Arestare preventivă. Recurs. Inadmisibilitatea acestei căi de atac, când se îndreaptă împotriva hotărârii prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire sau de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive, indiferent că respingerea cererilor are loc în cursul urmăririi penale sau în faza judecăţii, în primă instanţă sau în apel
Constituţia României, art. 129
C. proc. pen., art. 1403, art. 141
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 5 parag. 4
În raport cu prevederile art. 1403 alin. (1) şi art. 141 C.proc.pen., se constată că legiuitorul procesual-penal nu recunoaşte calea de atac a recursului separat împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire şi încetare a arestării preventive. O astfel de reglementare nu este oferită nici de dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, dispoziţii care trimit la legea procesuală, nici de prevederile art. 5 parag. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi care garantează doar un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive, iar nu garanţia dreptului la o cale de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti prin care se dispune asupra arestării preventive.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
Decizia penală nr. 656 din 16 iunie 2010, dr. M.B.
Prin Încheierea penală nr. 289/PI din 02.06.2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4173/30/2010, s-a respins cererea de revocare, respectiv de înlocuire a măsurii arestării preventive cu altă măsură preventivă, formulată de inculpatul B.O.C.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a constatat următoarele:
Prin cererea introdusă şi înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 4173/30/2010 la data de 27.05.2010, inculpatul B.O.C. a solicitat revocarea, respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă.
În motivarea cererii, s-a solicitat revocarea, respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, întrucât s-au schimbat temeiurile care au dus la arestare; a fost sincer cu organele de cercetare, a recunoscut fapta şi nu a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, iar aceste împrejurări atrag circumstanţe atenuante.
S-a mai arătat că, la dosar nu sunt probe în ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică şi cercetarea în stare de arest este excepţia, iar regula este cercetarea în stare de libertate.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt :
Referitor la cererea de revocare, respectiv înlocuire a măsurii arestării preventive, formulată de inculpatul B.O.C., s-a constatat că potrivit art. 139 alin. (1) Cod procedură penală, măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că, în cursul desfăşurării procesului penal, inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplul atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav ( cauza Dinler contra Turciei), acuzatul să se afle în stare de deţinere fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei.
S-a constatat că la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului şi prelungirea ulterioară s-a reţinut că la dosar există suficiente date care să conducă la concluzia că este posibil ca inculpatul B.O.C. să fie implicat alături de celălalt inculpat cercetat în dosar în săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală, pentru care este cercetat; s-a reţinut şi îndeplinirea cumulativă a cerinţelor art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., în sensul cuantumului pedepsei mai mare de 4 ani pentru faptele săvârşite şi existenţa pericolului concret pentru ordinea publică.
Din analiza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul de urmărire penală, rezultă că până în prezent, nu s-au schimbat temeiurile care au justificat luarea măsurii arestării preventive, subzistând în continuare cele două condiţii cumulative prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., deci inclusiv cea referitoare la criteriul privind pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât în raport de împrejurările mai sus descrise în care inculpatul a comis fapta pentru care este acuzat, de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, de urmările unei asemenea fapte, este justificat şi în interesul bunei desfăşurări a urmăririi penale, ca cercetarea să se efectueze cu inculpatul în stare de arest, în condiţiile persistenţei pericolului pentru ordinea publică în cazul lăsării inculpatului în libertate.
Prin urmare, având în vedere că temeiurile arestării preventive nu s-au schimbat, s-a constatat că nu este justificată revocarea, respectiv înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai blândă.
În acest context instanţa a apreciat că în acest moment procesual nu este întemeiată revocarea, respectiv înlocuirea arestării preventive a inculpatului, nefiind în interesul bunei desfăşurări a urmăririi penale o astfel de înlocuire, în condiţiile în care nu s-au modificat motivele care justifică arestarea preventivă evaluate şi prin prisma existenţei sentimentului de insecuritate socială în rândul opiniei publice prin cercetarea în libertate a inculpatului implicat în fapte de trafic de droguri, împreună cu alte persoane.
În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului referitoare la conduita sinceră pe parcursul anchetei, lipsa antecedentelor penale şi împrejurarea că regula este cercetarea în stare de libertate, s-a constatat că aceste susţineri nu sunt de natură să ducă la revocarea arestării preventive în condiţiile în care aceasta a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale, şi nici la înlocuirea măsurii arestării preventive cu o alta mai blândă, în condiţiile subzistenţei în continuare a temeiurilor excepţionale care au determinat luarea măsurii arestării preventive.
Împotriva încheierii penale nr. 289/PI/2.06.2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4173/30/2010 a declarat recurs inculpatul B.O.C., recurs înregistrat la Curtea de Apel Timişoara la data de 14.06.2010.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii penale recurate din prisma motivelor de recurs precum şi din oficiu conform art. 3856 C.proc.pen., instanţa de recurs apreciază că inculpatul a folosit o cale de atac ce nu este prevăzută de Codul de procedură penală, ceea ce face ca recursul să fie inadmisibil.
Potrivit art. 1403 alin. (1) din Codul de procedură penală, încheierea prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive, încheierea prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive şi încheierea de respingere a propunerii de arestare preventivă pot fi atacate cu recurs de către învinuit sau inculpat şi de procuror la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Din prevederile acestui text de lege rezultă că încheierea prin care nu se dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea arestării preventive, ci se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a acestei măsuri preventive, nu poate fi atacată cu recurs în condiţiile art. 1403 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Cu privire la calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive, art. 141 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau de inculpat. Prin urmare, art. 141 nu prevede o cale de atac separată şi împotriva încheierii date în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a unei măsuri preventive, inclusiv a arestării preventive, şi, ca atare, această încheiere nu poate fi atacată separat cu recurs, în condiţiile art. 141 din Codul de procedură penală.
În raport cu prevederile art. 1403 alin. (1) şi ale art.141 din Codul de procedură penală, a recunoaşte calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale, în primă instanţă sau în apel, prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, înseamnă a recunoaşte o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin. (7) şi art. 129 din Constituţie, potrivit cărora încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În acelaşi timp s-ar încălca art. 3851 alin. (2) din Codul de procedură penală, în temeiul căruia încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată.
Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 146 alin. (12), art. 1491 alin. (13), art. 159 alin. (8), art. 160a alin. (2) şi art. 160b din Codul de procedură penală, se asigură atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic superioară, asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecăţii.
Totodată, lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea pronunţată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu contravine art. 5 parag. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”. Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 5 parag. 4 din Convenţie nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.
Astfel, în temeiul art. 38515, pct. 1, lit. a) teza a II-a Cod procedură penală a fost respins recursul declarat de inculpatul B.O.C. împotriva încheierii penale nr. 289/PI/02.06.2010 pronunţată de Tribunalul Timiş.
