Chiar dacă, pe timpul judecării cererii de strămutare a judecării cauzei, nu s-a mai dispus prelungirea duratei arestării preventive, această măsură nu poate fi considerată ca încetată de drept, câtă vreme a fost legal luată şi subzistă temeiurile ce au determinat-o.
(Decizia nr. 194 din 14 februarie 2001 – Secţia Ipenală)
Prin încheierea de şedinţă din 30.01.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive a inculpatului G.M.R.
Prima instanţă a reţinut că inculpatul G.M.R. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290, art. 289 şi art. 2151 din Codul penal, cu raportare la art. 13 şi art. 14 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 33 lit. a) din Codul penal, constând în aceea că în calitate de asociat la S.C. “E.” S.R.L. Zalău, în perioada decembrie 1998-noiembrie 1999, prin falsificarea listingurilor şi a situaţiilor cu încasările zilnice de la jocul BINGO, a evidenţiat în contabilitatea societăţii cheltuieli nereale cu premii “tip bonus”, în sumă totală de 2.074.000.000 lei, sumă pe care şi-a însuşit-o şi pentru care nu a plătit impozitul pe profit în sumă de 788.120.000 lei.
Dosarul a fost trimis, pentru soluţionare, în fond, la Tribunalul Sălaj şi a avut primul termen de judecată la data de 17 mai 2000, dată la care, instanţa, în baza art. 300 alin. 3 din Codul de procedură penală, a verificat din oficiu legalitatea măsurii arestării preventive şi a dispus menţinerea acestei măsuri.
La termenele care au urmat, instanţa de fond a menţinut starea de arest a inculpatului, inclusiv la termenul din 18 octombrie 2000, deoarece dosarul respectiv a fost strămutat, prin încheierea din 29.11.2000 a Curţii Supreme de Justiţie, la Tribunalul Bucureşti. De la data de 18 octombrie 2000, până la 20 decembrie 2000, când s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea la Tribunalul Bucureşti, nu s-a mai pronunţat asupra menţinerii măsurii arestării preventive a inculpatului.
în aceste împrejurări, Tribunalul Bucureşti, la primul termen de judecată, 30.01.2001, a constatat încetată de drept măsura arestării preventive a inculpatului.
împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, pentru motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală, respectiv prin soluţia de încetare de drept a măsurii arestării preventive a inculpatului s-a făcut o greşită aplicare a legii, deoarece la termenele din datele de 06.12.2000 şi 20.12.2000, când dosarul se afla încă la Tribunalul Sălaj, această instanţă nu mai era competentă să se pronunţe asupra menţinerii arestării preventive, întrucât la 29.11.2000 Curtea Supremă de Justiţie dispusese strămutarea cauzei. De altfel, împrejurarea că la aceste două ultime termene de judecată nu s-a mai pronunţat asupra măsurii arestării preventive a inculpatului, nu conduce la concluzia încetării de drept a acestei măsuri preventive, deoarece, din încheierile anterioare, rezultă că starea de arest preventiv s-a menţinut, din moment ce nu există o prevedere expresă prin care să se dispună punerea în libertate a inculpatului.
Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii de şedinţă recurată, în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală, şi din oficiu întreaga cauză sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea constată că recursul parchetului este fondat, pentru următoarele considerente:
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul G.M.R. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru comiterea mai multor infracţiuni cu un grad mare de pericol social concret, prin care a provocat un prejudiciu total care are consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, împrejurări ce conduc la concluzia că măsura arestării preventive a inculpatului a fost dispusă cu îndeplinirea condiţiilor de fond, formă şi procedură, prevăzute de art. 136, 137, 143 şi 148 din Codul de procedură penală.
Instanţa sesizată, respectiv Tribunalul Sălaj, a verificat regularitatea luării măsurii arestării preventive a inculpatului şi a menţinut această măsură, fără să menţioneze perioada de timp, în mod succesiv ultima dispoziţie, în acest sens, fiind luată la termenul din 18.10.2000. La termenul din 06.12.2000, s-a depus la dosar un certificat din care rezultă că dosarul a fost strămutat la Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din 09.11.2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală, iar la 20.12.2000, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului Sălaj şi trimiterea la Tribunalul Bucureşti.
De la data strămutării cauzei (29.11.2000), Tribunalul Sălaj nu mai avea competenţa să se pronunţe asupra măsurii arestării preventive şi, în aceste împrejurări, în dosar există o perioadă, respectiv de la 06.12.2000 până la 30.01.2001, în care nu s-a mai dispus asupra măsurii arestării preventive.
După cum rezultă din actele de la dosar, începând de la primul termen de judecată şi în continuare prima instanţă a menţinut arestarea preventivă a inculpatului, fără să precizeze durata acestei măsuri. Pentru înţelegerea corectă a acestei situaţii este necesar să se precizeze că, după declararea neconstituţionalităţii art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală şi în lipsa unor noi reglementări legislative privitoare la prelungirea arestării preventive în faza de judecată, s-au cristalizat în practica judiciară două puncte de vedere, unul prin care se face prelungirea arestării preventive pe o durată de până la 30 de zile şi altul prin care se menţine arestarea preventivă fără să se menţioneze durata acestei măsuri.
Curtea reţine că, în lipsa unor norme juridice procedurale de prelungire a arestării preventive în faza de judecată, oricare din cele două puncte de vedere de mai sus este admisibil, în condiţiile în care măsura arestării preventive s-a luat cu respectarea condiţiilor de fond, formă şi procedură prevăzute de lege şi în continuare subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive.
Cum în cauza de faţă s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului, fără să se precizeze durata, iar, pe fond, nu s-au schimbat temeiurile care au determinat măsura arestării preventive a inculpatului G.M.R., dispoziţia din încheierea de la 30.01.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, privind constatarea încetării de drept a acestei măsuri preventive, este nelegală.
în consecinţă, în baza art. 3859 pct. 171 din Codul de procedură penală coroborat cu art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea va admite recursul parchetului, va casa parţial încheierea sus-menţionată, va înlătura dispoziţia privind încetarea de drept a arestării preventive a inculpatului G.M.R. şi punerea în libertate a acestuia şi va menţine starea de arest a inculpatului G.M.R.
NOTĂ:
Chiar dacă, pe fond şi raportat la datele speţei, soluţia Curţii de Apel Bucureşti poate fi considerată corectă, se impun a fi făcute următoarele precizări:
1. Consider că este greşită practica unor instanţe de fond de a prelungi măsura arestării preventive, după sesizarea prin rechizitoriu, dar fără arătarea duratei măsurii. O asemenea practică este nelegală în raport de prevederile constituţionale şi de deciziile ce au impus instanţelor prelungirea duratei arestării preventive cu cel mult 30 de zile, ori de câte ori este cazul.
2. Soluţia dată de Tribunalul Bucureşti, care a constatat că a încetat de drept măsura arestării preventive (întrucât nu s-au mai acordat prelungiri pe durata judecării cererii de strămutare), poate fi considerată corectă, din punct de vedere strict formal, în lipsa unor dispoziţiuni de procedură penală care să acopere vidul legislativ generat de declararea ca neconstituţional a art. 149 alin. 3 din Codul de procedură penală.
