Conform dispozitiilor art. 159 Cod de procedură civilă necompetenta instantei este de ordine publică doar atunci când, procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, procesul este de competenţa unei instanţe de acelaşi grad iar părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cauzei, necompetenţa este de ordine privată.
În cazul acţiunilor îndreptate împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice necompetenţa este de ordine privată şi aceasta nu putea fi invocată legal de recurentul pârât decât în condiţiile expres reglementate de art. 159 alin. 3 Cod de procedură civilă, respectiv prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.56526/3/2010 (nr. vechi 1521/2011) – DECIZIA CIVILĂ NR.1206/10.10.2011)
Prin acţiunea înregistrată sub nr.20443/299/2009, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta D.G.A.S.P.C.SECTOR 1 B. a chemat în judecată pe pârâtul C.J.D. prin D.G.A.S.P.C.D., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 143.424 lei, reprezentând cheltuieli efectuate cu acordarea serviciilor sociale în structurile rezidenţiale din subordinea sa şi la plata majorărilor de întârziere de 0,1% pe zi, de la data notificării şi până la achitarea efectivă a pretenţiilor.
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată, susţinând că nu poate avea o astfel de obligaţie de plată în lipsa acordului conducătorului D.G.A.S.P.C. D.
Prin sentinţa civilă nr.3053/18.02.2010, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul la plata sumei de 143.424 lei, reprezentând contravaloare servicii sociale şi la plata majorărilor de întârziere de 0,1% pe zi, calculate începând cu data de 4.06.2009, până la achitarea efectivă a sumei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică (M.), aflat în subordinea reclamantei, au fost instituţionalizate patru persoane cu dizabilităţi, domiciliate în pe raza teritorială a judeţului Dâmboviţa, întrucât, potrivit adresei nr.4684/28.01.2008 a D.G.A.S.P.C.T., acestea nu puteau fi reintegrate în familie, iar Centrul aparţinând D.G.A.S.P.C.T. nu dispunea de locuri libere.
În continuare, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.33 alin.2 şi 3 din H.G. nr.268/2007, obligaţia de decontare a cheltuielilor revine consiliului judeţean sau consiliilor locale în a căror rază teritorială îşi are domiciliul persoana cu handicap, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Fiind vorba de o obligaţie legală, instanţa a apreciat că nu are relevanţă faptul că există sau nu angajamente de plată din partea beneficiarilor sau reprezentanţilor legali, neonorate însă.
De asemenea, s-a considerat că nu are relevanţă nici faptul că nu există un acord al preşedintelui Consiliului Judeţean Dâmboviţa, atâta timp cât la dosar există dovezi potrivit cărora cele patru persoane, care au domiciliul pe raza acestui judeţ, nu pot fi reintegrate în familie şi nici nu pot fi asistate în centrele de profil din judeţ.
În consecinţă, instanţa a apreciat că reclamanta a făcut dovada pretenţiilor sale, precum şi a faptului că sunt îndeplinite condiţiile legale de decontare a acestora de către pârât.
De asemenea, având în vedere calitatea de instituţie publică a reclamantei, precum şi faptul că aceste sume se fac la buget, instanţa a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală referitoare la majorările de întârziere, în cuantum de 0,1% pe zi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, recursul fiind înregistrat sub acelaşi număr unic de dosar pe rolul Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială.
Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare la motivele de recurs, prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei Comerciale a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 27.09.2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, a scos cauza de pe rol şi a dispus înaintarea acesteia conducerii tribunalului pentru repartizare aleatorie la o secţie civilă.
În urma repartizării aleatorii, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, sub nr.56526/3/2010, iar prin cererea depusă la dosar la data de 1.06.2011, pârâta recurentă a solicitat recalificarea căii de atac din recurs în apel, având în vedere faptul că obiectul litigiului are o valoare ce depăşeşte suma de 100.000 lei prevăzută de art.2821 Cod de procedură civilă.
Prin încheierea din şedinţa publică de la 23.05.2011, tribunalul a calificat calea de atac exercitată de pârât ca fiind apelul, iar prin decizia civilă nr.503/A/30.05.2011 a dispus respingerea apelului ca fiind nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.33 alin.2 din Legea nr.448/2006, decontarea cheltuielilor revine Consiliului judeţean sau local prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, iar potrivit dispoziţiilor Legii nr.215/2001, consiliul judeţean este autoritatea administraţiei locale, fiind un organ deliberativ, fără personalitate juridică, situaţie în care calitate procesuală pasivă în cauză nu poate să aibă decât apelantul pârât.
În aceste condiţii, tribunalul a respins ca nefondată critica prin care apelantul susţinea că intimata reclamantă ar fi trebuit să cheme în judecată, în calitate de pârât, şi Consiliul Judeţean Dâmboviţa.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr.448/2006 şi H.G. nr.268/2007, pentru decontarea cheltuielilor ocazionate de instituţionalizarea celor patru persoane menţionate în acţiune nefiind necesar nici acordul conducătorului direcţiei din cadrul unităţii administrativ teritoriale în care persoana cu îşi are domiciliul, adică al Direcţiei din Dâmboviţa şi nici acordul Direcţiei din Sectorul 1.
Întrucât la momentul apariţiei Legii nr.448/2006, prin dispoziţiile art.53 cu raportare la art.33 alin.2 şi 3 din Legea nr.448/2006, s-a prevăzut în mod expres obligaţia legală de decontare a acestor cheltuieli de către consiliul judeţean sau local în raza căruia îşi are domiciliul persoana cu handicap, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, tribunalul a apreciat că apelantul pârât datorează aceste cheltuieli intimatei reclamante, iar adăugarea ulterioară a unor condiţii pentru acceptarea persoanelor cu handicap în centrele din alte unităţi administrativ teritoriale, prin H.G. nr.268/2007, nu sunt aplicabile în speţă.
Şi împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul pârât, invocând următoarele motive:
– instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea competenţei altei instanţe (art.304 pct.3 Cod de procedură civilă).
În dezvoltarea acestei critici, s-a susţinut că potrivit art.5 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată trebuia să se facă la instanţa domiciliului pârâtului, în condiţiile în care acţiunea avea ca obiect pretenţii, iar în condiţiile în care sediul recurentului se află în Târgovişte, competenţa materială pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă aparţinea Judecătoriei Târgovişte şi nu Judecătoriei sectorului 1. În opinia recurentului, această excepţie era de ordine publică, iar instanţa de apel, precum şi cea de fond aveau obligaţia să-şi verifice din oficiu propria competenţă, prin raportare la obiectul cauzei dedus judecăţii şi faţă de normele imperative de competenţă prevăzute de Codul de procedură civilă.
– instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii (art.304 pct.9 Cod de procedură civilă).
În dezvoltarea acestei critici, s-a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art.54 alin.4 din Legea nr.448/2006, fără să aibă în vedere şi Ordinul nr.468/2009, în care se arată expres că „Solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ teritorială în care persoana cu handicap îşi are domiciliul, privind admiterea acesteia într-un centru rezidenţial public din alt judeţ, decât cel de domiciliu, reprezintă actul administrativ în baza căruia se realizează decontarea cheltuielilor”.
Analizând decizia instanţei de apel, în raport de dispoziţiile art.304 pct.3 şi 9 Cod Procedură Civilă, invocate de recurent în motivele de recurs, Curtea a reţinut că recursul este nefondat , pentru următoarele considerente:
Prin primul motiv de recurs, recurentul pârât invocă necompetenţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti pentru soluţionarea cauzei, în primă instanţă , susţinând că era competentă, conform art. 5 Cod Procedură Civilă, instanţa de la sediul său, respectiv Judecătoria Târgovişte.
Conform dispoziţiilor art.159 Cod Procedură Civilă necompetenţa instanţei este de ordine publică doar atunci când, procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad, sau, în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei instanţe de acelaşi grad, iar părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.
Coroborând dispoziţiile art. 5 Cod Procedură Civilă cu dispoziţiile art. 8 Cod Procedură Civilă, Curtea reţine că necompetenţa teritorială a primei instanţe invocată de recurent nu este exclusivă, în cazul acţiunilor îndreptate împotriva direcţiilor generale, legiuitorul reglementând posibilitatea soluţionării acestora, fie de instanţa de la sediul pârâtului (art. 5 C.pr.civ.), fie de instanţa din capitala ţării sau din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamanta (art. 8 C.pr.civ.).
Fiind vorba, conform art. 159 Cod Procedură Civilă, de o necompetenţă de ordine privată, aceasta nu putea fi invocată legal de recurentul pârât, decât în condiţiile expres reglementate de art.159 alin.3 Cod Procedură Civilă, respectiv prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
În cauza de faţă, recurentul pârât nu a formulat această excepţie prin întâmpinarea depusă la fond, prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei primei instanţe ci a invocat-o, omissio medio, direct în recurs, situaţie în care nu mai poate fi primită şi analizată de instanţa de recurs.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că, atât sentinţa instanţei de fond, cât şi decizia instanţei de apel sunt legale, fiind pronunţate cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, inclusiv a dispoziţiilor art.54 alin.4 din Legea nr.448/2006, ale art. 34 din HG nr. 268/2007 şi ale Ordinului nr. 468/2009.
SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI
ŞI DE FAMILIE
4) Contractul de mandat este guvernat, în ceea ce priveşte forma, de principiul simetriei.
Contractul de vânzare – cumpărare (care reprezintă actul juridic în vederea căruia s-a acordat în speţă mandatul) este un contract consensual (având ca obiect doar imobilul construcţie, nu şi teren) fiind încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată, cu dată certă astfel încât şi mandatul încheiat sub semnătură privată dat în acest sens este valabil.
