Dacă prin termenul „probă” se înţelege, conform dispoziţiilor art.63 C.proc.pen. ”orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”, în legătură
cu termenul „indicii temeinice” ele sunt simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare.
Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancţiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente şi totodată serioase, fără să conţină pure generalităţi.
Astfel, în prima fază a detenţiei provizorii, existenţa motivelor plauzibile de a crede că inculpatul este autorul faptelor reprezintă un motiv suficient pentru o plasare în detenţie, iar probele care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, Decizia nr. 22 din 2
februarie 2012
Tribunalul Cluj prin încheierea penală nr.1/C din 5 ianuarie 2012, în temeiul art.149/1 alin.9 C.pr.pen., a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi în consecinţă:
În temeiul art.149/1 alin.10, alin.11 C.pr.pen, raportat la art.148 alin.1 lit.f C.pr.pen., a dispusarestarea preventivă a inculpatului: M.I.A., pentru o perioadă de 29 de zile, cu începere din data de 5 ianuarie 2012,până la data de 2 februarie 2012 inclusiv.
În temeiul art.192 alin.3 C.pr.pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea propunerii de arestare rămân în sarcina statului, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, s-au avansat din FMJLC în favoarea Baroului Cluj.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin sesizarea înregistrată sub numărul de mai sus, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a propus instanţei, în conformitate cu prevederile art.1491 C.pr.pen., luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul M.I.A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prev. de art.174, art.175 alin.1 lit.c C.pen., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 5 ianuarie 2012, arătând în motivare că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acestei măsuri procesuale preventive faţă de inculpat, iar arestarea lui este necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
La data de 04.01.2012 inculpatul M.I.A. a fost reţinut pe o durată de 24 de ore (până la data de 05.01.2012, ora 22,30) prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, cu nr.1, emisă în dosarul nr.15/P/2012, iar la data de 5 ianuarie 2012 a fost (din nou) audiat de procuror, în prezenţa apărătorului desemnat din oficiu, şi a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva acestuia, pentru săvârşirea infracţiunii sus-menţionate.
În sarcina inculpatului s-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 3/4 ianuarie 2012, prin lovituri repetate cu unul sau mai multe corpuri dure (posibil de formă alungită) a agresat-o fizic pe numita M.L., soţia lui, când amândoi erau în locuinţa comună, provocându-i astfel, cu intenţie, în urma unui traumatism toracic cu fracturi costale multiple şi rupturi pleuro-pulmonare, moartea.
Propunerea de arestare preventivă a fost motivată prin aceea că sunt întrunite cumulativ în cauză condiţiile prevăzute de art.143 şi art.148 lit.f C.pr.pen., respectiv acelea că există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit infracţiunea
reţinută în sarcina lui, pentru fapta comisă legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Instanţa a constatat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile legale pentru luarea măsurii arestării preventive împotriva inculpatului M.I.A., având în vedere considerentele ce urmează a fi expuse mai jos:
Astfel, în primul rând, în cauză există indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina lui, aceste indicii fiind relevate de procesul-verbal de cercetare la faţa locului întocmit de către organele de urmărire penală, concluziile provizorii formulate de I.M.L. Cluj-Napoca, declaraţiile martorelor R.E. şi F.A., coroborate cu declaraţiile contradictorii şi nesincere date de inculpatul M.I.A..
Referitor la declaraţiile date de inculpat, atât în faţa procurorului, cât şi cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă, cu toate că acesta nu a recunoscut faptul că ar fi agresat-o vreodată pe soţia sa şi a susţinut că nu ştie cine a agresat-o în seara zilei de 3 ianuarie 2012 (deşi numai ei doi se aflau la domiciliul conjugal, iar potrivit declaraţiilor martorei F.A., vecina soţilor M., inculpatul o agresa frecvent pe soţia sa, care obişnuia să consume băuturi alcoolice), este importantă de precizat atitudinea manifestată de inculpat cu ocazia audierii, atât în faţa procurorului, cât şi în faţa judecătorului la momentul soluţionării propunerii de arestare preventivă, atitudine de cinism, de nepăsare faţă de sănătatea, integritatea corporală şi viaţa soţieisale, în condiţiile în care afirmă că a găsit-o pe soţia sa mai mult moartă decât vie, respectiv în stare de ebrietate şi semiconştienţă, căzută în curtea casei, prezentând numeroase urme de lovituri pe tot corpul (grav vătămată şi având răni care sângerau în mod vizibil), dar nu a chemat salvarea ori organele de poliţie (şi nici nu i-a acordat primul ajutor, exceptând faptul a spălat-o de noroi şi sânge, dar lăsându-i în continuare rănile să sângereze), deoarece „îi era ruşine de vecini, de ceilalţi consăteni şi pentru a nu-şi face familia de râs în sat”.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte condiţiile prevăzute la lit.f aarticolului 148 C.pr.pen., inculpatul este acuzat că a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, astfel încât cerinţa cuprinsă în teza I a textului de lege sus-menţionat este îndeplinită. Referitor la probele din care rezultă pericolul social concret pe care l-ar reprezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpatului, acesta rezultă mai întâi din gravitatea deosebită a faptei imputate, din modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, din împrejurările în care a fost comisă (inculpatul aplicând-i soţiei sale, aflate sub influenţa băuturilor alcoolice, numeroase lovituri cu obiecte contondente, care i-au provocat un traumatism toracic cu fracturi costale multiple şi rupturi pleuro-pulmonare, după carea întins-o în pat, deşi se afla în stare de semiconştienţă şi avea răni deschise, fără a chema salvarea, manifestând o totală indiferenţă faţă de viaţa victimei),precum şi din faptul că lăsarea în libertate a unei persoane care a comis o astfel de infracţiune, ce a ajuns la cunoştinţa opiniei publice producând un puternic impact negativ, ar crea o stare de insecuritate socială gravă şi de neîncredere în organele abilitate ale statului în luarea de măsuri ferme împotriva celor care comit fapte penale cu un grad de pericol social foarte ridicat.
În consecinţă, apreciind că arestarea inculpatului este în mod evident necesară pentru buna desfăşurare a urmăririi penale, în baza art.149/1, art.148 lit.f C.pr.pen. propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj a fost admisă, iar instanţa a dispus arestarea preventivă a acestuia pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 5 ianuarie 2012 şi până la data 2 februarie 2012.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs inculpatul solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii şi rejudecând cauza, a se respinge ca nefondată
propunerea procurorului de luare a măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, luarea altei măsuri restrictive de libertate, aceea a obligării de a nu părăsi ţara.
Criticile recurentului în esenţă au vizat încălcarea de către judecătorul fondului a prevederilor art.143 şi 148 C.proc.pen.
În susţinerea recursului inculpatul, prin avocat, a susţinut că pericolul pentru ordinea publică nu este probat şi nici motivat, raţionamentul procurorului fiind eronat sub acest aspect, luarea măsurii arestării reprezentând o gravă încălcare a prezumţiei de nevinovăţie.
În concret, inculpatul a susţinut că nu este îndeplinită condiţia prealabilă prevăzută de art.143 alin.1 C.proc.pen., respectiv nu există probe sau indicii temeinice că ar fi săvârşit vreo faptă penală.
Totodată, nu este îndeplinită nici condiţia prevăzută de art.148 lit.f C.proc.pen., în sensul că nu există probe din care să rezulte că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În fine, inculpatul a criticat încheierea şi cu referire la neanalizarea de către judecător, cu prioritate, a oportunităţii altei măsuri restrictive de libertate, ca o alternativă la arestare.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din dispoziţiile Codului de procedură penală rezultă că pentru luarea măsurii arestării preventive, subsumat scopului acesteia, astfel cum el este determinat prin art.136 C.proc.pen., respectiv privind buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii generale şi anume: să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, potrivit art.143 C.proc.pen.; să existe unul din cazurile prevăzute de art.148 lit.a-f C.proc.pen.
Cu referire la termenul „indicii temeinice” legiuitorul a făcut o interpretare autentică prin art.68/1 C.proc.pen.
Din conţinutul textelor menţionate rezultă totodată că legiuitorul a avut în vedere două acte de dispoziţie, distincte, respectiv unul privind luarea măsurii şi altul privind alegerea acesteia.
Este de observat, sub un prim aspect, că deşi este tot o activitate jurisdicţională, cea de soluţionare a propunerii de arestare preventivă de către judecător în cursul urmăririi penale, nu priveşte elementele de fond ale raportului juridic de conflict, fiind aşadar o procedură excepţională, determinată prin art.146 C.proc.pen., căreia nu i se pot aplica dispoziţiile generale privind judecata, prevăzute în partea specială a Codului de procedură penală.
Drept urmare, apărările de fond nu pot fi examinate în această procedură, ele nefăcând obiectul examinării instanţei de control judiciar.
Din verificarea încheierii atacate, rezultă că prima instanţă a examinat sesizarea parchetului şi a constatat în mod întemeiat că sunt îndeplinite condiţiile luării măsurii arestării preventive.
Astfel, recurentul este parte în procesul penal, faţă de acesta fiind pusă în mişcare acţiunea penală.
Cu privire la acest aspect, există indicii temeinice că a comis o faptă prevăzută de legea penală, judecătorul fondului statuând corect în această privinţă, prin încheierea atacată.
În acest sens, potrivit art.68/1 C.proc.pen. „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau de urmărire penală a săvârşit fapta”.
Noţiunea de „probe sau indicii temeinice” din Codul de procedură penală este echivalentă celei de „motive verosimile” prevăzută de art.5 paragr.1 lit.c din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care impune ca o condiţie prealabilă oricărei detenţii preventive, reţinerea unor motive reale, credibile de a bănui că persoana care urmează a fi privată de libertate a săvârşit o infracţiune.
În ceea ce priveşte sensul sintagmei „motive verosimile” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta presupune existenţa unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune, ceea ce trece drept plauzibil, depinzând de ansamblul circumstanţelor existente în cauza concretă şi cunoscute la momentul arestării.
Curtea reţine că în cauză există probe şi indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul M.I.A. este autorul infracţiunii de omor calificat, prev.de art.174, 175 lit.c C.pen. asupra soţiei sale M.L., constând în aceea că în noaptea de 3/4 ianuarie 2012, prin lovituri repetate cu unul sau mai multe corpuri dure, posibil de formă alungită, a agresat-o fizic pe aceasta, provocându-i, cu intenţie în urma unui traumatism toracic, fracturi costale multiple şi rupturi pleuro-pulmonare, iar în cele din urmă, moartea, fiind întrunite astfel cerinţele art. 143 Cod procedură penală.
Teza finală a textului suscitat, prevede condiţia existenţei probelor sau indiciilor temeinice, că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca „un element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”.
Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la existenţa indiciilor temeinice că s-a săvârşit o infracţiune. Acest aspect nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării (cauzele Brogan şi Murray c/a Regatului Unit).
În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creeazăcu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpatul M.I.A. a infracţiunii pentru care este cercetat. Se cunoaşte că, proclamând dreptul la libertate, scopul textelor din Codul de procedură penală român cât şi cel al art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrar. (cauza Amuur c/a Franţei).
Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile organelor judiciare în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii.
Instanţa europeană a afirmat adeseori în jurisprudenţa sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar în acelaşi timp, trebuie să respecte scopul esenţial al art.5: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale (C.Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi şi Libertăţi, Bucureşti 2005).
Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăţiei celui care l-a comis. El conţine o ştiinţă sau o cunoştinţă certă şi directă asupra unui fapt, circumstanţe, situaţii, iar prin informaţia şi revelaţia
produsă de această ştiinţă dă o probă indirectă cu privire la existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei – proba indicială.
Principiile de securitate juridică şi de protecţie împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privaţiuni de libertate pe o bază legală specifică şi pe o suspiciune rezonabilă.
Solicitarea parchetului de a se lua împotriva inculpatului M.I.A. măsura arestării preventive, este justificată prin prisma art.148 lit.f C.proc.pen.
Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înţeleagă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, ci că există probe şi indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezenţa indiciilor temeinice atunci când din datele existente în speţă rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit fapta.
În consecinţă, dacă prin termenul „probă” se înţelege, conform dispoziţiilor art.63 C.proc.pen. ”orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”, în legătură cu termenul „indicii temeinice” ele sunt simple presupuneri, determinate de aparenţe mai mult sau mai puţin grăitoare.
Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, a săvârşit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancţiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente şi totodată serioase, fără să conţină pure generalităţi.
Raţionamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, iar lipsa unor elemente reale, raţionale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de arestare preventivă să fie ilegală.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art.5, posibilitatea arestării sau reţinerii persoanei în vederea aducerii ei în faţa autorităţii competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune”. În spiritul Convenţiei, prezumţia de nevinovăţie nu exclude arestarea preventivă. De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale ar fi contrare prevederilor constituţionale şi celor corespunzătoare privitoare la prezumţia de nevinovăţie, cuprinse în pactele şi convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului.
Art.23 din României, republicată, prevede că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, iar reţinerea sau arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Raportând dispoziţiile legale la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Curtea constată că acestea transpun întocmai în dreptul intern prevederile art.5 paragraf 1 lit.c din Convenţie, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reţinută, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Probele şi indiciile temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul M.I.A. a comis infracţiunea de omor calificat sunt următoarele: procesul verbal de cercetare a locului faptei, declaraţiile martorilor R.E., F.A., M.A., M.M., A.G., P.A., C.A., A.R.I., T.M., declaraţia martorei R.E. din 9 ianuarie 2012 care se coroborează cu concluziile provizorii ale raportului de constatare medico-legală a IML Cluj vizând
victima şi cu declaraţiile contradictorii şi nesincere ale inculpatului şi cu conţinutul planşelor fotografice din dosarul de u.p. Astfel, în declaraţia de la f.27 u.p., F.A. învederează că „M.L. venea la mine acasă deseori, fiind câteodată sub influenţa băuturilor alcoolice. În noaptea de Revelion, L. a la noi unde a stat până dimineaţa, iar pe parcursul nopţii a plâns şi era speriată că vine soţul ei să o bată”. În acelaşi sens declară şi martora R.E. la 9 ianuarie 2012 arătând că „inculpatul a început să o înjure din nou pe victimă, a căutat-o cu lanterna, a găsit-o în şură, iar eu am auzit ţipetele L. care spunea „mânce-te ruşinea că iar mă baţi”.
De asemenea, martora A.R.I. în faza de u.p.învederează că „am auzit de la U.P.-elevă la Liceul (…), prietenă cu fiica inculpatului M.M. şi consăteană cu aceasta, că în seara de 3 ianuarie 2012 după plecarea musafirilor, soţii M. s-au certat, ajungând ca el să o bată pe ea, mai întâi în casă, apoi afară, iar după ce a agresat-o, a lăsat-o afară şi el s-a întors în locuinţă, închizând uşa cu cheia”.
În speţă, în mod judicios judecătorul sesizării parchetului a stabilit că există indiciile săvârşirii unei infracţiuni, în raport de declaraţiile din dosarul de urmărire penală, raportul de constatare medico-legală al victimei şi planşele fotografice ataşate.
În consecinţă, sunt îndeplinite condiţiile prev de art. 143 Cod procedură penală dar şi cele prevăzute de art. 5 pct.1 lit.c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul existenţei acelor motive verosimile de a bănui că inculpatul a comis o infracţiune, care în jurisprudenţa CEDO (cazul Fox, Campbell şi Hartley versus U.K.) au fost definite ca acele fapte şi informaţii care ar indica unui observator obiectiv că persoana respectivă ar fi putut săvârşi infracţiunea, iar această analiză trebuie făcută în raport cu toate circumstanţele cauzei.
În cauza Mckay contra Regatului Unit din 3 octombrie 2006 CEDO a arătat că în prima fază a detenţiei provizorii, existenţa motivelor plauzibile de a crede că inculpatul este autorul faptelor reprezintă un motiv suficient pentru o plasare în detenţie.
Probele care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare, a învederat Curtea Europeană în cauza O”Hara contra Regatului Unit din 16 noiembrie 2001.
Cu prilejul audierii sale de către judecător, inculpatul M.I.A. nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de omor calificat asupra soţiei sale, arătând că niciodată nu a agresat-o, între ei existând doar certuri generate de consumul excesiv de alcool al victimei. Învederează că nu a anunţat poliţia şi salvarea în momentul când a găsit-o cu acele grave leziuni pe victimă, întrucât aceasta nu a fost de acord, iar pe de altă parte a încercat un sentiment de jenă şi ruşine faţă de consătenii săi raportat la conduita victimei.
Împrejurarea că inculpatul nu-şi asumă recunoaşterea infracţiunii pentru care este cercetat reprezintă o prezumţie legală, respectată de autorităţi şi care subzistă până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.
În consecinţă, prin admiterea propunerii parchetului vizând luarea măsurii arestării preventive, nu s-ar înlătura această prezumţie, ci doar s-ar verifica condiţiile limitative prevăzute de art.148 şi următoarele din Codul de procedură penală, în raport de materialul probator administrat până în această fază a urmăririi penale.
Aprecierea probelor se va face de către instanţa de fond sub aspectul reţinerii sau nu a vinovăţiei inculpatului.
În legislaţia română motivele limitative pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăsesc în disp.art.148 C.proc.pen., iar în prezenta cauză, sunt incidente disp.art.148 lit. f C.proc.pen.
Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate a propunerii de arestare preventivă, se observă că măsura restrictivă de libertate poate fi luată dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prima condiţie Curtea o apreciază ca îndeplinită, întrucât infracţiunea de omor calificat prevăzută de art.174 şi 175 lit.c C.pen., se sancţionează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare.
În speţa de faţă există bănuieli rezonabile că fapta pentru care este cercetat inculpatul M., constituia infracţiune la momentul în care s-a produs şi al efectuării urmăririi penale (cauza Wloch contra Poloniei din 19 octombrie 2000).
Prin încheierea atacată, în mod judicios Tribunalul Cluj a apreciat asupra îndeplinirii condiţiei pericolului concret pentru ordinea publică.
Desigur, în mod firesc, instanţa de fond a avut în vedere gravitatea infracţiunii, rezonanţa socială a unei asemenea fapte îndreptate împotriva vieţii precum şi reacţia publicului faţă de comiterea acestora, care justifică detenţia înainte de judecată, cel puţin pentru un timp.
Instanţa de recurs reţine că în Hotărârea nr.42250 din 1.07.2008 „Calmanovici c/a României, Curtea Europeană, între altele, a indicat ca motiv fundamental care ar permite arestarea provizorie a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni, pericolul de tulburare a liniştii publice, apreciindu-se în sensul stabilit de Tribunal şi însuşit de Curtea de Apel.
Obstrucţionarea justiţiei şi pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de CEDO în interpretarea art. 5 paragraf 3 din CEDO. De aceea, în situaţia de faţă, se impune o astfel de reacţie a autorităţilor pentru a nu se crea şi mai mult neîncrederea în capacitatea justiţiei de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului pentru ordinea publică, pentru crearea unui echilibru firesc şi a unei stări de securitate socială.
Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferenţă, astfel că, în practica judiciarăs-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura şi gravitatea infracţiunilor comise, cât şi cu rezonanţa socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârşirii acestora, datele referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale sale. Numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşită de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea măsurii arestării preventive. O parte a doctrinei naţionale a susţinut că pentru infracţiuni deosebit de grave, cum este şi omorul calificat, probele referitoare la existenţa acestor infracţiuni şi identificarea făptuitorilor constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanţă şi implicaţii negative asupra siguranţei colective.
Prin urmare, există anumite tipuri de infracţiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivităţi, şi care justifică luarea măsurii arestării preventive.
În cauza Jose Gomes Pires Coelho contra Spaniei din 28 martie 2006 Curtea Europeană a arătat că pericolul pentru ordinea publică se poate aprecia şi în raport de alte circumstanţe, cum ar fi de pildă caracterul celui vizat, moralitatea, domiciliul,
profesia, legăturile familiale, aspecte care pot să confirme existenţa riscului de perturbare a anchetei sau să îl facă atât de redus încât să nu justifice detenţia.
Dincolo de respectul de care s-a bucurat inculpatul M. în societate până în prezent, aspect demonstrat de încadrarea sa într-o muncă utilă, de împrejurarea că este căsătorit, în vârstă de 48 de ani, având în întreţinere doi copii, de lipsa antecedentelor penale, Curtea apreciază că presupusa atitudine adoptată de inculpat, şi descrisă în considerentele încheierii denotă un caracter şi o moralitate îndoielnice, în măsură să confirme pericolul periclitării anchetei şi a ordinii publice prin lăsarea în libertate la acest moment procesual.
Tot în privinţa pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie precizat că în dreptul naţional sunt prevăzute pedepse de peste 10 ani închisoare pentru infracţiunea de care este acuzat inculpatul, deci, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, faptele de natura celor reţinute în sarcina inculpatului, sunt considerate că suscită o tulburare a societăţii, aşa încât se justifică o detenţie preventivă.
Aceste împrejurări sunt apreciate de către Curte ca fiind de natură a tulbura opinia publică şi de a-i afecta grav încrederea într-un sistem real de valori, generând atitudini de neîncredere la adresa organelor statului chemate să protejeze ordinea socială, fiind întrunite cerinţele art. 148 lit.f Cod procedură penală şi impunându-se luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul M.I.A..
S-a susţinut de către apărătorul inculpatului că acestuia i-a fost încălcat dreptul la apărare în faza de urmărire penală, întrucât procurorul i-a desemnat un apărător din oficiu deşi clientul său solicitase dreptul de a-şi angaja un avocat ales, nu i-a fost permisă legătura cu fiicele sale şi nici să utilizeze telefonul mobil, ceea ce loveşte de nulitate absolută încheierea pronunţată.
Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea constată că aceste aspecte nu sunt menţionate în declaraţiile inculpatului din faza de urmărire penală şi nici nu au fost relevate în faţa judecătorului fondului, fiind invocate direct în calea de atac a recursului.
În conformitate cu practica judiciară constantă în materie, curtea reţine că „dacă în cursul urmăririi penale se comite vreo încălcare a dispoziţiilor procedurale sancţionabilă cu nulitatea relativă, iar inculpatul sau apărătorul său iau cunoştinţă de aceasta (prin încălcare înţelegându-se fie aplicarea greşită a legii de procedură, fie o neaplicare) — cazul în speţă — nu există nulitate câtă vreme inculpatul sau avocatul său nu au adus la cunoştinţă organului de urmărire penală neregularitatea procedurală observată şi nu au cerut la momentul respectiv, aplicarea legii în mod corect”.
Această neaplicare a dispoziţiilor procesuale nu a fost invocată de apărătorul inculpatului nici în faţa procurorului şi nici măcar în faţa instanţei de fond cu ocazia audierii acestuia, când s-a dispus arestarea preventivă, deşi avocatul fusese prezent. Aşa fiind, nu există nicio încălcare a dreptului la apărare al inculpatului, acesta putând să-şi propună probe în apărare atât în faza de urmărire penală cât şi ulterior în faţa instanţei de judecată, care vor fi administrate la solicitarea acestuia.
Curtea nu apreciază ca oportună luarea la acest moment procesual a altei măsuri preventive, mai puţin restrictive de libertate, în mod alternativ, cele prevăzute de art. 145 şi art. 145 1 Cod procedură penală întrucât în cauză urmează a fi efectuate investigaţii complexe pentru verificarea tuturor condiţiilor în care a fost săvârşită pretinsa infracţiune de omor calificat.
Curtea consideră că în baza art. 136 Cod procedură penală, pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a procesului penal şi pentru o bună
administrare a justiţiei, pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, este oportună la acest moment procesual măsura arestării preventive, subzistând temeiurile invocate de procuror şi reţinute ca atare de către instanţă.
Lăsarea în libertate a inculpatului ar potenţa starea de neîncredere a opiniei publice, cu privire la modul în care organele judiciare aplică legea şi protejează respectarea valorilor sociale care reglementează buna şi corecta desfăşurare a actului de justiţie.
Curtea concluzionează că datele reliefate probează că, lăsarea în libertate a inculpatului M.I.A. prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, constatându-se îndeplinite cerinţele art. 148 lit.f Cod procedură penală şi apreciindu-se că se impune luarea măsurii arestării preventive faţă de susnumit, existând un interes în protejarea opiniei publice de riscul lăsării în libertate a recurentului, aplicarea altor măsuri nefiind suficientă.
Pentru motivele ce preced, se va respinge ca nefondat recursul inculpatului în baza art.385/15 pct.1 lit.b C.proc.pen., deoarece prin încheierea atacată tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii, corespunzător condiţiilor concrete şi particularităţilorcauzei, criticile formulate de inculpat constatându-se a fi neîntemeiate. (Judecător Delia Purice)
