Cadrul procesual al garanţiilor ce trebuie examinate de instanţele de judecată cu privire la impunerea unei măsuri privative de libertate cuprinde atât art. 148 din Codul de procedură penală şi art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în aplicarea acestui text de lege.
(Decizia nr. 436/R din 11 martie 2003 – Secţia Ipenală)
Prin încheierea de şedinţă din 19.02.2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a Il-a penală a respins ca nefondată plângerea împotriva ordonanţei Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, emisă la 5.12.2002 în Dosarul nr. 277/P/2002, prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive, privind pe inculpatul A.H.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că măsura este legală, fiind respectate dispoziţiile formale prevăzute de art. 137 din Codul de procedură penală, precum şi condiţiile imperative impuse de art. 143 şi 148 din Codul de procedură penală.
în speţă, condiţia existenţei pericolului pentru ordinea publică a fost îndeplinită prin apartenenţa inculpatului la o asociere infracţională constituită dintr-un număr mare de inculpaţi şi fictive, ca şi scopul avut în vedere, de a evita plata taxelor datorate către stat şi de a induce în eroare statul cu privire la restituirea ilegală de TVA.
împotriva acestei încheieri, inculpatul a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul greşitei reţineri a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 148 alin. 1 lit. c) şi h) din Codul de procedură penală.
Examinând încheierea recurată în cadrul motivului de casare invocat-art. 3859 alin. 1 pct. 9 din Codul de procedură penală -, precum şi din oficiu, în conformitate cu prevederile art. 3859 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat următoarele:
Verificând strict încheierea recurată, în raport de cazul de casare invocat în motivele scrise de recurs, Curtea a constatat că această critică nu este fondată.
Motivarea succintă şi lipsită de concreteţe nu echivalează cu nemotivarea soluţiei de respingere a plângerii cu care a fost învestită instanţa.
S-a constatat însă că, în raport de prevederile art. 1401 din Codul de procedură penală, instanţa trebuia să examineze legalitatea măsurii arestării preventive cu referire la temeiurile arestării menţionate în ordonanţa de arestare, respectiv prevederile art. 148 alin. 1 lit. c) şi h) din Codul de procedură penală raportat la art. 143 din Codul de procedură penală.
Din ordonanţa de arestare s-a reţinut că inculpatul este cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. 1, 2 din Codul penal, art. 20 raportat la art. 215 alin. 1, art. 25 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 33 lit. a) din Codul penal, constând în aceea că, în perioada aprilie -octombrie 2002, s-a asociat cu alţi învinuiţi în vederea săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune prin restituirea nelegală a TVA, ajutându-i pe inculpaţi să inducă în eroare Direcţia Finanţelor Publice Ilfov, cu prilejul rambursării ilegale de TVA, în cuantum de aproximativ 23 miliarde lei.
Pentru a putea fi cenzurată de instanţă, ordonanţa de arestare trebuie motivată în concret, iar nu prin invocarea unor texte de lege, fără nici o referire la probele din care rezultă necesitatea luării măsurii.
O asemenea obligaţie rezultă din prevederile art. 137, 146 şi 203 din Codul de procedură penală.
Astfel, în speţa analizată, din nici o probă nu rezultă indiciile săvârşirii infracţiunilor reţinute şi nu rezultă că există temerea că inculpatul va mai săvârşi alte fapte.
De asemenea, nu s-au produs dovezi, în sensul prevederilor art. 148 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală, că inculpatul s-a sustras cercetărilor, cu atât mai mult cu cât inculpatul a dat declaraţii cu mult înainte de a fi arestat.
în lipsa unor indicii concrete de săvârşire a faptei, nu se justifică nici pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul. De altfel, faţă de persoana inculpatului nu s-a făcut referire în concret la elementele care ar justifica considerarea că inculpatul ar prezenta pericol pentru ordinea publică.
NOTĂ:
Pentru ca o măsură de reţinere sau arestare să fie permisă, trebuie să existe motive plauzibile (Fox, Campbell şi Hartley) de a se bănui că s-a săvârşit o infracţiune.
Noţiunea de motive plauzibile, indicii temeinice, depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz.
Organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă instanţele cu privire la existenţa acestor indicii temeinice.
Acest lucru nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzele inculpatului din momentul arestării (Brogan şi Murray). Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă acelaşi nivel de certitudine cu cele care permit inculparea şi, cu atât mai puţin, cu cele care permit condamnarea.
