Recurs. Condamnare dispusa de catre instanta de fond in lipsa unor probe certe de vinovatie a inculpatilor. Apreciere gresita a probelor administrate. Prezumtia de nevinovatie. Neprezentarea inculpatilor in instanta in vederea audierii si eventual a …


Recurs. Condamnare dispusa de catre instanta de fond in lipsa unor probe certe de vinovatie a inculpatilor. Apreciere gresita a probelor administrate. Prezumtia de nevinovatie. Neprezentarea inculpatilor in instanta in vederea audierii si eventual a propunerii unor probe nu poate reprezenta dovada certa a vinovatiei acestora. Dreptul inculpatului la tacere.

 Nu se poate dispune condamnarea unui inculpat cata vreme probele administrate nu au demonstrat cu certitudine implicarea acestuia in savarsirea infractiunii pentru care s-a formulat plangere prealabila.

Pe de alta parte in cauza prezumtia de nevinovatie consacrata expres de dispoz. art. 5/2 art. 66 al.1 c.p.p. si art. 23 alin 11 din Constitutie dar si de dispoz. art. 6  paragraf 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului ce o reglementeaza ca pe o componenta esentiala a dreptului la un proces echitabil nefiind  rasturnata prin probe concludente de natura a inlatura orice urma de indoiala care potrivit principiului “in dubio pro raeo”  profita persoanei acuzate, este incidenta in cauza.

Neprezentarea inculpatului in instanta in vederea audierii si eventual a propunerii unor probe nu poate reprezenta dovada certa a vinovatiei acestora, avand in vedere dreptul inculpatului la tacere pe care il presupune prezumtia de nevinovatie asa cum s-a retinut constant in jurisprudenta Curtii Europene, drept recunoscut expres si in art.70 pct. 2 C.p.p., in procesul penal invinuitul sau inculpatul nefiind obligat sa-si probeze nevinovatia si ca atare exercitarea dreptului sau la tacere nu-i poate fi imputat, acesta fiind un drept legitim. In sens similar sunt si dispoz.art.14 pct.3 lit.g din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice conform carora orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni penale are dreptul sa nu fie silita sa marturiseasca impotriva ei insasi sau sa se recunoasca vinovata si art.10 pct.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului privind libertatea de a comunica.

Prin sentinta penala nr.52/09.03.2007 pronuntata de Judecatoria Corabia in dosarul nr.1728/213/2006, in temeiul art. 180 al.1 C.p. s-a dispus condamnarea inculpatilor D.F., D. L. si D.F.la cate 300 lei amenda penala.

S-a atras atentia inculpatilor asupra dispoz.art. 63/1 c.p.

S-a luat act ca partea vatamata C.G. nu s-a constituit parte civila in cauza.

In temeiul art. 191 al. 1 c.p., au fost obligati inculpatii D.F., D.F. si D.L., in solidar, la 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare in favoarea statului.

Pentru a pronunta aceasta sentinta instanta de fond a retinut ca la data de 22.02.2006, partea vatamata C.G. a formulat plangere penala in care a aratat ca la data de 16.02.2006, ora 11,30 a fost agresat de inculpatii D. F., D.F., si D.L. in sensul ca a fost imobilizat de D.F. si D.L. in timp ce D.F. a incercat sa-l loveasca in zona capului cu pumnii in care avea un patent, dar ca a parat lovitura si a reusit sa scape. Prima instanta a apreciat ca plangerea partii vatamate este dovedita in mare parte de declaratiile martorilor G.G. si P.A. si ca fata de atitudinea inculpatilor privind procesul constand in aceea ca  desi au avut cunostinta de proces au refuzat sa se prezinte pentru a-si face apararea, s-ar fi facut dovada vinovatiei acestora si a dispus condamnarea  acestora.

La individualizarea pedepsei instanta de fond a mentionat ca a avut in vedere pericolul social concret al faptei savarsite, conditiile in care aceasta a fost comisa, precizand ca fata de aceste aspecte, pedeapsa amenzii in cuantum de 300 lei pentru fiecare inculpat este de natura a atinge scopul pedepsei prev.de art. 52 C.p.

Prima instanta a dispus de asemenea obligarea inculpatilor la cheltuieli judiciare in favoarea statului, in solidar, in cuantum de 300 lei.

Impotriva acestei sentinte au declarat recurs inculpatii D.F., D. L. si D. F., fara a indica in scris motivele de recurs, acestea fiind sustinute oral de catre aparatorul ales al celor trei recurenti inculpati.

S-a invocat  nelegalitatea si netemeinicia sentintei primei instante in sensul ca aceasta a dispus in mod gresit condamnarea celor trei inculpati, ca nu exista probe care sa demonstreze cu certitudine vinovatia acestora si chiar declaratiile partii vatamate ar fi fost contradictorii pe parcursul procesului penal in sensul ca initial a mentionat ca a fost lovita de cei trei inculpati in zona fetei cu pumnii, insa ulterior a declarat ca inculpatii D.L. si D. F. l-au tinut de maini, iar D. F. a incercat sa-l loveasca cu un patent, dar s-a aparat. S-a mai aratat  ca in mod gresit instanta de fond a interpretat ca fiind o dovada a vinovatiei acestora imprejurarea ca inculpatii nu s-au prezentat la instanta pentru audiere si pentru a se apara sau a aduce probe.

Prin decizia penala  nr. 347/ 14 iunie 2007  pronuntata de Tribunalul Olt s-a apreciat ca recursul declarat de inculpati este fondat.

Pentru a pronunta aceasta decizie instanta de recurs a retinut in motivare printre altele ca materialul probator administrat de prima instanta  examinat in conformitate cu dispoz. art. 63 al.2 C.p.p. nu a demonstrat cu certitudine implicarea inculpatilor D.L., D.F. si D.F., in savarsirea infractiunii de lovire sau alte violente prev. de art. 180 alin.1 C.p.

Potrivit art. 345 al.2 C.p.p. instanta nu poate condamna pe inculpat decat daca s-au administrat probe din care sa rezulte ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de inculpat, fiind necesar ca vinovatia acestuia sa fie dovedita cu certitudine, iar in cauza nu sunt indeplinite conditiile pentru antrenarea raspunderii penale a inculpatilor asa cum acestea sunt prevazute expres in aceste norme procesual penale.

S-a mai aratat ca probele administrate nemijlocit de instanta de fond, respectiv martorii audiati in cauza, acestia fiind chiar martorii propusi de partea vatamata – G.G. si P.A., despre care insasi partea vatamata a sustinut ca au fost de fata, nu au relevat comiterea infractiunii prev. de art.180 alin.1 C.p. reclamata de catre partea vatamata  si au declarat ca desi au observat nemijlocit incidentul nu au vazut ca vreunul dintre cei trei inculpati sa fi aplicat lovituri partii vatamate.

Pe de alta parte potrivit dispoz. art. 75 C.p.p. declaratia partii vatamate poate servi la aflarea adevarului numai in masura in care se coroboreaza cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul celorlalte probe existente in cauza, impunandu-se a se corobora deci cu probe concludente care sa fie de natura  sa demonstreze cu certitudine vinovatia inculpatului insa asemenea probe in cauza nu exista. Dimpotriva chiar sustinerile partii vatamate au fost contradictorii pe parcursul cercetarilor aceasta declarand initial cu prilejul formularii plangerii prealabile ca  a fost lovita de cei trei inculpati in zona fetei cu pumnii, dar ulterior in fata instantei de judecata a declarat ca inculpatii D.F. si D.L. au imobilizat-o in sensul ca au tinut-o de maini, iar inculpatul D. F. ar fi  incercat sa il loveasca cu pumnul in care avea un patent. Astfel nici chiar partea vatamata in declaratia data in cursul judecatii nu a mai confirmat faptul ca inculpatii ar fi lovit-o, ci doar ca unul dintre acestia  a incercat sa il loveasca,insa din examinarea dispoz.art.180 alin.1 C.p. rezulta ca tentativa la aceasta infractiune nu este incriminata  de legea penala.

Totodata, art. 63 al.2 c.p.p. impune ca probele sa fie analizate in ansamblu, astfel ca  instanta de fond trebuia sa examineze plangerea prealabila dedusa judecatii in contextul tuturor probelor administrate intrucat nu poate fi acordata valoare probatorie absoluta unei plangeri prealabile, iar contradictiile relevate de toate probele administrate inclusiv declaratia partii vatamate,  conduc la concluzia ca exista incertitudine cu privire la vinovatia inculpatilor in raport de faptele reclamate de catre partea vatamata.

Rezultand astfel un dubiu, potrivit nu doar normelor nationale dar si jurisprudentei Curtii Europene „indoiala va profita persoanei acuzate”, iar dispunerea condamnarii unei persoane in lipsa unor probe temeinice,convingatoare si ferme care sa fie de natura a inlatura cea mai mica indoiala si care sa sustina temeinicia in fapt si in drept a acuzatiei reprezinta o nerespectare a dreptului unui inculpat la un proces echitabil.

Totodata prezumtia de nevinovatie consacrata expres de dispoz. art. 5/2 art. 66 al.1 C.p.p. si art. 23 alin 11 din Constitutie dar si de dispoz. art. 6  paragraf 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului ce o reglementeaza ca pe o componenta esentiala a dreptului la un proces echitabil nu a fost rasturnata prin probe concludente de natura a inlatura orice urma de indoiala care potrivit principiului “in dubio pro reo”  profita persoanei acuzate.

Instanta de recurs a mai retinut ca in mod gresit instanta de fond  a apreciat ca fiind o dovada a vinovatiei inculpatilor imprejurarea ca acestia nu s-au prezentat la instanta pentru audiere, pentru a se apara sau a propune probe, intrucat pe de o parte din probele administrate nu a rezultat ca inculpatii au comis faptele reclamate si din cercetarile intreprinse de organele de politie reiese ca inculpatul D. L. era plecat in strainatate-Italia, fara a se cunoaste adresa exacta a acestuia, iar inculpatul D. F. era plecat din jurul datei de 15.01.2007 in tara, unde era angajat cioban la oi de diverse persoane, de asemenea fara a fi fost indicata adresa exacta a acestuia unde sa fi fost citat.

Pe de alta parte prezumtia de nevinovatie presupune dreptul la tacere, acuzatul netrebuind sa dovedeasca nimic, putand sa nu declare nimic pana la sfarsitul procesului, iar dreptul de a nu contribui la propria incriminare a fost recunoscut in mod explicit de catre Curtea Europeana in jurisprudenta sa, retinand ca “organele vamale au provocat condamnarea reclamantului pentru a obtine anumite acte, a caror existenta o banuiau, fara a fi sigure de aceasta. Intrucat nu au vrut sau nu au putut sa le procure prin alte mijloace, organele vamale au incercat sa-l constranga pe reclamant sa le procure el insusi dovada savarsirii infractiunilor de care era acuzat. Particularitatile dreptului vamal nu pot justifica o astfel de atingere a dreptului recunoscut oricarei persoane de a nu se autoincrimina”, si ca nu se poate deduce din tacerea persoanei acuzate concluzii cu privire la vinovatia acesteia. Aceasta ar fi posibil doar in masura in care legea prevede posibilitatea de a trage concluzii cu privire la vinovatia unei persoane din refuzul acesteia de a raspunde la intrebarile organelor judiciare, dar numai cu conditia ca legea sa prevada garantii adecvate: acuzatul sa fie informat cu privire la posibilitatea interpretarii tacerii sale ca o dovada incriminatoare – conditie care in cauza dedusa judecatii nu este realizata, iar condamnarea sa nu se bazeze intr-o masura determinanta pe astfel de concluzii, instanta de fond procedand chiar astfel cum instanta europeana a retinut ca fiind gresit.

Dreptul la tacere al faptuitorului, invinuitului sau inculpatului inseamna posibilitatea acestuia recunoscuta si garantata de lege de a nu raspunde autoritatii competente, chiar si in prezenta unui aparator,drept recunoscut expres chiar in art.70 pct. 2 C.p.p., statuandu-se ca este vorba  de un drept la tacere si nu de o tacere ca forma a comunicarii in sensul ca prin aceasta ar recunoaste invinuirea sau ca ar incerca sa induca in eroare autoritatea competenta. In procesul penal invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa-si probeze nevinovatia si ca atare exercitarea dreptului sau la tacere nu-i poate fi imputat, acesta fiind un drept legitim, in sens similar fiind si dispoz.art.14 pct.3 lit.g din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice conform carora orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni penale are dreptul sa nu fie silita sa marturiseasca impotriva ei insasi sau sa se recunoasca vinovata.

De asemenea in art.10 pct.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului se prevede libertatea de a comunica, apreciindu-se in jurisprudenta ca aceasta presupune si dreptul de a nu comunica si ca intrucat comunicarea este tratata ca o libertate, atunci persoana este libera sa taca, sa nu comunice,acesta fiind un drept la tacere.

Conform jurisprudentei Curtii Europene, dreptul la tacere este incalcat chiar si atunci cind o lege il obliga pe acuzat sa raspunda la intrebari sau sa furnizeze documente autoritatilor, Curtea hotarand intr-o speta ca s-a incalcat dreptul la tacere printr-o cerere de furnizare a unor documente sub amenintarea cu sanctiuni penale in caz de refuz.

S-a statuat ca si potrivit legii romane exercitarea dreptului la tacere nu se confunda cu tagaduirea faptei, dar nici cu recunoasterea acesteia, in sensul ca din moment ce nu contrazice acuzarea, ar insemna ca ar si recunoaste-o, iar o simpla invinuire, neprobata, nu are nici o valoare in fata prezumtiei de nevinovatie si  ca prezumtia de nevinovatie justifica tacerea, nimeni neputand fi obligat sa-si dovedeasca el nevinovatia, cu atat mai mult cand invinuirea este neprobata sau necredibila.

 Asa cum s-a mentionat anterior s-a apreciat constant ca pentru tacere si refuzul de a raspunde, faptuitorul invinuit sau inculpatul nu trebuie constrins sau sanctionat in nici un fel, acesta fiind un drept al sau, ca legea trebuie sa lase oricarui inculpat facultatea de a vorbi sau nu, ca inculpatul poate sa taca, nu neaparat pentru a tagadui sau a se sustrage judecatii.

Din nici o dispozitie legala nu rezulta ca exercitarea dreptului la tacere, consacrat de art. 14 pct.3 lit.g din Pactul international  cu privire la drepturile civile  si politice; art.24 din Constitutie in care este reglementat dreptul la aparare, care presupune dreptul de a te apara si prin tacere, in lipsa unui avocat si chiar in prezenta aparatorului; art.29  si art.30 din Constitutia Romaniei care reglementeaza libertatea constiintei si libertatea de exprimare, presupunand dreptul de a tacea si de a nu-ti exprima gindurile, opiniile, credinta, creatia, respectiv dreptul de a nu  comunica decit atunci cind doresti sau consideri necesar si oportun in cadrul exercitarii acestei libertati; de art.66 C.p.p.conform caruia potrivit prezumtiei de nevinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa taca atunci cand i s-ar cere sa-si probeze nevinovatia; de art.325 alin.2 C.p.p.- „cind inculpatul refuza sa dea declaratii”- fiind interpretat in sensul ca legiuitorul in spiritul Constitutiei a recunoscut inculpatului un drept de a refuza sa dea declaratii,  si art. 70 alin.2 C.p.p. astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003 care prevede expres ca: „Invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei, dreptul de a avea un aparator, precum si dreptul de a nu face nici o declaratie (…)”, poate constitui o circumstanta de agravare in sarcina inculpatului, nu s-ar putea sustine ca daca invinuitul sau inculpatul se abtine sa dea declaratii uzand astfel de dreptul la tacere, aceasta atitudine ar putea constitui o imprejurare in defavoarea sa.

Astfel motivul invocat de inculpati in sensul ca in mod gresit s-a dispus condamnarea lor, pentru toate argumentele expuse anterior s-a apreciat de catre Tribunalul ca este intemeiat, intrucat in cauza nu s-a demonstrat cu certitudine prin probe concludente vinovatia inculpatilor, iar neprezentarea acestora in instanta in vederea audierii si eventual a propunerii unor probe nu poate reprezenta dovada certa a vinovatiei acestora, asa cum nejustificat a retinut prima instanta.

In consecinta Tribunalul pentru toate argumentele expuse, a apreciat ca motivul invocat de inculpati in sensul ca in mod gresit s-a dispus condamnarea lor, este intemeiat, intrucat in cauza nu s-a demonstrat cu certitudine prin probe concludente vinovatia acestora si prin urmare in baza art.385 /15 pct.1 lit. d c.p.p. a dispus admiterea recursului declarat de recurentii – inculpati impotriva sentintei penale nr. 52/09.03.2007 pronuntata de Judecatoria Corabia in dosarul nr. 1728/2006, casarea sentintei si in baza art. 11 pct.2 lit. a rap. la art. 10 lit. a C.p.p., achitarea celor trei inculpati  cu privire la infractiunea prev. de art. 180 alin.1 C.p.

Data publicarii pe portal : 22.10.2007