Tribunalul ARAD Sentinţă civilă nr. 3354 din data de 07.05.2013
Prin sentința civilă nr. 3354 din 07.05.2013 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. 3720/108/2013, a fost respinsă cererea formulată de reclamant pentru suspendarea executării deciziei de impunere emisă de pârâtă, privind obligații fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.
În considerentele hotărârii, tribunalul a statuat că, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond, iar în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate, iar potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 2 și 4 din lege, instanța soluționează cererea de suspendare, de urgență și cu precădere, cu citarea părților, iar hotărârea prin care se pronunță suspendarea este de drept, ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare; s-a reținut de către tribunal că actul administrativ se bucură de o prezumție de legalitate fiind el însuși titlu executoriu iar suspendarea actului administrativ, ca operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia apare ca o situație de excepție care presupune cu necesitate îndeplinirea cumulativă a condițiilor privind existența cazului bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente; cele două condiții, prin tonul lor restrictiv – imperativ denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând așadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat care să fie de natură a argumenta existența “unui caz bine justificat”; și a “iminenței producerii unei pagube”;.
Or, în privința “cazului bine justificat”; reclamantul a invocat aspecte de nelegalitate a deciziei de impunere, în ceea ce privește calificarea veniturilor realizate, calitatea de plătitor de TVA, estimările cifrei de afaceri și metodele utilizate, ca și aspecte vizând calculul TVA, dar aceste aspecte nu întemeiază cazul bine justificat întrucât reprezintă aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât ea vizează fondul actului și deci se analizează exclusiv în cadrul acțiunii în anulare (sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.3511/18.10.2006, publicată în Jurisprudență 2006 II).
Existența cazului bine justificat poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative iar în prezenta cauză reclamantul nu a invocat asemenea împrejurări de fapt sau drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ așa cum prevede art.2 alin.1 lit.f din Legea nr.554/2004, ci a făcut trimitere la motivele evidențiate, adică tocmai la aspectele de nelegalitate la care s-a făcut referire în aliniatul precedent al sentinței de față, care nu au o aparență de valabilitate atât de puternică încât să justifice prin ele însele îndeplinirea acestei condiții; cazul bine justificat presupune un indiciu temeinic de nelegalitate care să se impună în mod evident și în procedura suspendării executării actului administrativ, ocazie unde instanța astfel investită verifică numai aparența dreptului căci așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia 4901/2007, în aplicarea dispozițiilor art.14 alin.1 din legea nr.554/2004 instanța nu trebuie să examineze pe fond actul a cărui suspendare se solicită ci analiza actului administrativ se limitează la o simplă pipăire a fondului (aceeași instanță supremă pronunțându-se în același sens cu referire la limitele cercetării efectuate de instanță cu ocazia soluționării cererii de suspendare a executării actului administrativ și prin deciziile nr. 507 din 26.01.2007, publicată în Jurisprudență 2007 I și 3316 din 29.06.2007, publicată în Jurisprudență 2007 II).
Cele evidențiate mai sus, se regăsesc și în jurisprudența de dată recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de administrativ și fiscal în care sens s-a menționat că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ și astfel de împrejurări au fost reținute ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, a unuia emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ ori modificarea importantă a actului administrativ fiscal în calea recursului administrativ (decizia nr. 764 din 16 februarie 2012, pronunțată în dosarul nr. 7309/2/2011); cu alte cuvinte, cazul bine justificat poate să fie reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și consistența probelor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actului pentru că în caz contrar s-ar prejudicia fondul cauzei ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare a suspendării executării chiar dacă aceasta nu înseamnă că indiciile de nelegalitate trebuie să se refere exclusiv la dimensiunea formală a actului administrativ pentru că legea nu face distincție între cerințele de legalitate de ordin procedural și cele substanțiale, esențial fiind doar ca aparența de nelegalitate să fie evidentă deci să poată fi identificată fără o examinare aprofundată a cauzei (decizia nr. 107 din 13 ianuarie 2012, pronunțată în dosarul nr. 12331/2/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal).
Prin urmare, cele învederate de către reclamant în cererea introductivă în niciun caz nu pot să producă îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ, în contextul în care aceeași instanță supremă a statuat prin decizia enunțată la aliniatul precedent că atât cazul bine justificat, dar și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului ce poate efectua analiza sumară a aparenței dreptului pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, dar cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
În privința prevenirii producerii unei pagube iminente tribunalul a reținut că susținerile reclamantului în acest sens enunțate deja la primul alineat al considerentelor de față ce ar justifica astfel, în opinia părții reclamante, paguba iminentă nu sunt de natură a conduce la concluzia îndeplinirii acestei condiții; în primul rând, susținerea potrivit căreia executarea imediată ar produce un prejudiciu reclamantului în sensul arătat nu este suficientă pentru a demonstra iminența producerii unei pagube întrucât aceasta ar trebui să constea într-o consecință a executării iar nu în însăși executarea actului administrativ atacat; paguba nu poate consta în suma de bani ce trebuie plătită potrivit actului administrativ fiscal contestat ci ar trebui să constea într-o împrejurare generată de această plată întrucât astfel orice a unui act administrativ ar aduce cu sine și iminența producerii unei pagube astfel încât aceasta ar reprezenta o regulă iar nu o situație de excepție așa cum este reglementată de Legea nr.554/2004 (în care sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3050 din 21.09.2006 publicată în Jurisprudență 2006 II).
Cele arătate mai înainte cu privire la condiția pagubei iminente sunt în deplin acord și cu jurisprudența, iarăși de dată recentă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, arătându-se sub acest aspect că în orice caz existența unui prejudiciu (existența unei iminențe de producere a unui prejudiciu) presupune producerea unei pagube ca urmare a încălcării unor dispoziții legale, astfel că punerea în executare a unui act administrativ nu poate constitui temei pentru invocarea iminenței unui prejudiciu din moment ce actul administrativ respectiv se bucură încă de o puternică prezumție de legalitate (decizia nr. 491 din 02 februarie 2012, pronunțată în dosarul nr. 1047/36/2011).
