Curtea de Apel Cluj, Secţia a Il-a civilă, de administrativ şi fiscal, decizia nr. 10665 din 7 noiembrie 2013
Prin decizia civilă nr. 48 din 10.06.2013, a Tribunalului Specializat Cluj, a fost respins ca nefondat apelul formulat de catre apelanta SC A.V.I.G. SA, împotriva sentintei civile nr. 5.230/17.12.2012, pronuntata de catre Judecatoria Turda.
A fost admis apelul declarat de catre apelantul V.A.V. împotriva sentintei civile nr. 5.230/17.12.2012, pronuntata de catre Judecatoria Turda pe care a schimbat-o în parte, în ceea ce priveste data de la care curg penalitatile de intarziere şi în consecinta:
A fost obligată parata SC A.V.I.G. SA sa plateasca reclamantului V.A.V. penalitatile de intarziere de 0.1% pe zi, începand cu data avizării 21.05.2012 şi pana la plata efectiva a creantei.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.
A fost obligată intimata SC A.V.I.G. SA sa plateasca apelantului V.A.V. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata în apel.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamantul apelant intimat V.A.V. a solicitat obligarea pârâtei intimate apelante SC A.V.I.G. SA la plata sumei de 2.776,88 lei cu titlul de daune materiale, 35.000 euro cu titlul de daune morale, precum şi obligarea acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această procedură.
Potrivit art. 6 alin. 5 , dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate, sau după caz , produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, dispoziţie reluată şi de art. 5 din Legea nr. 71/2011, ori potrivit art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Noul a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, astfel că raportul juridic delictual dintre părţi este guvernat de dispoziţiile din 1864.
Prin art. 219 pct. 1 din Legea nr. 71/2011, la data intrării în vigoare a acestei legi s-a abrogat dispoziţia art. 2 pct. 1 lit. a) Cod procedură civilă, iar Legea nr.
71/2011 a intrat în vigoare la data de 13 iunie 2011. Având în vedere faptul că potrivit art. 725 Cod procedură civilă, normele de procedură sunt de imediată aplicare, la data de 18 iunie 2012, data la care reclamantul a sesizat instanţa de fond, competenţa judecătoriei, aşa cum reiese din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 lit. b), potrivit căruia tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civila al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţeala judiciara, a cererilor în materia succesorala, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar, în cazul litigiilor (civile şi comerciale) în care valoarea obiectului cererii este sub 500.000 lei, competenţa în primă instanţă revine judecătoriei, ca instanţă cu plenitudine de competenţă, ori cum valoarea cererii reclamantului este sub valoarea de 500.000 lei, în mod corect a reţinut Judecătoria Turda că este competentă din punct de vedere material să soluţioneze acest litigiu, critica formulată de apelanta SC A.V.I.G. SA sub acest aspect fiind neîntemeiată.
Potrivit art. 1201 Cod Civil „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecata are acelaşi obiect, este întemeiata pe aceeaşi cauza şi este între aceleaşi părţi, făcuta de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.” Aşa cum în mod constant s-a arătat în literatura judiciară şi doctrină, acest text de lege instituie o prezumţie legală irefragabilă, iar potrivit textului legal, pentru a opera puterea de lucru judecat, trebuie să existe o triplă identitate : de părţi, de obiect şi cauză. De asemenea, potrivit art. 19 alin. 1 Cod procedură penală, persoana care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite de infracţiune.
Potrivit sentinţei penale nr. 261/2012 pronunţate la 30 mai 2012 a Judecătoriei Turda, reclamantul apelant intimat V.A.V. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, astfel că pe de o parte acesta are posibilitatea reglementată de art. 19 alin. 1 Cod procedură civilă de a formula o acţiune civilă în faţa jurisdicţiei civile, iar pe de altă parte, instanţa penală neanalizând şi latura civilă, nefiind sesizată cu o acţiune civilă în procesul penal, nu se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, nefiind îndeplinite niciuna din condiţiile prevăzute de art. 1201 Cod civil, astfel că şi acest motiv de apel invocat de apelanta SC A.V.I.G. SA este neîntemeiat.
Potrivit art. 998-999 Cod civil, orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenta sa. Astfel, pentru a se antrena răspunderea pentru fapta proprie, în cauză trebuie să fie dovediră existenţa unei fapte ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
În mod unanim în literatura juridică şi practica judiciară s-a reţinut că unul din principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală este acela al reparării integrale a prejudiciului, respectiv, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară.
Apelanta SC A.V.I.G. SA a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul sumei de 150 euro reprezentând avans excursie, ori în mod temeinic a reţinut instanţa de fond faptul că datorită accidentului suferit, reclamantul apelant intimat V.A.V. a fost nevoit sa renunţe la excursia contractată pentru perioada 26.07.2011-09.08.2011 în Grecia, insula Thassos, cu agenţia de turism E.T. (contract de comercializare a pachetelor de servicii turistice nr. 009790/ 14.04.2011) şi cu toate ca agenţia de turism a fost informata despre cele întâmplate şi deci de necesitatea renunţării la contractul astfel încheiat cu consecinţa pierderii sumei achitate cu titlu de avans,
astfel că această sumă achitată şi nerecuperată se înscrie în noţiunea de prejudiciu suferit, acesta trebuind să fie acoperit de către pârâta apelantă intimată, ori enumerarea prevăzută de art. 49 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010 nu este o normă imperativă, ci una de recomandare care instituie criterii de cuantificare a prejudiciului, norme inferioare ca putere dispoziţiilor codului civil care prevăd o recuperare integrală a prejudiciului, astfel că în mod legal instanţa de fond a obligat pârâta intimată apelantă şi la plata acestei sume cu titlul de despăgubiri, astfel că şi această critică formulată de apelantă este neîntemeiată.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, atât reclamantul apelant V.A.V. cât şi pârâta apelantă SC A.V.I.G. SA au criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul întinderii acestora. Tribunalul reţine că daunele morale nu pot fi evaluate în bani, deci nu au o valoare patrimonială, ele nu sunt destinate să înlocuiască o valoare economică cu o altă valoare economică, ci aceste sume au destinaţia de a atenua sau alina suferinţele fizice sau psihice ale victimelor, având un efect compensatoriu. De asemenea mai trebuie subliniat că nu există criterii legale sau jurisprudenţiale de cuantificare a prejudiciului moral, însă trebuie reţinut faptul că asemenea sume trebuie să aibă un efect stric compensatoriu, fără a se transforma în amenzi excesive pentru autorul daunei sau persoanele răspunzătoare şi nici în venituri nejustificate pentru victime, astfel că în stabilirea lor trebuie avut în vedere criteriul importanţei şi gravităţii prejudiciului moral precum şi criteriul echităţii. Astfel, criteriul numărului zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru refacere nu constituie în sine un element de calcul al prejudiciului moral, căci alături de acest element trebuie avute în vedere şi suferinţele suferite de persoana vătămată, de constrângerile impuse de refacerea sa raportat la modul său de viată avut anterior producerii faptei ilicite, de modul în care aceasta s-a refăcut şi dacă aceasta continuă să aibă infirmităţi permanente sau temporare.
Ori, în cauză, instanţa de fond a stabilit cuantumul daunelor morale raportat la circumstanţele cauzei, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare refacerii, proporţia în care viaţa normală a d-lui V.A.V. a fost afectată, gradul de indisponibilitate, de privaţiune în derularea activităţilor sale zilnice, precum şi traumele psihice la care a fost supus pe timpul spitalizării dar şi ulterior prin suportarea unor aparate pentru îngrijirea şi tratarea leziunilor.
Astfel, o despăgubire în cuantum de 10.000 euro, echivalent în lei, reprezintă o compensaţie echitabilă pentru suferinţele suferite de către reclamantul apelant, având în vedere declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond şi raportat inclusiv la faptul că acesta s-a refăcut complet în urma accidentului. Astfel, faptul că reclamantul apelant a purtat corset gipsat (tip Minerva), timp de 2 luni, înlocuit ulterior cu un guler cervical tip Philadelphia, purtat timp de 6 săptămâni, că acesta nu s-a putut deplasa şi că a depins de membrii familiei, coroborat cu faptul că mare parte din această perioadă cât a fost imobilizat a fost vara, fapt care a potenţat starea de disconfort a acestuia, precum şi durerea fizică şi traumele psihologice suferite sunt compensate pe deplin prin despăgubirea acordată de instanţa de fond. De asemenea, mai reţine tribunalul faptul că deşi reclamantul apelant a invocat existenţa unor consecinţe vătămătoare care persistă şi după însănătoşirea sa ( dureri de gât, dureri de cap, mobilitate redusă a gâtului, frica de a se deplasa cu autoturismul) acestea nu au un corespondent în materialul probator administrat atât în faţa instanţei de fond cât şi în apel, ori având în vedere că idem est non esse et non probari, având în vedere şi faptul că potrivit art. 1169 Cod civil reclamantului apelant V.A.V. îi revenea obligaţia de a face dovada acestor elemente invocate prin cererea sa de apel, elemente care ar fi
fost de natură a schimba criteriile care au stat la baza stabilirii întinderii prejudiciului moral.
Raportat la aceste considerente, atât criticile formulate de reclamantul apelant V.A.V. cât şi de pârâta apelantă SC A.V.I.G. SA au fost neîntemeiate, prejudiciul moral stabilit la suma de 10.000 euro, echivalente în lei, fiind stabilit în mod legal şi temeinic de către instanţa de fond.
Potrivit art. 36 din Ordinul CSA nr. 5/2010, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, iar potrivit art. 37 din acelaşi act normativ, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.
Reclamantul apelant a solicitat pârâtei apelante plata despăgubirilor în calitatea sa de asigurător RCA la data de 21 mai 2012 (filele 13-16 dosar fond), anexând documentele necesare stabilirii prejudiciului şi a persoanei responsabile, iar raportat la faptul că pârâta apelantă SC A.V.I.G. SA nu a facut dovada solicitării altor documente în completare, tribunalul reţine că începând cu data de 21 mai 2012 aceasta datorează reclamantului, în temeiul art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010, penalităţi de 0,1% /zi de întârziere calculate la valoarea despăgubirilor materiale şi morale, astfel că sub acest aspect în mod nelegal instanţa de fond a acordat aceste penalităţi doar de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, astfel că acest motiv de apel invocat de apelantul V.A.V. fiind întemeiat, urmează a fi admis.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care a fost obligată apelanta pârâtă SC A.V.I.G. SA, tribunalul reţine că acestea au fost acordate în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, raportat la culpa sa procesuală, iar nu cu titlul de despăgubiri, despăgubiri care ar fi intrat sub incidenţa dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 136/1995 şi art. 27 din Ordinul CSA nr. 5/2010, apelanta fiind într-o confuzie evidentă cu privire la natura juridică a acestora, astfel că şi acest motiv de apel a fost neîntemeiat.
Raportat la toate aceste considerente, având în vedere şi dispoziţiile art. 295296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins ca nefondat apelul formulat de către apelanta SC A.V.I.G. SA împotriva sentinţei civile nr. 5.230/17.12.2012, pronunţata de către Judecătoria Turda şi a admis apelul declarat de către apelantul V.A.V. împotriva aceleiaşi hotărâri pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat parata SC A.V.I.G. SA să plătească reclamantului V.A.V. penalităţile de întârziere de 0.1% pe zi, începând cu data avizării 21.05.2012 şi pana la plata efectiva a creanţei şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.
În temeiul art. 298 raportat la dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, apelanta intimată SC A.V.I.G. SA căzând în pretenţii, a fost obligată să plătească apelantului V.A.V. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata în apel, constând în onorariu avocaţial.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.V.I.G., solicitând admiterea recursului, modificarea în sensul acordării penalităţilor de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
În motivare recursului critică modul de stabilire şi de acordare a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi începând cu data de 21.05.2012 despăgubirii la care sunt obligaţi, în temeiul poliţei de de răspundere civilă auto, pe care îl consideră netemeinic şi nelegal.
Conform Ordinului 5/2010 Art. 45. — Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătoreasca, în cazul în care:
3. nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse;
Art. 36. — (1) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătoreasca definitiva şi irevocabila cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat sa o plătească.. Art. 37. — Daca asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv daca diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenita, care se plăteşte de asigurător, se aplica o penalizare de 0,1%, calculata pentru fiecare zi de întârziere
În speţa, dispoziţiile art. 36 şi 37 din Ordinul RCA 5/2010, se aplică doar în situaţia în care, asigurătorul refuza sa achite în termen de 10 zile , de la data când hotărârea judecătoreasca a rămas definitive.
Ori, nu sunt în prezenta unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, astfel ca penalităţile nu pot sa curgă decât de la aceea data şi nu de la data Sentinţei penale.
În drept, invocă prevederile art. 304 pct. 9 Cod Prooc. Civila, Ordinul 5/2010 şi Legea 136/1995.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 24 octombrie 2013, V.A.V., a solicitat ca în temeiul art. 312[4], alin. 1 Cpc respingerea recursului formulat în prezenta cauză de către Societatea de asigurări S.C. A.V.I.G. SA Bucureşti, împotriva Deciziei civile nr. 48 din 10 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care îl consideră nelegal, netemeinic şi nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 48 din 10 iunie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis apelul declarat de apelantul V.A.V. sub aspectul penalităţilor de întârziere, în sensul că a fost obligat asigurătorul la plata acestor penalităţi de la data de 21.05.2012 şi până la plata efectivă a creanţei. Din acest punct de vedere considerăm Decizia ca fiind temeinică şi legală în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la data producerii accidentului de circulaţie. în esenţă, instanţa de apel constatând că asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale impuse de art. 36 din Ordinul CSA nr. 5/2010 cu toate că apelantul a îndeplinit, în prealabil, toate formalităţile legale, respectiv a solicitat asigurătorului plata despăgubirilor la data de 21 mai 2012. Astfel, asigurătorul nu a comunicat apelantului, cum avea obligaţia să o facă, în termen de 3 luni de la avizare, o ofertă proprie de despăgubire şi nici nu a notificat în scris şi motivat refuzul. Pe cale de consecinţă, conform art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010, pentru neîndeplinirea obligaţiilor asigurătorul RCA a fost obligat, pe bună dreptate, la plata penalităţilor din momentul avizării daunei, adică 21.05.2012.
Recursul Societăţii de asigurări S.C. A.V.I.G. SA, pleacă de la ideea, greşită din punctul nostru de vedere, că penalităţile de întârziere de 0,1% curg după trecerea a 10 zile de la data când asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă, iar înlăuntrul acestui termen nu a plătit despăgubirile la care a fost obligată. în sprijinul acestor aserţiuni sunt invocate dispoziţiile art. 36 alin. 1 şi art. 37 din Ordinul arătat. Numai că în prezenta speţă sunt incidente dispoziţiile art. 36 alin. 4 din Ordinul amintit, deoarece apelantul a avizat de daună asigurătorul şi pe cale de consecinţă, acesta din urmă, avea obligaţiile alternative stabilite de art. 36. alin. 4 lit. a) şi b). Recursul asigurătorului ar fi fost fondat dacă, prin ipoteză, intimatul – reclamant V.A.V. nu ar fi avizat societatea de producerea evenimentului rutier. De abia atunci ar fi fost incidente în cauză dispoziţiile art. 36 alin. 1.
Arată în continuare care sunt argumentele în susţinerea cererii de respingere a recursului. Sediul materiei este Ordinul 5/2010 emis de CSA, în vigoare la data producerii accidentului, referitoare la normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, fiind relevante şi incidente în cauză, art. 35, 36, 37 şi 38 alin. 1 şi 2, pe care le reproducem:
Art. 35. – Persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, potrivit prezentelor norme, sau către Asociaţia “Fondul de protecţie a victimelor străzii”, în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, potrivit art 25A1 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.
Art. 36. – (1) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
(2) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termen de cel mult 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat, în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice.
(3) Asigurătorul RCA are obligaţia să comunice în scris asiguratului şi păgubitului intenţia de a desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termen de maximum 10 zile de la data avizării daunei.
(4) în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:
a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigaţii cu privire la producerea evenimentului asigurat, în cazul în care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor de asigurare şi producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA;
a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigaţii cu privire la producerea evenimentului asigurat, în cazul în care se dovedeşte îndeplinirea condiţiilor de asigurare şi producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA;
b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
(5) Asigurătorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15 zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul ultimilor 5 ani de relaţii contractuale, sau absenţa acestor daune.
Art. 37. Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.
Art. 38. – (1) Pentru acoperirea prejudiciilor suferite în urma producerii unor accidente de vehicule, persoanele prejudiciate depun o cerere de despăgubire la asigurătorul RCA cu care proprietarul sau utilizatorul vehiculului, răspunzător de producerea accidentului, a încheiat asigurarea obligatorie RCA, la reprezentanţa de despăgubiri, la Asociaţia “Fondul de protecţie a victimelor străzii” ori la BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.
(2) Depunerea cererii de despăgubire cu privire la producerea evenimentului asigurat prin poliţa de asigurare RCA reprezintă avizare de daună şi obligă asigurătorul RCA răspunzător să deschidă dosarul de daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice în scris părţii prejudiciate cu privire la documentele ce trebuie
depuse pentru soluţionarea cererii de despăgubire şi să soluţioneze cererea de despăgubire în termenul legal.
Din punctul nostru de vedere, în practică conform celor prezentate mai sus şi funcţie de comportamentul persoanei prejudiciate raportat la normele juridice relevate, pot apărea următoarele trei situaţii, ultima dintre acestea fiind incidenţă în prezenta cauză:
I. Penalităţile de întârziere curg după expirarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 36 alin. 1, aşa cum susţine şi asigurătorul din prezenta cauză, în următoarele circumstanţe:
1. Persoana prejudiciată nu uzează de dreptul conferit de legislaţia în vigoare, art. 35 din normele CSA, şi anume nu înaintează o cerere de despăgubire către asigurătorul RCA şi nici nu solicită penalităţi de întârziere, atunci când formulează cerere de chemare în judecată pentru plata despăgubirilor.
În această situaţie instanţa chemată să acorde despăgubiri nu poate decide şi asupra penalităţilor de întârziere deoarece nu a fost sesizată sub acest aspect. în acest caz, persoana prejudiciată poate beneficia de penalităţi de întârziere doar dacă, şi aici se activează termenul de 10 zile de la art. 36, în termen de 10 zile de la primirea unei hotărâri definitive, asigurătorul nu face plata despăgubirilor. Evident plata despăgubirilor curge de la expirarea celor 10 zile, şi pot fi solicitate, eventual, în cadrul procedurii de silită.
Soluţia este aceeaşi şi în cazul rezolvării laturii civile a unui proces penal având drept obiect despăgubiri civile rezultate ca urmare prejudiciilor suferite de diverse persoane, directe sau indirecte ale accidentelor de circulaţie. Este aşa, întrucât nu se pot solicita penalităţi de întârziere asigurătorului, deoarece obligaţia de plată a despăgubirilor revine inculpatului, asigurătorul având doar calitatea, impusă de – Decizia nr. I din 28 martie 2005 a ÎCCJ, de „asigurător de răspundere civilă”. Astfel, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, victima accidentului comunică asigurătorului hotărârea, acesta având termen de 10 zile, de la primirea ei, conform art. 36 din Norme, să plătească despăgubirea, în caz contrar vor curge penalităţile prevăzute de legislaţia în vigoare.
2. Persoana prejudiciată formulează cerere de despăgubire anterior cererii de chemare în judecată, iar asigurătorul răspunde cererii în una din formele stipulate de art. 36 alin. 4, înlăuntrul termenului legal.
În această ipoteză, când asigurătorul formulează o ofertă de despăgubire (art. 36 alin. 4, lit. a) sau notifică persoanei prejudiciate, motivat, refuzul de a de a soluţiona în tot sau în parte pretenţiile de despăgubire (art. 36 alin. 4, lit. b), acţiunea acestuia « paralizează » dreptul de a solicita penalităţi de întârziere, prin ipoteză, de la data avizării sau de la data cererii de chemare în judecată, până în momentul trecerii celor 10 zile de la primirea de către asigurător a unei hotărâri definitive.
Conchide şi arată că termenul de 10 zile prevăzut de art. 36 din Norme, curge de la data primirii de către asigurător a unei hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, dar numai atunci când:
a) partea prejudiciată nu a formulat cerere de despăgubire direct asigurătorului sau prin cererea de chemare în judecată nu a solicitat plata de despăgubiri;
b) este rezolvată latura civilă în procesul penal
c) asigurătorul şi~a îndeplinit obligaţiile legale impuse de art. 36 alin. 4
II. Penalităţile de întârziere curg de la data cererii de chemare în judecată
în următoarea ipoteză:
Persoana, prejudiciată nu uzează de dreptul conferit de legislaţia în vigoare, art. 35 din normele CSA, şi nu înaintează o cerere de despăgubire către asigurătorul RCA dar solicită, penalităţi de întârziere atunci când formulează cerere de chemare în judecată pentru plata despăgubirilor.
În concordanţă cu jurisprudenţa în materie (a se vedea Decizia civilă nr. 258/2011 a Curţii de apel Cluj, Secţia a ii civilă, de contencios administrativ şi fiscal, precum şi Decizia civilă nr. 16 din 17.01.2012, a Curţii de apel Bucureşti, Secţia a Va civilă), penalităţile de întârziere curg de la data introducerii cererii de chemare în judecată, deoarece anterior acesteia pârâta (asigurătorul) era în posesia tuturor datelor care probau atât antrenarea răspunderii civile în sarcina autorului accidentului cât şi întinderea pretenţiilor.
III. Penalităţile de întârziere curg de la data avizării daunei, atunci când:
Partea prejudiciată uzează de dreptul său conferit de art. 35 din Norme şi introduce cerere de despăgubire către asigurătorul RCA.
Subliniază, că solicitarea de acordare a penalităţilor face referire la data avizării şi nu a cererii de despăgubire, cu toate că, în definitiv, este vorba de aceeaşi dată, pentru că în conformitate cu art. 38 alin. 2 din Norme, ,.depunerea cererii de despăgubire cu privire la producerea evenimentului asigurat prin poliţa de asigurare RCA reprezintă avizare de daună”.
Exercitarea acestui drept de către partea prejudiciată, intimatul reclamant, dă naştere unor obligaţii corelative în sarcina asigurătorului, arătate expres prin Ordinul 5/2011 emis de CSA, art. 36 şi 38. Aşadar, asigurătorul RCA este obligat să deschidă dosarul de daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice în scris părţii prejudiciate cu privire la documentele ce trebuie depuse pentru soluţionarea cererii de despăgubire şi să soluţioneze cererea de despăgubire în termenul legal. După cum se poate observa, asigurătorul este obligat să comunice cu partea prejudiciată pentru soluţionarea dosarului de daună în termen legal. Dar, ne întrebăm, care este acest termen legal ? Răspunsul, opinăm noi, se regăseşte în dispoziţiile art. 36 alin. 4, ce nu lasă loc de interpretări, obligaţia legală a societăţii de asigurări fiind de a soluţiona cererea de despăgubire în termenul legal de 3 luni.
În practică se pot avea în vedere următoarele două situaţii:
1. Asigurătorul ignoră dispoziţiile art. 36 alin. 4 din Norme. (Este şi
situaţia speţei dedusă judecăţii).
Conform art. 36 alin. 4 din Ordinul 5/2010 emis de CSA, înlăuntrul termenului de 3 luni, asigurătorul este obligat:
a) Să răspundă cererii părţii vătămate, formulând o ofertă de despăgubire
conform propriilor investigaţii;
b) Să notifice partea prejudiciată motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire.
În condiţiile în care, niciuna dintre aceste obligaţii nu a fost îndeplinită în termenul legal, deşi cererea de despăgubire a fost formulată anterior, în cazul nostru la data de 21.05.2012, concluzia care se desprinde nu poate fi decât aceea că, asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale.
2. Asigurătorul răspunde cererii de despăgubire în una din formele
stipulate de art. 36 alin. 4, dar nu înlăuntrul termenului legal.
Este evident că şi această împrejurare este echivalentă cu neîndeplinirea obligaţilor legale deoarece normele în materie prevăd şi un termen până la care asigurătorul poate răspunde cererii de despăgubire. Astfel, deşi comunică poziţia sa raportat la despăgubiri, asigurătorul va fi obligat la penalităţi nefiind respectat
termenul legal în care îşi putea preciza poziţia şi, subsecvent, de a anula posibilitatea persoanei prejudiciate de a solicita penalităţi de întârziere de la data avizării daunei.
Este de netăgăduit că încălcarea acestor norme juridice, ce instituie obligaţii clare în sarcina asigurătorului, trebuie sancţionată. Altfel, nu am mai discuta de norme juridice, ci de alte norme sociale. Or, tocmai că este vorba de norme juridice, trebuie să intervină forţa de constrângere a statului în cazul unui comportament deviant. Deoarece, în sens contrar, asigurătorii încălcând obligaţiile legale amintite, iar practica este în acest sens, nu ar fi pasibili de nicio sancţiune legală, or intenţia CSA a fost cu totul alta, aceea de a aplica sancţiuni asigurătorilor înaintea oricărei hotărâri judecătoreşti, atunci când nu procedează în conformitate cu dispoziţiile incidente în materie.
În acest sens, art. 37 din Ordinul CSA este cât se poate de clar, anume: „dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere”. Situaţia în care ne aflăm, raportat la comportamentul asigurătorului, este cea a neîndeplinirii obligaţiilor stipulate de art. 36 din Ordinul citat anterior. Acest articol a fost introdus cu intenţia manifestă de a sancţiona conduita pasivă a societăţilor de asigurare care nu soluţionează cererile de despăgubire sau le soluţionează defectuos şi, uneori, neserios, conform normelor legale, formulate de către persoanele prejudiciate, prin obligarea acestora la penalităţile amintite aplicate la sumele pe care le datorează cu titlu de despăgubire.
Obligaţia de plată a penalităţilor în cuantum de 0,1% pe zi la sumele solicitate după 10 zile de la data primirii unei hotărâri definitive, aşa cum se solicită în prezentul recurs, nu este, în opinia noastră, incidenţă în cauză decât dacă, anterior, asigurătorul şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale, în speţă cele de la art 36 alin. 4 din Anexa la Ordinul 5/2010 emis de CSA. Pentru că, procedând altfel, încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. 4, aşa cum a procedat şi asigurătorul în acest caz, nu şi-ar mai găsi sancţiunea stabilită de art. 37. Sau altfel spus, asigurătorii încălcând obligaţiile legale amintite nu ar fi pasibili de nicio sancţiune legală, or intenţia CSA a fost cu totul alta, aceea de a aplica sancţiuni asigurătorilor înaintea oricărei hotărâri judecătoreşti, atunci când nu procedează în conformitate cu dispoziţiile incidente în materie.
În context, tocmai pentru că, se pare, cuantumul penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, este neîndestulător şt « nu sperie asigurătorii », aceştia perseverând în atitudinea lor de a nu-şi îndeplini obligaţiile legale prevăzute de art. 36, atunci când sunt avizaţi de daună, a fost ridicat la 0,2% pe zi de întârziere. A se vedea art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 care stabileşte că ,,Dacă asigurătorul RCA nu îsi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere”. (Vrem să mai arătăm că actuala Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF)1 efectuează controale la asigurători tocmai în ideea, printre altele, de a verifica modul în care societăţile de asigurări înţeleg să îi despăgubească pe cei în drept în termenele legale. Datorită numeroaselor nereguli constate în acest sens au fost aplicate numeroase amenzi administrative ajungându-se până la suspendarea societăţilor de asigurare de a mai elibera poliţe RCA. în acest sens, Decizia nr. 659/29.08.2013 privind sancţionarea Societăţii Euroins România Asigurare Reasigurare – S.A. cu interzicerea temporară a practicării asigurării
obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule RCA a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 566 din 05.09.2013).
Încă o constatare ce, apreciem noi, dovedeşte justeţea demersului nostru. Art. 37 face vorbire de neîndeplinirea obligaţiilor în termenele prevăzute la art. 36, fără a distinge între termenele stipulate la acest articol. Prin urmare, este introdus pluralul „termene” tocmai pentru a se sublinia că se are în vedere nu numai termenul de 10 zile, ci şi cel de 3 luni pentru îndeplinirea obligaţiilor. Dacă referirea relativ la penalităţi ar fi fost exclusiv la termenul de 10 zile, atunci, de bună seamă, CSA prevedea în mod expres la art. 37 că, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor în termen de 10 zile duce la aplicarea penalităţilor de întârziere.
În concluzie, la această din urmă situaţie, respectiv a avizării daunei de către persoanele prejudiciate anterior cererii de chemare în judecată, penalităţile de întârziere curg de la data avizării şi nu de la data trecerii celor 10 zile de Ia primirea de către asigurător a unei sentinţe judecătoreşti definitive.
Cum speţa dedusă judecăţii se circumscrie acestei din urmă situaţii (a se vedea şi motivele de apel invocate) reiterează solicitarea ca, temeiul art. 312[4], alin.1 Cpc, să se respingă recursul formulat în prezenta cauză de către Societatea de asigurări S.C. A.V.I.G. S.A., împotriva Deciziei civile atacate, şi să se menţină hotărârea recurată pe care o consideră legală, temeinică şi fondată.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate, în limitele deduse judecăţii în recurs, Curtea reţine următoarele:
Sub unghiul de incidenţă al art. 304 pct. 9 din de la 1865 aplicabil în speţă prin prisma art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, recurenta critica decizia atacată sub aspectul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010 reţinând că instanţa de apel a greşit atunci când a statuat că reclamantului intimat i se cuvin penalităţii de la data 21.05.2012 , data avizării daunei, şi nu în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care sunt stabilite despăgubirile.
Instanţa de apel a decis că în speţă este aplicabil art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010 deoarece reclamantul nu s-a adresat direct instanţei judecătoreşti pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor ci a urmat procedura administrativă prevăzută de Ordinul precitat solicitând în acest sens plata despăgubirilor în calitatea de asigurător RCA la data de 21 mai 2012, anexând la cerere toate documentele aferente stabilirii prejudiciului şi a persoanei responsabile, sens în care recurenta trebuie conform normelor legale de drept secundar fie să solicite alte documente fie să procedeze deîndată la soluţionarea cererii.
Prin urmare, nu suntem în ipoteza evidenţiată de pârâta recurentă ci în ipoteza în care aceasta a refuzat tacit să soluţioneze cererea de despăgubiri legal depusă de către solicitant.
Şi este aşa, deoarece conform art. 36 şi 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010, aplicabil speţei conform principiului de drept consacrat în adagiul tempus regit actum:
(1) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
(2) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termen de cel mult 3 luni de la data avizării producerii evenimentului
asigurat, în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice.
(3) Asigurătorul RCA are obligaţia să comunice în scris asiguratului şi păgubitului intenţia de a desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termen de maximum 10 zile de la data avizării daunei.
(4) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat:
(5) Asigurătorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15 zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul ultimilor 5 ani de relaţii contractuale, sau absenţa acestor daune.
ART. 37
Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează
nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de
asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.
Din cele ce precedă, rezultă că asigurătorul RCA are obligaţia ca în
termen de cel mult trei luni de la avizarea producerii evenimentului să adopte una din
următoarele conduite: fie să răspundă solicitantului, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigaţii cu privire la producerea evenimentului asigurat, fie să notifice persoanei prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile solicitate cu titlu de despăgubire.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 37 evidenţiate mai sus, dacă asigurătorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute în termenele prevăzute de art. 36, sancţiunea este aceea a aplicării unei penalităţi de 0,1% pe fiecare zi întârziere calculată la suma de despăgubire cuvenită.
În acest context, Curtea reţine că în speţă instanţa de apel a reţinut corect şi legal că asigurătorul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia impusă de textul art. 36 din Ordinul precitat, respectiv nu a notificat nici acordarea despăgubirilor şi nici refuzul de a aproba parţial sau total despăgubirile solicitate.
Trebuie notat că într-o astfel de ipoteză data de la care obligaţia de plată a despăgubirilor a devenit exigibilă este data avizării de daună, recte data de 21 mai 2010, moment de la care începe să curgă şi sancţiunea penalităţii pentru fiecare zi de întârziere de 0,1% stabilită de art. 37 din Ordin.
Susţinerea recurentei conform căreia dispoziţiile art. 36 şi 37 din Ordinul RCA se aplică doar în situaţia în care asigurătorul refuză să achite în termen de 10 zile de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă este esenţial eronată.
Aceasta presupune,aşa, cum s-a arătat în precedent, o situaţie distinctă decât cea prezentă în speţă, şi anume aceea când solicitantul păgubit se adresează direct instanţei judecătoreşti. Şi este aşa, deoarece într-o atare ipoteză asigurătorul nu are şi nici nu i se poate imputa vreo conduită ilicită şi sancţionabilă. În această situaţie asigurătorul poate fi sancţionat cu aplicarea penalităţii doar dacă nu face plata
despăgubirii stabilite de instanţă în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
În situaţia în care însă solicitantul se adresează nu direct instanţei ci direct asigurătorului, acestuia din urmă îi revin obligaţiile menţionate anterior iar în funcţie de conduita sa va suporta şi aplicarea sancţiunii penalităţii. Nu se poate admite cu temei că în toate cazurile penalitatea s-ar aplica doar de la 10 zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti deoarece pe de o parte s-ar ocoli nepermis textele legale analizate în precedent şi pe de altă parte s-ar acorda o primă de încurajare nejustificată asigurătorului care în atare situaţie ar putea adopta un comportament ilicit, diluând prin aceasta durata rezonabilă de stabilire a despăgubirii şi de îndemnizare efectivă a persoanei păgubite.
Or, sancţiunea penalităţii are funcţia de a mobiliza debitorul să facă plata de îndată ce creditorul îi opune o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă sau de a-l mobiliza să stabilească despăgubirea cât mai grabnic dacă circumstanţele o impun ori să notifice solicitantul atunci când acesta uzează de dreptul conferit de art. 35 din Ordinul CSA.
Într-o atare ipoteză sancţiunea penalităţii de întârziere se impune plecând de la constatarea că asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a reacţiona în termenul legal de 3 luni de la înaintarea cererii de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretenţiilor, condiţie care în speţă nu a fost respectată de recurenta-pârâtă.
Faţă de cele ce precedă, Curtea constată că motivul de recurs invocat nu este întemeiat sens în care în temeiul art. 312 C.pr.civ. urmează a respinge recursul cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca legală şi temeinică în limitele abordate în recurs.
Ţinând seama de soluţia din recurs, conform art. 274 C.pr.civ. recurenta urmează să fie obligată şi la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimat cu soluţionarea recursului în sumă de 1.000 lei reprezentând onorariu avocaţial.
