-a-vis de partea adversă”; (Curtea EDO, Dombo Beheer BV c. Olanda, hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, p. 19; Comisia EDO, dec. din 16 iulie 1968, plângerea nr. 2804/66 Annuaire de la Convention, vol. XI, p. 381; Curtea EDO, Georgiadis c. Greciei, hotărâre din 29 mai 1997), dar și pe cel al prezumției de nevinovăție fiindcă obligația respectării prezumției de nevinovăție revine nu doar judecătorului, ci tuturor autorităților statului (Curtea EDO, Allenet de Ribemont, hotărâre din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16; Curtea EDO, Daktaras c. Lituaniei, hotărâre din 10 octombrie 2000).
În fine, s-a mai reamintit de către tribunal că cele învederate în sentința de față privitor la nulitatea/nevalabilitatea actului administrativ nemotivat se regăsesc și în jurisprudența Curții de Apel Timișoara, atât a Secției de contencios administrativ și fiscal (spre exemplificare decizia civilă nr. 5764/18.06.2013,prin care a fost menținută sentința civilă nr. 3392/06.09.2012 a Tribunalului Arad sau decizia civilă nr. 970/08.10.2008, prin care a fost modificată sentința civilă nr. 338/14.03.2008 a Tribunalului Caraș Severin) cât și a Secției litigii de muncă și asigurări sociale (spre exemplificare decizia civilă nr. 262/19.02.2010 prin care, cu excepția cuantumului cheltuielilor de judecată acordate, a menținut sentința civilă nr. 1380/06.10.2009 a Tribunalului Arad).
Cât privește cererea de intervenție accesorie formulată în interesul părții pârâte, s-a subliniat că în sensul în care în mod constant s-a statuat în literatura de specialitate, dar și în jurisprudență, intervenția accesorie are un scop limitat tocmai pentru aceea că intervenientul accesoriu nu invocă un drept propriu și nu urmărește pronunțarea unei hotărâri pentru el, ci tinde prin apărările pe care le face ca soluția în proces să se dea în favoarea părții pentru care a intervenit și tocmai de aceea în vederea pronunțării asupra admisibilității în principiu, instanța de judecată nu are de făcut alte verificări decât dacă terțul justifică un interes, dacă demersul său judiciar are legătură cu cererea principală și dacă este admisibilă, or, în cauză, deși cererea intervenientului are legătură cu cererea principală fiind susținute apărările instituției pârâte, singura concluzie judicioasă care se impune, raportat la lucrările dosarului, dar îndeosebi la conținutul cererii de intervenție și cele învederate în ședința publică sus menționată, este aceea că intervenientul nu a justificat interesul despre care s-a făcut vorbire mai sus într-o măsură suficientă, deși era îndatorat în acest sens, potrivit art. 61 alin. 1) din Noul Cod de procedură civilă.
