C. proc. pen., art. 139
1. Dacă temeiurile pentru care a fost luată măsura arestării preventive nu mai subzistă, instanţa poate dispune revocarea acesteia.
2. în cazul în care două infracţiuni formează obiectul aceleiaşi cauze penale, ascultarea unui inculpat nu se poate face decât în această calitate, nu şi ca martor cu privire la faptele celorlalţi inculpaţi.
Decizia penală nr. 677/R din 14 noiembrie 2005 – Gh.R.
Prin încheierea de şedinţă din 10 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul penal nr. 1957/2005, Tribunalul Braşov a revocat măsura arestării preventive a inculpatei A.V., motivând că temeiurile care au determinat arestarea acesteia au încetat să mai existe.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, solicitând casarea ei şi menţinerea măsurii arestării preventive, inculpata fiind trimisă în judecată pentru infracţiunile de tăinuire şi mărturie mincinoasă, ultima împiedicând înfăptuirea justiţiei, astfel că subzistă cel puţin cazul prevăzut în art. 148 lit. h) C. proc. pen.
Recursul este nefondat.
Inculpata a fost arestată preventiv la data de 17 august 2005 pentru infracţiunile de tăinuire şi mărturie mincinoasă, constând în aceea că a primit de la inculpatul M.G. sumele de 800 Euro şi 2.000.000 lei, sustrase de acesta prin violenţă de la partea vătămată T.F. şi, fiind audiată ca martor în data de 16 august 2005, a făcut declaraţii nesincere. Temeiurile arestării le-au constituit cazurile prevăzute în art. 148 lit. c), d) şi h) C. proc. pen., reţinându-se că s-a sustras de la urmărirea penală, fugind împreună cu autorul infracţiunii de tâlhărie din municipiul Braşov, există temerea că va influenţa martorii, ceea ce rezultă din atitudinea ei nesinceră şi că din modalitatea concretă în care a săvârşit faptele rezultă că lăsarea ei în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Prima instanţă a reţinut că temeiul prevăzut în art. 148 lit. c) C. proc. pen. nu se justifică, inculpata nefăcând decât să meargă la părinţii ei unde şi domiciliază, iar celelalte două temeiuri au încetat să mai existe, dat fiind pericolul social generic al infracţiunilor pentru care a fost arestată şi atitudinea procesuală a inculpatei.
Dacă pentru infracţiunea de tăinuire există presupunerea că aceasta a fost săvârşită de către inculpată, este de observat că în sarcina inculpatei nu poate fi reţinută infracţiunea de mărturie mincinoasă. Atât timp cât se reţine săvârşirea infracţiunii de tăinuire constând în primirea unor sume de bani provenind din săvârşirea de către alt inculpat a infracţiunii de tâlhărie, inculpata nu putea fi audiată în calitate de martor în aceeaşi cauză. Chiar dacă infracţiunea de tăinuire ar fi fost judecată separat de aceea de tâlhărie, inculpata nu putea fi acuzată de mărturie mincinoasă, ea nefiind obligată să declare adevărul, având în vedere că existenţa infracţiunii de tăinuire depinde de natura faptei din care provin bunurile primite.
Or, în cazul în care ambele infracţiuni formează obiectul aceleiaşi cauze penale, cu atât mai mult trebuia să se observe că ascultarea inculpatei se putea face numai în această calitate, şi nu în calitate de martor cu privire la faptele celorlalţi inculpaţi.
Faţă de cele arătate şi având în vedere relaţia de concubinaj dintre inculpată şi autorul infracţiunii de tâlhărie, nu se poate susţine că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
De asemenea, din moment ce nu se poate reţine infracţiunea de mărturie mincinoasă şi nu există alte date din care să rezulte că inculpata ar încerca zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea unor martori, nu se mai justifică cazul prevăzut în art. 148 lit. d) C. proc. pen.
