-art. 7, 11 din Legea 554/2004;
-art.137, 312 Cod procedură civilă.
Stabilirea de către legiuitor a unor termene de prescripţie înlăuntrul cărora persoanele vătămate în drepturile şi interesele lor legitime pot sesiza instanţele de judecată competente nu poate fi considerată o încălcare a prev.art.6 din CEDO.
Prin sentinţa nr.462/CA din 11 iunie 2009, Tribunalul Bihor a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată de către pârât şi în consecinţă a respins cererea formulată de reclamanta SC P.SA în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă, ca fiind prescris dreptul la acţiune al acesteia.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut din perspectiva excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune , că în conformitate cu dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004, reclamanta s-a adresat în prealabil instituţiei pârâte solicitând revocarea procesului verbal de control nr.20643 din 14.05.2008, contestaţie pe care a înregistrat-o sub nr.91559 din 27 mai 2008.
Pârâtul a soluţionat contestaţia reclamantei în sensul respingerii acesteia şi menţinerii în totalitate a procesului verbal de control şi a planului de măsuri anexat , comunicându-i poziţia sa prin adresa nr.92556 înregistrată la reclamantă sub nr. 1050 din 02 .07.2008 aspect care rezultă atât din înscrisul de la fila 27 din dosar cât şi din copia recipisei privind confirmarea de primire.
În conformitate cu dispoziţiile art.11 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004 cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, iar potrivit prevederilor alin.5 al aceluiaşi articol acest termen este unul de prescripţie .
Ori, reclamanta şi-a exercitat dreptul la acţiune cu depăşirea termenului legal de 6 luni, înregistrând cererea pe rolul Tribunalului Bihor la data de 30.01.2009.
Faţă de cele reţinute, instanţa a constatat că excepţia invocată de către pârâtă este întemeiată astfel că a admis-o şi pe cale de consecinţă a respins cererea reclamantei ca fiind prescris dreptul la acţiune a acesteia.
Împotriva acestei sentinţe, legal timbrat a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, motivarea sentinţei este una sumară şi confuză, ceea ce în opinia recurentei echivalează cu nemotivarea acesteia, ceea ce duce la desfiinţarea ei.
Totodată a mai arătat că, nemotivarea hotărârii pronunţate şi interpretarea greşită a motivelor invocate de către pârâtă, echivalează cu nesoluţionarea contestaţiei, ceea ce atrage casarea acesteia în recurs şi trimiterea spre rejudecare.
Instanţa nu a ţinut cont că recurenta a contestat şi procesul verbal de contravenţie şi plângerea acesteia a fost admisă, iar recursul pârâtei ITM a fost respins tot de Tribunalul Bihor, în dosarul nr.2065/2008.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat la art.6 alin.1 din Convenţia Europeană, garantarea tuturor persoanelor, dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii civile sau de altă natură.
Astfel, prin admiterea excepţiei şi respingerea contestaţiei, dreptul recurentei de a avea acces la justiţie nu a fost respectat, fiind lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra contestaţiei referitoare la drepturi şi obligaţii.
Intimatul pârât, prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat menţinerea soluţiei instanţei de fond cu privire la constatarea prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei.
Instanţa de recurs analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, a reţinut că este nefondat şi în baza prevederilor art.312 Cod procedură civilă a dispus respingerea lui ca atare şi menţinerea în totalitate a sentinţei atacate.
Conform prevederilor art.11 alin.1 lit.a din Legea nr.554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, se pot introduce, în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, termen care potrivit prevederilor art.11 alin.5 din lege, este unul de prescripţie.
În speţă, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, reclamanta recurentă a introdus acţiunea în anularea actului considerat vătămător, la data de 31 ianuarie 2009, cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de lege, termen care a început să curgă la data de 2 iulie 2008, când s-a înregistrat la reclamantă contestaţia formulată împotriva procesului verbal de control şi a planului de măsuri.
În cuprinsul considerentelor sentinţei atacate, prima instanţă a arătat care au fost considerentele de fapt şi drept ce au dus la motivarea sentinţei, fiind una clară, pertinentă şi judicios argumentată astfel că, motivele de recurs invocate în sensul că motivarea hotărârii este sumară şi confuză, nu sunt fondate.
Motivele de fond invocate de recurenta contestatoare privitoare la fondul cauzei deduse judecăţii, nu au fost analizate de prima instanţă, deoarece atâta vreme cât s-a reţinut în cauză excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu era necesară analizarea fondului cauzei, instanţa fiind obligată a se pronunţa potrivit prevederilor art.137 Cod procedură civilă, mai întâi asupra excepţiilor de procedură ori de fond ce fac de prisos cercetarea în fond a pricinii. Arătarea în partea introductivă a considerentelor şi a motivelor de fond invocate de reclamantă prin acţiune, nu reprezintă o pronunţare a instanţei asupra acestor motive.
În consecinţă, s-a reţinut sub aceste aspecte că prima instanţă prin considerentele hotărârii a arătat care au fost motivele de fapt şi de drept ce au dus la pronunţarea soluţiei atacate şi la reţinerea excepţiei prescripţiei, motivele de recurs invocate sub acest aspect, fiind nefondate, neimpunându-se din acest punct de vedere casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare.
Cât priveşte nereţinerea de către prima instanţă a contestării şi procesului verbal de contravenţie şi a soluţiilor pronunţate în contestaţia formulată se reţine că acest aspect nu are relevanţă din punct de vedere juridic în privinţa modului şi condiţiilor de contestare a actului administrativ, respectiv procesul verbal de control împreună cu planul de măsuri anexă.
Legiuitorul a prevăzut pentru cele două acte juridice ( proces verbal de contravenţie şi proces verbal de control) proceduri distincte şi separate de contestare, exercitarea drepturilor procesuale într-una din cele două proceduri, neavând relevanţă juridică în privinţa condiţiilor şi modului de exercitare a celeilalte proceduri. Fiind acte distincte care sancţionează fapte separate, soluţia pronunţată într-una din cele două proceduri, nu poate influenţa modul de soluţionare a celeilalte proceduri de contestare.
În consecinţă, s-a reţinut că şi motivele invocate sub aceste aspecte, sunt nefondate.
Prin reţinerea în cauză a prescripţiei dreptului la acţiune, recurentei reclamante nu i s-a încălcat dreptul de a avea acces la justiţie, cum invocă nejustificat recurenta, deoarece legiuitorul a prevăzut în cuprinsul normelor legale, dreptul oricărei părţi vătămate de un act administrativ, de a se adresa instanţei de judecată doar în condiţiile şi termenele prevăzute expres în acest sens. Nerespectarea acestor termene legale de sesizare a instanţei de judecată, de către partea care se consideră vătămată şi reţinerea sancţiunii prevăzute de lege pentru neexercitarea în termen a drepturilor procesuale, nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de acces la justiţie, atâta vreme cât culpa nerespectării prevederilor legale care confereau accesul la justiţie, aparţine părţii care invocă încălcarea dreptului la acces la justiţie. Ori, nimeni nu poate invoca în favoarea sa, propria culpă în nerespectarea unor proceduri legale. Stabilirea prin norme de drept intern a condiţiilor şi termenelor de exercitare a dreptului la acţiune , nu poate fi considerată o încălcare a prevederilor art.6 alin.1 din CEDO, atâta vreme cât prin aceste norme interne se asigură accesul tuturor la justiţie, iar limitarea sub aspectul duratei de timp a posibilităţii de adresare instanţei, este un atribut ce aparţine fiecărei legislaţii naţionale.
Pentru aceste considerente, instanţa de recurs a reţinut că motivele de recurs invocate în cauză sunt nefondate şi a dispus respingerea ca nefondat a recursului şi menţinerea în totalitate a sentinţei atacate.
(Decizia nr.452/CA/8.10.2009 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
