Arestare preventivă. Recurs. Limitele judecăţii.


Menţinerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condiţiile legii, nu afectează cu nimic dreptul acestuia la un proces echitabil, el având posibilitatea de a cere şi administra toate probele considerate necesare pentru a demonstra lipsa de temeinicie a susţinerilor acuzării. Stabilirea vinovăţiei inculpatului urmează a se face numai în urma efectuării cercetării judecătoreşti de către instanţa investită cu judecarea fondului cauzei.

Probaţiunea administrată în faza urmăririi penale, pune însă în evidenţă existenţa unor indicii temeinice în înţelesul art.143 cod proc.pen. care justifică luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive faţă de acesta.(cazul Fox, Campbell şi Hartley vs UK) astfel că în faza judecăţii recursului împotriva soluţiei luării măsurii arestului preventiv, instanţa nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă şi nici de a verifica apărări care ţin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către instanţa sesizată cu luarea unei măsuri preventive.

Referitor la admisibilitatea verificării legalităţii obţinerii mijloacelor de probă cu ocazia luării, prelungirii sau menţinerii arestării preventive, curtea învederează că în toate aceste proceduri instanţa este abilitată să analizeze numai existenţa indiciilor şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege, neputând face aprecieri asupra legalităţii obţinerii mijloacelor de probă, acesta fiind atributul suveran al instanţei de fond cu ocazia judecării cauzei.

Referitor la admisibilitatea verificării legalităţii obţinerii mijloacelor de probă cu ocazia luării, prelungirii sau menţinerii arestării preventive, curtea învederează că în toate aceste proceduri instanţa este abilitată să analizeze numai existenţa indiciilor şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege, neputând face aprecieri asupra legalităţii obţinerii mijloacelor de probă, acesta fiind atributul suveran al instanţei de fond cu ocazia judecării cauzei.

DECIZIA PENALĂ NR.681/R/04.11.2009

DECIZIA PENALĂ NR.681/R/04.11.2009

Tribunalul Cluj prin încheierea din 23 octombrie 2009 în baza art. 3001 C.proc.pen. a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestului preventiv luată prin încheierea penală nr. 73/C/30.09.2009 a Tribunalului Cluj faţă de inculpatul Ş.E.P.B., şi a menţinut măsura arestului preventiv.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin încheierea penală nr. 73/C/30.09.2009 a Tribunalului Cluj s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului Ş.E.P.B. în temeiul art. 1491 raportat la art. 148 lit. d, f din C.proc.pen. pe o perioadă de 29 de zile, cu argumentarea că inculpatul a comis din nou o infracţiune cu intenţie, pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

S-a reţinut că în cursul anului 2009, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a deţinut, consumat şi oferit spre vânzare droguri de risc mai multor persoane pe raza municipiului Cluj-Napoca.

Prin rechizitoriul întocmit la data de 21.10.2009 de procurorii din cadrul DIICOT – Serviciul Teritorial Cluj în dosarul nr. 185/D/P/2009, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a şi art. 41 alin. 2 C.pen.. S-a reţinut că în cursul anului 2009, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a vândut şi oferit cannabis colaboratorului autorizat cu nume de cod „Pop Dorel” şi numiţilor K.N.M., K.N.K., T.V.B. şi N.I. şi că în cursul aceluiaşi an a deţinut în vederea consumului cannabis, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere fără drept de droguri de risc în vederea consumului prev. de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 143/2000.

Potrivit art. 3001 din C.proc.pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Procedând la această verificare, instanţa a constatat că măsura arestului preventiv este legală şi temeinic luată prin prisma dispoziţiilor art. 1491 C.proc.pen. care prevede că această măsură poate fi luată în situaţia în care sunt îndeplinite cerinţele art. 143 şi una din situaţiile prevăzute de literele a-f ale art. 148 C.proc.pen..

Conform art. 143 C.proc.pen. măsurile preventive se pot lua dacă sunt probe sau indicii temeinice că o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Indiciile temeinice sunt considerate de art. 68/1 C.proc.pen. ca existând atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta. Judecătorul care a soluţionat propunerea de arestare preventivă a constatat că din procesele verbale încheiate de investigatorul sub acoperire, din procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, din rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, din procesul verbal de depistare şi din declaraţiile martorilor rezultă date ce pot fi considerate indicii temeinice că inculpatul a comis fapta de care este acuzat, ceea ce este real. Ulterior, martorii şi învinuiţii au fost audiaţi şi de către procuror, indiciile comiterii infracţiunii de trafic de droguri de către inculpat, subzistând.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 148 lit. f C.proc.pen., este cert că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc este mai mare de 4 ani închisoare (de la 3 la 15 ani), precum şi faptul că din dosarul cauzei rezultă date că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Acesta nu este denotat doar de pericolul social abstract al infracţiunii de trafic de droguri şi de cel concret al acestei infracţiuni de trafic de droguri (număr mare de persoane care au primit droguri de la inculpat, mod de câştigare a existenţei prin comiterea de infracţiuni de acest gen, infracţiune continuată pe parcursul a mai multor luni) sau de intoleranţa opiniei publice vis-a-vis de fenomenul consumului şi traficului de droguri, ci mai ales de persistenţa inculpatului în comiterea acestei infracţiuni. Astfel, acesta ştia clar că fusese condamnat iniţial la 5 ani închisoare cu în detenţie de către Tribunalul

Bucureşti pentru activitatea de trafic desfăşurată acolo, pedeapsă modificată în final, el ajungând să fie condamnat la 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Dacă în condiţiile în care i se acordă clemenţă de către o instanţă şi nu se dispune executarea pedepsei în detenţie, inculpatul ajunge să fie învinuit de acelaşi comportament infracţional, înseamnă că acesta şi-a asumat toate consecinţele faptelor sale, că este conştient că acestea sunt grave, dar că pentru el primează activitatea legată de droguri – stării de libertate, şi atunci există date certe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Faptul că anterior a mai fost condamnat pentru o infracţiune comisă cu intenţie şi este învinuit şi în prezentul dosar pentru comiterea unei infracţiuni cu intenţie nu corespunde situaţiei prevăzute de art. 148 lit. d din C.proc.pen. deoarece sentinţa de condamnare a rămas definitivă. Dispoziţiile art. 148 lit. d din C.proc.pen. devin aplicabile doar dacă în timp ce era cercetat pentru o infracţiune, comite cu intenţie o noua infracţiune. Prin urmare, temeiul de arestare prev. de lit. d avut în vedere de judecătorul care a judecat propunerea de arestare preventivă nu va mai fi luat în considerare, inculpatul rămânând arestat doar în baza art. 148 lit. f din C.proc.pen..

În ceea ce priveşte invocarea nulităţii absolute a începerii urmăririi penale (şi deci a tuturor actelor subsecvente) pe motiv că actele premergătoare constând în procese verbale de transcriere a convorbirilor telefonice interceptate, întocmite de o persoană ce nu are calitatea de investigator sub acoperire, nu sunt consemnate într-un proces verbal de genul celui prev. de art. 224 din C.proc.pen. şi deci nu sunt mijloace de probă, s-a precizat că ceea ce contează atunci când se începe urmărirea penală nu sunt probele, ci doar indiciile că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală pentru că însăşi urmărirea penală are ca scop obţinerea de probe. Dacă aceste procese verbale de transcriere vor fi sau nu luate în considerare ca mijloace de probă urmează ca instanţa să stabilească cu ocazia judecării fondului cauzei, în acest moment, judecându-se doar legalitatea şi temeinicia măsurii arestului preventiv, indiciile de care am amintit mai sus fiind suficiente pentru menţinerea acestei măsuri preventive.

Având în vedere cele de mai sus, în temeiul art. 3001 C.proc.pen. s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestului preventiv, măsură ce a fost menţinută.

Împotriva încheierii tribunalului, a declarat recurs inculpatul Ş.E.P.B. solicitând casarea acesteia şi rejudecând cauza, să se dispună revocarea arestului preventiv cu consecinţa punerii de îndată în libertate a acestuia, neexistând probe şi indicii temeinice care să justifice privarea de libertate a recurentului.

Apărătorul ales al acestuia a invocat nulitatea absolută a urmăririi penale, învederând că ea se bazează pe probe administrate prin mijloace de probă ilegale iar potrivit art.64 alin.2 C.proc.pen. mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Pe cale de consecinţă, apreciază că o măsură atât de drastică în ceea ce priveşte libertatea individului – cum este arestarea preventivă – nu poate fi dispusă în baza unor probe obţinute ilegal, astfel că se impune punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Curtea examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a constatat următoarele:

Prin încheierea penală nr.73 din 30 septembrie 2009 a Tribunalului Cluj, sa dispus arestarea preventivă a inculpatului Ş.E.P.B., pentru comiterea infracţiunilor de trafic de droguri de risc prev.de art.2 alin.1 din Legea 143/2000 modificată prin Legea 522/2004 cu aplicarea art.41 alin.2 şi art.37 lit.a C.pen.; deţinere de droguri de risc pentru consum propriu fără drept, prev.şi ped.de art.4

alin.1 din aceeaşi lege, ambele cu aplicarea art.33 lit.a C.pen., reţinându-se ca temei al arestării disp.art.148 lit.d şi f C.proc.pen.

În sarcina inculpatului s-a reţinut că există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că ar fi comis infracţiunile de trafic de droguri de risc şi deţinere de droguri de risc fără drept pentru consum propriu , prin aceea că în cursul anului 2009, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a vândut şi oferit cannabis colaboratorului autorizat cu nume de cod „Pop Dorel” şi numiţilor K.N.M., K.N.K., T.V.B. şi N.I. În cursul anului 2009 în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale inculpatul a deţinut şi a consumat în mod repetat cannabis singur sau împreună cu alte persoane.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie DIICOT-Serviciul Teritorial Cluj din 21 octombrie 2009, inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv pentru aceste infracţiuni, dosarul fiind înregistrat la Tribunalul Cluj la 22 octombrie 2009, iar la primul termen de judecată, în camera de consiliu din 23 octombrie 2009, instanţa de fond a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive prin prisma disp.art.3001 C.proc.pen.

Cu această ocazie, s-a constatat de către Tribunalul Cluj că luarea măsurii arestării preventive s-a făcut cu respectarea normelor legale prev.de art.136 rap.la art.143 C.proc.pen. şi că în privinţa recurentului este incident cazul de arestare prev.de art.148 lit.f C.proc.pen.

Deşi inculpatul recurent a negat presupunerea rezonabilă că ar fi comis faptele, probele şi indiciile temeinice rezultă din procesele verbale de investigaţii, rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice întocmite de Laboratorul de Analiză şi Profil, Droguri şi Precursori din cadrul BCCO Cluj, procesele verbale de consemnare a procurării autorizate de droguri, procesele verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor purtate de inculpat, coroborate cu declaraţiile martorilor M.V.D., B.D., T.V., D.D., K.N.M., K.N.K., şi N.I. şi declaraţiile inculpatului.

Stabilirea vinovăţiei inculpatului recurent urmează a se face desigur numai în urma efectuării cercetării judecătoreşti de către instanţa investită cu judecarea fondului cauzei, probaţiunea administrată în faza urmăririi penale, pune însă în evidenţă existenţa unor indicii temeinice în înţelesul art.143 cod proc.pen. care justifică luarea şi menţinerea măsurii arestării preventive faţă de acesta.(cazul Fox, Campbell şi Hartley vs UK).

Pericolul social concret rezultă, în egală măsură, atât din gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată cât şi din activitatea infracţională desfăşurată de acesta.

Menţinerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condiţiile legii, nu afectează cu nimic dreptul acestuia la un proces echitabil, el având posibilitatea de a cere şi administra toate probele considerate necesare pentru a demonstra lipsa de temeinicie a susţinerilor acuzării.

Potrivit art.5 pct.1 din Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 23 din României, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost arestat în vederea aducerii lui în faţa autorităţilor judiciare competente, existând motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.

În plus, curtea reţine că existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie, conform jurisprudenţei CEDO „factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie”, măsura arestării preventive a inculpatului fiind conformă scopului instituit prin art. 5 al CEDO.

De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracţiune” măsura arestării preventive este justificată şi prin prisma aceleiaşi jurisprudenţe.

Aprecierea probelor se va face de către instanţa de fond sub aspectul reţinerii sau nu a vinovăţiei inculpatului.

În această fază a recursului, instanţa nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă şi nici de a verifica apărări care ţin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către instanţa sesizată cu luarea unei măsuri preventive.

Potrivit disp.art.3001 alin.3 C.proc.pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa, menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive.

În cauza de faţă, nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate şi în consecinţă, ceea ce curtea trebuie să analizeze, sunt temeiurile care au determinat arestarea preventivă şi dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate.

În privinţa indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul este autorul infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, acestea au fost analizate în mod definitiv la momentul luării şi soluţionării recursului din 13 octombrie 2009 împotriva măsurii arestului preventiv şi nu s-au modificat până la sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi nici până la soluţionarea prezentului recurs.

Susţinerea curţii este justificată şi de legislaţia europeană (cazul Saadi contra Regatului Unit şi Ambruszkiewicz contra Poloniei din 4 mai 2006, Vrencev contra Serbiei din 23 septembrie 2008, Ladent contra Poloniei din 18 martie 2008), în care se statuează necesitatea detenţiei raportat la infracţiunile comise de inculpat şi totodată, existenţa unei proporţionalităţi a detenţiei raportat la alte măsuri, mai puţin stringente, conform Codului de procedură penală român, măsurile vizate de art.145 şi 1451.

În speţa de faţă, menţinerea măsurii arestării preventive a recurentului este justificată prin existenţa unui interes public, interes care se referă la buna administrare a justiţiei şi totodată protejarea publicului, în sensul eliminării riscului repetării faptelor.

Curtea a apreciat că măsura arestării preventive este legal menţinută de către prima instanţă, în condiţiile unui grad ridicat de pericol social al infracţiunilor de care este bănuit inculpatul, avându-se în vedere şi aspectul că recurentul mai săvârşise anterior infracţiuni de acelaşi gen, punct de vedere concordant cu practica judiciară a instanţei supreme.

Faţă de tulburările aduse relaţiilor sociale ca urmare a încălcării repetate de către recurent a normelor care combat infracţiunile de trafic de droguri, instituite

prin legi speciale, în mod corect prima instanţă a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

Prin prisma acestor împrejurări, curtea a apreciat că lăsarea recurentului în libertate în acest moment procesual ar putea influenţa cercetarea judecătorească.

Măsura arestării se apreciază ca judicioasă şi necesară pentru apărarea unui interes public, în sensul că alte măsuri s-a dovedit că nu au fost suficiente pentru a proteja în mod eficient acest interes.

Prin prisma hotărârilor Contrada contra Italiei din 24 august 1998; Labita contra Italiei din 6 aprilie 2004; Calleja contra Maltei din 7 aprilie 2005, în prezenta cauză, s-a dovedit că persistenţa în timp a motivelor plauzibile că inculpatul este bănuit de comiterea unei infracţiuni, este o condiţie pentru menţinerea detenţiei.

Dincolo de aspectul factual, existenţa motivelor plauzibile de a bănui că recurentul ar fi comis faptele, impune în sensul art.5 paragraf 1 lit.c din Convenţia europeana, ca faptele invocate să poată fi, în mod rezonabil, încadrate într-unul din textele Codului penal sau legi speciale, care incriminează anumite tipuri de comportament, ceea ce s-a şi realizat în prezentul dosar, infracţiunile imputate recurentului fiind prevăzute în legea specială 143/2000 modificată prin Legea nr.522/2004.

În speţa de faţă, există bănuieli rezonabile în sensul că faptele pentru care este cercetat recurentul, constituiau o infracţiune la momentul în care s-au produs, şi al trimiterii în judecată (cauza Wloch contra Poloniei din 19 octombrie 2000).

Prin prisma legislaţiei CEDO s-a dovedit în afara oricărei îndoieli că scopul măsurii arestării recurentului a fost acela de a-l prezenta autorităţii competente conform art.5 paragraf 3 din CEDO, verificându-se de către instanţe independente şi imparţiale, legalitatea măsurii arestării şi ulterior menţinerea acesteia.(cauza Benham contra Regatului Unit 1996; Jecius contra Lituaniei 2000; Nevmerzhitsky contra Ucrainei 2005).

Contrar celor susţinute de recurent prin apărătorul ales şi personal, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile cerute de art.143, 146 şi 148 lit.f C.proc.pen., Tribunalul Cluj apreciind corect asupra necesităţii menţinerii stării de arest a acestuia.

Potrivit art.148 lit.f măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a recurentului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Prima condiţie este îndeplinită întrucât infracţiunea de trafic de droguri de risc prev.de art.2 alin.1 din Legea 143/2000 modificată prin Legea 522/2004 cu art.41 alin.2 şi 37 lit.a C.pen.,se sancţionează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare.

Referitor la condiţia pericolului concret pentru ordinea publică şi aceasta este întrunită şi rezultă din probele de la dosar.

Temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a recurentului nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că liber fiind ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura, gravitatea şi modalitatea de săvârşire a infracţiunii, precum şi de persoana şi conduita inculpatului.

Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul său presupune o rezonanţă socială a unor fapte grave, atât în rândul comunităţii locale asupra căreia şi-a exercitat influenţa negativă, dar şi la nivelul întregii ordini sociale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat în cazul Letellier vs Franţa că în circumstanţe excepţionale, pe motivul gravităţii în dauna reacţiei

publice, anumite infracţiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenţia, cel puţin pentru un timp.

De asemenea, obstrucţionarea justiţiei şi pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de Curtea Europeană în interpretarea art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, în situaţia de faţă, se impune o astfel de reacţie a autorităţilor pentru a nu se crea şi mai mult neîncrederea în capacitatea justiţiei de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului vizat de ordinea publică şi crearea unui echilibru firesc şi a unei stări de securitate socială.

Menţinerea stării de arestare preventivă a inculpatului, în condiţiile legii, nu afectează cu nimic aşa cum am arătat, dreptul recurentului la un proces echitabil, acesta având posibilitatea ca în faţa instanţei de fond cât şi ulterior în căile de atac de a cere şi administra probe considerate necesare pentru a proba lipsa de temeinicie a susţinerilor acuzării.

Aşa fiind, recursul inculpatului apare ca nefondat şi a fost respins conform art.385^ pct.1 lit.b C.proc.pen.

Recurentul a fost obligat să plătească statului suma de 150 lei cheltuieli judiciare, din care 50 lei reprezentând onorar avocaţial parţial.