Articolul 156 Cod procedură civilă spune că (1) „instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise”.
Prin urmare, având în vedere expresia folosită de legiuitor „instanţa poate” înseamnă că instanţa nu este obligată să admită cererea pentru lipsă de apărare, ci poate să aprecieze temeinicia motivelor invocate de părţi şi să respingă cererea dacă nu este întemeiată.
Admiterea cererii de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare este condiţionată de îndeplinirea în prealabil, a obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, obligaţie personală a părţii, ce nu are legătură cu asistenţa juridică acordată de avocaţi.
Dacă partea care a solicitat amânarea nu este prezentă, iar instanţa a găsit că cererea de amânare este neîntemeiată şi a respins-o în lipsa solicitării părţii, nu poate, din oficiu, să amâne pronunţarea pentru ca partea să depună concluzii scrise. (Decizia civilă nr. 980/9 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie).
.
Prin decizia civilă nr. 980 din 9 decembrie 2010 curtea a respins, ca nefondat, recursul pârâţilor, reţinându-se că este nefondată critica recurenţilor-pârâţi potrivit căreia li s-a încălcat dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie, deoarece, pe de o parte apelul acestora a fost înregistrat la Tribunalul Prahova la data de 24 februarie 2010, aşa cum rezultă din fişa de repartizare aleatorie, iar primul termen de judecată a fost la 7 septembrie 2010, prin urmare au avut timp suficient (peste 6 luni de zile) să discute cu un avocat, cu atât mai mult cu cât au avut apărător ales la instanţa de fond şi puteau lua legătura cu acesta.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 156 alin.1 Cod pr.civilă, instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, ori cererea apelanţilor pârâţi pentru lipsă de apărare nu s-a încadrat în dispoziţiile legale mai sus arătate, cu atât mai mult cu cât au avut cunoştinţă de termenul de judecată însă din data de 1 martie 2010, aşa cum rezultă din dovezile de citare (filele 7, 11 dosar apel).
Este nefondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi trebuit să amâne pronunţarea pentru a le da posibilitatea să depună concluzii scrise, deoarece potrivit alineatului 2 al articolului 156 Cod pr.civilă, când instanţa respinge cererea de amânare, va amâna pronunţarea, la cererea părţii, ori din cuprinsul cererii pârâţilor (fila 16 dosar apel) nu rezultă că ar fi solicitat acest lucru.
Rezultă aşadar că judecata apelului s-a făcut cu respectarea procedurii de citare, părţile fiind legal citate, respectându-se şi drepturile lor procesuale prin analizarea tuturor motivelor de apel invocate, răspunzându-se criticilor apelanţilor, hotărârea fiind dată cu respectarea dispoziţiilor art.261 pct.5 Cod pr.civilă.
De altfel, este ştiut că potrivit dispoziţiilor art. 723 alin.1 Cod pr.civilă, drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Este de asemenea nefondată şi critica potrivit căreia nu ar exista mandat legal pentru P I, persoană pusă sub interdicţie, deoarece tutorele PMI are acest mandat astfel că a existat o reprezentare legală în cauză.
Şi afirmaţiile recurenţilor-pârâţi potrivit cărora intimatul-reclamant P I este lipsit de capacitate procesuală de exerciţiu sunt nefondate deoarece aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, prin dispoziţia nr.9935 din 28 iunie 2007 a fost instituită tutelă pentru acesta şi a fost numit în calitate de tutore fiul său numitul PMI care are atribuţia de a administra toate veniturile şi bunurile sale şi numai în interesul lui.
De altfel intimatul-reclamant a răspuns prin tutorele său, iar în cazul partajului judiciar nu este necesar încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, refuzul acestei instituţii nu poate duce la împiedicarea împărţelii.
Este nefondată şi critica privind existenţa autorităţii de lucru judecat în baza sentinţei civile nr. 13073/1983 pronunţată în dosarul civil 11930/1983 al Judecătoriei Ploieşti, deoarece nu sunt întrunite cele trei condiţii legale pentru a opera această excepţie, respectiv obiect, cauză, părţi.
Astfel prin prezentul dosar s-a solicitat ieşirea din indiviziune asupra terenului bun succesoral asupra căruia autorii părţilor au rămas în indiviziune în urma partajului judecătoresc parţial asupra construcţiilor soluţionat prin sentinţa mai sus amintită, tocmai starea de indiviziune menţinută asupra terenului a generat acest din urmă proces.
Şi critica potrivit căreia prezentul partaj ar fi afectat de nulitate pentru neparticiparea unui coindivizar este nefondată, deoarece în afara părţilor din proces un alt coindivizar nu există, persoana invocată, respectiv PM, a înstrăinat terenul supus partajului, drepturile sale asupra imobilelor partajate prin sentinţa civilă nr. 13073/1983 au fost înstrăinate intimaţilor-reclamanţi P.
Varianta de lotizare omologată de către instanţă este corect aleasă, deoarece aceasta respectă dispoziţiile art. 741 şi art. 6739 Cod pr.civilă, s-a respectat mărimea cotelor părţi, natura bunului imobil, astfel că nu a fost încălcat principiul disponibilităţii părţilor, variantele 1 şi 2 din raportul de expertiză Băiuţă Nicolae.
Susţinerile recurenţilor-pârâţi în sensul că nu s-au omologat variantele 1 şi 2 din raportul de expertiză nu pot fi primite deoarece chiar aceştia nu au fost de acord cu aceste variante, ba mai mult au pus concluzii de respingerea acţiunii, astfel de concluzii fiind puse de altfel de apărătorul ales şi cu ocazia dezbaterii în fond a recursului.
Celelalte aspecte legate de modul de formare a loturilor în sensul fărâmiţării peste măsură a terenului şi alte aspecte de ordin tehnic, au fost rezolvate prin expertiza efectuată, la întocmirea variantei de lotizare s-a avut în vedere că atât reclamanţii, cât şi pârâţii au în proprietate exclusivă o parte din construcţia edificată pe acest teren.
Susţinerile legate de modalitatea de administrare a probatoriilor sunt aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, care nu mai pot fi analizate în această fază extraordinară a recursului.
Concluzionând, curtea apreciază că recursul pârâţilor este nefondat şi va fi respins, ca atare, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 Cod pr.civilă.
