Competenţa prevăzută de art. 3 din Regulamentul 2201/2003 al Comunităţii Europene este exclusivă şi nu alternativă şi ca atare părţile nu pot deroga de la ea. Caracterul exclusiv rezultă cu certitudine din art. 6 al aceluiaşi regulament, care are ca titulatură „caracterul exclusiv al competenţelor prevăzute de art. 3,4 şi 5” şi în care se arată că un soţ care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui stat membru, nu poate fi chemat în judecată în faţa instanţelor judecătoreşti dintr-un alt stat membru decât în temeiul articolelor 3,4 şi 5.
Prin cererea înregistrată sub nr. 9740/215/2008, la data de 30.04.2008, pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta K E L, cetăţean român, a chemat în judecata pe pârâtul K T, cetăţean german, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate între părţi, încredinţarea spre creştere şi educare a minorului K D, reluarea numelui avut anterior căsătoriei şi obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere lunare, în favoarea minorului.
La 20.10.2008, pârâtul a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă, cu motivarea că cererea nu este de competenţa instanţelor din România, întrucât, potrivit disp. art. 607 C.p.c., competenţa în materie de divorţ revine instanţei de la ultimul domiciliu comun al părţilor, în speţă, instanţei din Germania, arătând, totodată, că reclamanta are cea mai strânsă legătură cu legislaţia germană, deoarece acolo s-a încheiat căsătoria şi tot acolo s-a născut şi a crescut minorul părţilor.
Pe cale reconvenţională, acesta a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 17962/24.11.2008, pronunţată de Judecătoria Craiova, s-a respins acţiunea civilă de divorţ formulată de reclamantă.
S-a anulat ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârât.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
La termenul de judecată din 17.11.2008, instanţa, a pus în discuţie excepţia necompetenţei generale a instanţei în soluţionarea prezentei cauze, invocată de pârât prin întâmpinare, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. 1, lit. a, pct. 6 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al C.E.
Potrivit textului de lege enunţat „sunt competente să hotărască în probleme privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei, instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin 6 luni imediat înaintea introducerii cererii, în cazul în care acesta este resortisant al statului membru”.
În ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârât, întrucât acesta nu a îndeplinit condiţiile legale privind timbrajul, deşi i s-a pus în vedere de instanţă îndeplinirea acestei obligaţii, raportat la disp. art. 1 şi 20 alin. 3 din Legea 146/1997, instanţa a pronunţat soluţia anulării ei, ca netimbrată.
Împotriva sentinţei civile a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că nu este competentă cu soluţionarea cauzei, admiţând excepţia necompetentei generale a instanţelor romane, în soluţionarea cauzei raportându-se la dispoziţiile Regulamentului nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene.
În cauză nu prezintă relevanţă domiciliul comun al părţilor, nici aspectul dacă ambii soţi sunt sau nu cetăţeni ai aceluiaşi stat, întrucât art. 3 al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, din 27 noiembrie 2003, privind competenta, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimoniala şi în materia răspunderii părinteşti arată competenţe alternative pentru soluţionarea cererilor de divorţ şi a cererilor accesorii în cazurile ce prezintă un element de extraneitate.
Prin decizia civilă nr. 132 din 12.05.2009 Tribunalul Dolj-Secţia pentru Minori şi Familie a constatat că apelul este neîntemeiat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3 alin. 1 pct. 1 din Regulamentul 2201/2003 al CE, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ revine instanţei din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor, iar potrivit pct. 2, instanţei din statul membru pe teritoriul căruia se află ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în cazul în care unul dintre ei încă locuieşte acolo.
Ori, în speţa de faţă competenţa aparţine instanţei din Wuppertal-Germania, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 întrucât ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în localitatea Wuppertal, iar pârâtul încă mai locuieşte acolo, nefiind incidente dispoziţiile prevăzute de pct. 1 întrucât soţii nu mai locuiesc împreună.
Această competenţă este exclusivă şi nu alternativă, cum susţine apelanta şi ca atare părţile nu pot deroga de la ea.
Caracterul exclusiv rezultă cu certitudine din art. 6 al aceluiaşi regulament, care are ca titulatură „caracterul exclusiv al competenţelor prevăzute de art. 3,4 şi 5” şi în care se arată că un soţ care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru sau este resortisant al unui stat membru, nu poate fi chemat în judecată în faţa instanţelor judecătoreşti dintr-un alt stat membru decât în temeiul articolelor 3,4 şi 5.
Faptul invocat de reclamantă, cum că ar fi competentă instanţa română întrucât potrivit art. 3 alin. 1 pct. 6, instanţa competentă este instanţa din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin 6 luni şi este resortisant al statului membru respectiv, nu poate fi reţinut.
Astfel, competenţa aparţine instanţei de la reşedinţa obişnuită a reclamantului potrivit pct. 6 doar în situaţia în care nici o instanţă dintre cele arătate la pct. 1-5 nu ar fi competentă, competenţele prevăzute de art. 3 alin. 1 pct. 1-6 se exclud unele pe altele, în sensul că dacă sunt întrunite condiţiile de la pct. 1, nu mai sunt incidente cele de la punctele 2-6, dacă sunt întrunite condiţiile de la pct. 2, nu mai sunt incidente cele de la punctele 3-6, ş.a.m.d.
Ori, în speţa de faţă sunt întrunite condiţiile prevăzute la pct. 2 şi astfel se exclud dispoziţiile de la pct. 6.
Pe de altă parte, este şi nefondat acest aspect întrucât, potrivit pct. 6 invocat, este necesar ca reclamantul să fi locuit unde are reşedinţa obişnuită cel puţin 6 luni înaintea introducerii cererii de divorţ, ori, în speţa de faţă, aşa cum reiese chiar din cererea de chemare în judecată a reclamantei, dar şi din interogatoriul acesteia, la data introducerii acţiunii de divorţ, reclamanta nu îndeplinea această condiţie întrucât înainte de introducerea acţiunii aceasta nu a locuit decât 1 lună în România.
Astfel fiind, se constată că prima instanţă în mod corect a stabilit că instanţele române nu sunt competente pentru soluţionarea acestui litigiu.
Este adevărat însă, că instanţa, în această situaţie, ar fi trebuit să decline competenţa în favoarea instanţei din Wuppertal întrucât potrivit Regulamentului nr. 44/2001 al CE, dar şi doctrinei de specialitate, atunci când este vorba de un stat membru UE, instanţa îşi declină competenţa în favoarea statului membru competent.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor acest aspect şi nici nu va dispune declinarea întrucât o astfel de operaţiune presupune mai multe cheltuieli legate de traducerea fiecărei file din dosar şi de expediere, or, aceste cheltuieli nu se justifică în condiţiile în care reclamanta poate formula o cerere separată la instanţa competentă din Germania fără să i se opună autoritatea de lucru judecat sau vreun termen de prescripţie ori de decădere.
Ca urmare a celor arătate mai sus, constatând deci că apelul reclamantei este neîntemeiat, instanţa, în baza art. 296 C.p.civ., l-a respins.
