Prelungirea duratei arestării preventive, la primul termen de judecată după sesizarea în fond a instanţei, se dispune în temeiul art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, iar nu în temeiul art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală.
(Decizia nr. 13 din 12 ianuarie 2001 – Secţia Ipenală)
Prin încheierea din 3 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia a ll-a penală a respins cererea de prelungire a duratei arestării preventive, privind pe inculpatul P.F., şi a fixat termen de fond la 31 ianuarie 2001.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Recursul este fondat.
Prin Rechizitoriul din 4 septembrie 2000, tribunalul a fost sesizat cu judecarea în fond a cauzei privind pe inculpatul P.F., trimis în judecată în stare de arest pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. 2 lit. e) din Codul penal şi cu aplicarea art. 37 lit. a) din Codul penal.
După ce, potrivit art. 300 din Codul de procedură penală, tribunalul a verificat regularitatea sesizării şi a luării măsurii arestării preventive, a menţinut această măsură şi i-a prelungit apoi, legal şi succesiv, durata cu câte 30 de zile, ultima prelungire (potrivit încheierii din 6 decembrie 2000) expirând la 14 ianuarie 2001.
La termenul din 3 ianuarie 2001, s-a cerut amânarea cauzei pentru lipsa apărătorului ales al inculpatului, acesta din urmă însă fiind de acord să fie asistat de un avocat din oficiu pentru discutarea stării de arest preventiv, stare pe care instanţa are obligaţia legală să o pună în discuţie din oficiu şi mai înainte de expirarea ultimei prelungiri a duratei de 30 de zile.
Reprezentantul parchetului a solicitat doar amânarea cauzei pentru lipsa martorului din acte ce urma să fie audiat şi, cu privire la starea de arest a inculpatului, a pus concluzii de prelungire a duratei acestei măsuri, prin încheiere consemnându-se greşit că solicitarea procurorului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală, texte aplicabile numai pentru faza de urmărire penală.
Ca urmare a greşitei aplicări a textului de mai sus, tribunalul a deliberat asupra cererii procurorului pe care a respins-o, cu motivarea că temeiurile arestării preventive nu mai subzistă.
Soluţia este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele considerente: • Pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, tribunalul avea obligaţia de a pune în discuţie din oficiu starea de arest a inculpatului, având în vedere că tribunalul era sesizat cu judecarea în fond a cauzei şi dispusese prelungiri succesive în acest cadru, nu la cererea parchetului în cadrul dispoziţiilor art. 155 şi următoarele din Codul de procedură penală, deci nu era sesizat potrivit art. 159 din Codul de procedură penală.
Pe de altă parte, schimbarea sau încetarea temeiurilor măsurii în discuţie poate conduce, la cerere sau din oficiu, la înlocuirea sau revocarea acestei măsuri, după caz şi ţinând seama de dispoziţiile art. 139, 140 sau 145 din Codul de procedură penală.
Or, pe lângă faptul că susţinerea tribunalului, că temeiurile arestării nu mai subzistă, nu are acoperire în probele dosarului, a căror administrare nu s-a terminat, soluţia de respingere a cererii Ministerului Public este nelegală şi lipsită de eficienţă juridică din moment ce măsura nici nu a fost înlocuită cu o altă măsură preventivă, dar nici revocată şi nu s-a dispus punerea în libertate a inculpatului, dispozitivul încheierii fiind eliptic şi confuz, nefiind precizat nici măcar a cui cerere este respinsă.
Având în vedere cele de mai sus şi dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, recursul parchetului va fi admis şi va fi casată parţial încheierea din 3 ianuarie 2001.
Rejudecând, în fond, Curtea va înlătura dispoziţia de respingere a cererii de prelungire a duratei arestării preventive.
Ca urmare, va fi menţinută starea de arest a inculpatului P.F. şi durata acestei măsuri preventive va fi prelungită cu 30 de zile.
