Din dispoziţiile art.64 Cod procedură civilă, astfel cum a fost interpretat în mod constant de practica judiciară şi de literatura de specialitate, rezultă că arătarea titularului dreptului poate fi făcută numai de pârât şi numai în cazul cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real, în măsura în care între pârât şi terţul arătat ca titular al dreptului real există un raport juridic cu privire la lucrul ce formează obiectul cererii (de exemplu, între cei doi s-a încheiat un contract de locaţiune, închiriere, depozit, comodat).
Aşadar, partea finală a art.64 Cod procedură civilă limitează aplicabilitatea acestei forme de intervenţie forţată numai la acţiunile (cererile) reale, folosirea acesteia fiind deci exclusă în cazul cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă (personal).
Cererea de arătare a titularului dreptului va trebui deci să îndeplinească, în afara cerinţelor comune tuturor formelor de participare a terţilor la judecată, şi următoarele cerinţe specifice: – prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul să urmărească valorificarea unui drept real; – pârâtul să deţină cu titlu precar sau să exercite în numele altuia un drept asupra lucrului care formează obiectul dreptului real invocat de reclamant; – pârâtul să îl indice pe titularul dreptului.
Cererea de arătare a titularului dreptului va trebui deci să îndeplinească, în afara cerinţelor comune tuturor formelor de participare a terţilor la judecată, şi următoarele cerinţe specifice: – prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul să urmărească valorificarea unui drept real; – pârâtul să deţină cu titlu precar sau să exercite în numele altuia un drept asupra lucrului care formează obiectul dreptului real invocat de reclamant; – pârâtul să îl indice pe titularul dreptului.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.10264/3/2008 – DECIZIA CIVILĂ NR.806/A/17.11.2011)
Prin cererea înregistrată la data de 24.10.2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a V-a Civilă sub nr. 36404/3/2006, reclamantul A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. G.C. S.A. şi S.C. A.P. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 652/653/ 2207/03.05.2004, încheiat între cele două pârâte şi având ca obiect vânzarea terenului în suprafaţă de 2.978,64 mp (1.372, 87 ocupat de construcţii şi 1.605,77 liber) situat în Bucureşti, str. Răcari nr. 21 A sector 3, pentru fraudă la lege şi cauză ilicită şi să fie obligate pârâtele să îi lase în deplină proprietate şi liberă posesie terenul în suprafaţă de 1.760 m.p. situat în Bucureşti, str. Răcari nr. 21 A, sector 3; în subsidiar, în cazul în care s-ar constata valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat între cele două pârâte, să se dispună obligarea pârâtei S.C. G.C. S.A. la plata despăgubirilor băneşti către acesta în valoare de 352.000 Euro (200 euro/mp), echivalentul a 1.242.560 RON, la cursul BNR de 3,53 RON/1 euro din data înregistrării cererii.
La data de 18.05.2007, reclamantul a depus o cerere precizatoare, în sensul lărgirii cadrului procesual prin introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a P.M.B.
Prin cererea formulată la data de 22.02.2008, reclamantul A.D. a precizat cererea, în sensul păstrării ca unic capăt de cerere, a capătului subsecvent al cererii principale, respectiv obligarea pârâtei S.C. G.C. S.A. la plata despăgubirilor băneşti către acesta în valoare de 352.000 Euro (200 euro/mp), echivalentul a 1.242.560 RON, la cursul BNR de 3,53 RON/1 euro din data înregistrării cererii.
Prin cererea formulată la data de 24.11.2006, pârâta S.C. G.C. S.A. a înţeles să arate ca titular al dreptului pe M.F.P, cu care să se facă judecata în contradictoriu pentru capătul al treilea de cerere, arătând că restituirea în natură nu mai este posibilă, că măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi suportate de M.F.P. conform procedurii prevăzute de art. 36 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea de chemare în garanţie formulată la 24.11.2006, pârâta S.C. G.C. S.A. a chemat în garanţie A.V.A.S, în calitate de instituţie implicată în privatizare în sensul art. 27 din Legea nr. 10/2001, solicitând ca, în situaţia admiterii cererii principale, să fie obligată chemata în garanţie la plata către pârâtă a contravalorii bunurilor restituite în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 375/22.02.2008 pronunţată în dosarul nr. 36404/3/2008. Tribunalul Bucureşti a respins cererea formulată de reclamant împotriva pârâtei S.C. A.P. S.R.L., urmare a renunţării reclamantului la însuşi dreptul pretins faţă de această pârâtă, şi a disjuns judecata cererii principale formulate de reclamant faţă de pârâta S.C. G.C. S.A., prin administrator judiciar S.C. ISD I. S.R.L., a cererii de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâta S.C. G.C. S.A. în contradictoriu cu M.F.P. şi a cererii de chemare în garanţie formulate de S.C. G.C. S.A. în contradictoriu cu A.V.A.S.
Capetele de cerere disjunse au format dosarul înregistrat sub nr. 10264/3/2008 la data de 12.03.2008.
Prin cererea formulată la data de 19.03.2010, reclamantul şi-a mărit câtimea obiectului la 8.352.200 lei, conform art. 3 alin. 1 lit. a, art. 29 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 47/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 867 din 18.06.2010 Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul Alexandru Dănuţ, împotriva pârâţilor S.C G.C. S.A., P.M.B., M.F.P., ca neîntemeiată; a respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâta S.C. G.C. S.A., prin administrator judiciar S.C. ISD I. S.R.L., împotriva M.F.P. ca neîntemeiată şi a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. G.C. S.A., prin administrator judiciar S.C. ISD I. S.R.L., împotriva A.V.A.S.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin notificarea nr. 3304/2001, trimisă prin B.E.J. B.R.B., formulată de autorul reclamantului, A.V., s-a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 1.760 mp. şi construcţii, situat în Bucureşti, str. Răcari nr. 21 A, sectorul 3, iar ulterior, prin cererea înregistrată la A.V.A.S. sub nr. DGJ/26217/08.04.2008, reclamantul a precizat că solicită despăgubiri băneşti pentru terenul expropriat, nu şi pentru construcţii.
Prin decizia nr. 117/21.04.2008, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a respins cererea de restituire în natură a terenului, motivat de faptul că notificarea nu se încadrează în dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci în dispoziţiile art. 29 din aceeaşi lege, imobilul fiind evidenţiat în patrimoniul unei privatizate, şi a propus acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile art. 29 din lege şi înaintarea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin prezenta cerere, reclamantul a solicitat obligarea societăţii comerciale în patrimoniul căreia se regăsea terenul la data formulării notificării, pârâta S.C. G.C. S.A., la despăgubiri băneşti pentru acest teren, care a fost înstrăinat de această pârâtă, apreciind reclamantul că înstrăinarea s-a făcut cu încălcarea Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată, în cauză notificării formulate de autorul reclamantului fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 29 „(1) Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate. (2) Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate. (3) În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. (4) În situaţia bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administraţiei publice centrale sau locale, persoana îndreptăţită va notifica organele de conducere ale acesteia. În acest caz, măsurile reparatorii în echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
Or, tribunalul a constatat, sub un prim aspect, că reclamantul a obţinut deja propunere de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru teren, astfel încât, prin efectul subrogaţiei legale, dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul său a fost înlocuit cu dreptul de a încasa despăgubiri, iar sub un alt aspect, că reclamantul nu poate solicita de la pârâtă contravaloarea terenului menţionat, neexistând niciun raport juridic cu aceasta, dispoziţiile legale speciale cuprinse în art. 29 din Legea nr. 10/2001 fiind pe deplin aplicabile.
În consecinţă, tribunalul a respins cererea principală ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta S.C. G.C. S.A. împotriva M.F.P., tribunalul a constatat-o neîntemeiată şi a respins-o ca atare, apreciind că nu este întrunită ipoteza reglementată de art. 64 şi următoarele Cod procedură civilă, nerezultând care este dreptul real al cărui titular este M.F.P. şi care a fost exercitat în numele acestuia de către pârâtă.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. G.C. S.A. împotriva A.V.A.S., tribunalul a constatat-o ca rămasă fără obiect şi a respins-o ca atare, în condiţiile în care cererea principală a fost respinsă ca neîntemeiată, astfel încât, pârâta nu a căzut în pretenţii în sensul art. 60 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, la data de 7.12.2010 a declarat apel reclamantul, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 20.04.2011.
Prin motivele de apel formulate la data de 27.05.2011, apelantul – reclamant a arătat că, în ceea ce priveşte soluţia referitoare la cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta S.C. G.C. S.A., consideră soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală si netemeinică pentru următoarele motive:
La data de 24.11.2006 pârâta S.C. G.C. S.A. a formulat în temeiul art. 64 şi urm. Cod procedură civilă împotriva M.F.P., o cerere de arătare a titularului dreptului, prin care a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu cu acesta în situaţia în care instanţa va pronunţa o hotărâre de admitere a capătului 3 al cererii introductive a reclamantului.
În motivarea cererii sale, pârâta S.C. G.C. S.A. a arătat că retrocedarea în natură a imobilului nu mai este posibilă, terenul în litigiu la momentul trecerii în proprietatea statului era afectat de detalii de sistematizare, iar despăgubirile băneşti pot fi acordate numai în condiţiile art. 36 şi următoarele din Legea 10/2001.
De asemenea, pârâta a arătat că măsura reparatorie prin echivalent urmează a fi suportată de M.F.P. conform procedurii prevăzute de art. 36 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, raporturile juridice izvorâte din legea specială luând naştere între persoana juridică obligată, potrivit legii, la măsuri reparatorii şi persoana îndreptăţită la aceste măsuri, prin lege fiind stabilite atât persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii cât şi persoanele juridice care în raport de modul de preluare a bunului şi regimului său juridic sunt obligate fie la restituirea în natură, fie la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, iar calitatea procesual pasivă este dependentă de raportul juridic care se naşte între titularul notificării şi unitatea care, potrivit legii, este obligată la măsuri reparatorii.
În acest sens, a menţionat decizia civilă nr. 2518211/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Apelantul reclamant a mai învederat că la data de 23.04.2010 a solicitat în scris instanţei de fond aplicarea art. 66 alin.1 Cod procedură civilă, arătând că este de acord cu admiterea cererii de arătare a titularului dreptului, că M.F.P. nu a tăgăduit cele pretinse de pârâtă prin cererea sa şi că a fost legal citat.
Cu toate că au fost îndeplinite cumulativ toate condiţiile impuse de art. 66 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa a respins cererea, M.F.P. rămânând în cauză în calitate de intervenient.
Aprecierea instanţei, reţinută în motivarea sentinţei cum că „nu este întrunită ipoteza reglementată de art. 64 si următoarele Cod procedură civilă, nerezultând care este dreptul real al cărui titular este M.F.P. şi care a fost exercitat în numele acesteia de către pârâtă” este total neconformă cu situaţia de fapt (susţinută de înscrisurile aflate la dosar) şi luată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată.
Astfel, autorul său, A.V., a fost expropriat de statul român prin Decretul nr. 444/1984, în anexa căruia denumită „tabel cuprinzând proprietarii ale căror imobile situate în municipiul Bucureşti se expropriază şi se trec în proprietatea statului” stă scris la poziţia 2.2: „A.V. – Municipiul Bucureşti, str. Răcari nr. 21 A, sector 3 – locul unde este situat imobilul ce se expropriază: str. Răcari nr. 21 A, sector 3 – suprafaţa terenului ce se expropriază: teren 1.737 mp. construcţii 116. 67 mp. din care suprafaţă utilă 96,51 mp”.
Acest teren, aşa cum a susţinut şi pârâta S.C. G.C. S.A. prin întâmpinare, după expropriere, a trecut în folosinţa Î.P.C.M. – societate de stat. În baza H.G. nr. 1213/20.11.1990, în temeiul Legii nr. 15/1990, fosta Î.P.C.M., prin reorganizare, a devenit S.C. M. S.A., iar bunul imobil a rămas în patrimoniul acestei societăţi. În anul 1996 s-a încheiat privatizarea realizată în baza Legii nr. 55/1995, iar în anul 1998 denumirea societăţii M. a fost schimbată în S.C. G.C. S.A. Dreptul de proprietate asupra terenului pentru care solicită despăgubiri a trecut astfel în patrimoniul pârâtei, pentru care aceasta a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 5712 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului la data de 02.08.2000.
Având în vedere această situaţie de fapt, precum şi dispoziţiile art. 29. 36 şi următoarele precum şi art. 8 Titlul VII din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea 247/2005, apelantul – reclamant a solicitat instanţei de apel să constate că terenul în cauză a intrat în proprietatea statului prin expropriere, apoi în administrarea societăţii pârâte, în numele statului, încă din momentul exproprierii (chiar în momentul de faţă statul prin A.V.A.S. deţine 9.7 % din acţiuni) ca apoi să intre în proprietatea acesteia ca urmare a privatizării, conform legii.
Or, în atare condiţii este foarte clar că dreptul real (de proprietate) născut în favoarea statului prin exproprierea abuzivă în 1984 a fost administrat de societatea pârâtă în numele acestuia, prin soluţia pronunţată instanţa de fond nefăcând decât să anuleze realitatea de fapt şi raporturile juridice izvorâte din însăşi Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, fapt ce a dus la privarea reclamantului de a obţine despăgubirile îndreptăţite şi asigurate de lege.
De asemenea, apelantul – reclamant a menţionat că prin cererea sa prin care a solicitat despăgubiri în echivalent bănesc nu încalcă decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. referitoare la recursul în interesul legii privind admisibilitatea acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile legii de drept comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, pe de o parte pentru că este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată, iar pe de altă parte pentru că a parcurs procedura administrativă prevăzută de această lege, A.V.A.S., ca instituţie responsabilă în procesul de privatizare a S.C. G.C. S.A., emiţând decizia cu nr.117/21.04.2008, prin care i s-a recunoscut dreptul pretins şi a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 282 şi următoarele Cod procedură civilă.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
I.1. În urma precizărilor succesive, reclamantul a învestit instanţa cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. G.C. S.A. la plata despăgubirilor băneşti, reprezentând contravaloarea terenului situat în Bucureşti, str. Răcari nr. 21A, sector 3, înstrăinat de către aceasta, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 652/653/03.05.2004, către S.C. A.P. S.R.L., după ce tatăl său, A.V., îi transmisese prin judecătoresc, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare pentru restituirea imobilului.
Iniţial, reclamantul a invocat, însă în susţinerea tuturor capetelor de cerere pe care le-a formulat, art. 9 alin. 1, art. 20 alin. 4 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001, ultimul text de lege, în forma în vigoare la acel moment, referindu-se la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Temeiul de drept al solicitării finale, astfel cum a fost indicat prin cererea precizatoare depusă la termenul din 19.03/2010, este reprezentat de art. 3 alin. 1 lit. a şi art. 29 alin. 1-3 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată, având următorul conţinut: „(1) Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate. (3) În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător”.
2. Prin cererea formulată la data de 24.11.2006, pârâta S.C. G.C. S.A. a înţeles să arate ca titular al dreptului pe M.F.P., cu care să se facă judecata în contradictoriu pentru capătul al treilea de cerere, arătând că restituirea în natură nu mai este posibilă şi că măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi suportate de M.F.P.conform procedurii prevăzute de art. 36 şi urm. din Legea nr. 10/2001 (probabil art. 31 alin. 3: „Măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate”).
3. La termenul din 19.03.2010, reclamantul a arătat în scris că este de acord cu cererea formulată de pârâta S.C. G.C. S.A. şi a solicitat instanţei să facă aplicarea art. 66 alin. 1 Cod procedură civilă, să dispună înlocuirea în cauză a S.C. G.C. S.A., în calitate de pârât, cu Ministerul de Finanţe, ca reprezentant al statului, cu toate drepturile ce decurg din această calitate, şi scoaterea acestei societăţi din cauză.
II.1. Potrivit art. 64 Cod procedură civilă: „Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului”. De asemenea, conform art. 66 alin. 2 Cod procedură civilă: „Când cel chemat nu se înfăţişează (…), se vor aplica dispoziţiile art. 58”, acest din urmă text de lege prevăzând că: „Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”.
Din dispoziţiile art. 64 Cod procedură civilă, astfel cum a fost interpretat în mod constant de practica judiciară şi de literatura de specialitate, rezultă că arătarea titularului dreptului poate fi făcută numai de pârât şi numai în cazul cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real, în măsura în care între pârât şi terţul arătat ca titular al dreptului real există un raport juridic cu privire la lucrul ce formează obiectul cererii (de exemplu, între cei doi s-a încheiat un contract de locaţiune, închiriere, depozit, comodat).
Aşadar, partea finală a art. 64 Cod procedură civilă limitează aplicabilitatea acestei forme de intervenţie forţată numai la acţiunile (cererile) reale, folosirea acesteia fiind deci exclusă în cazul cererilor prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă (personal).
2.1. Aplicând aceste consideraţii teoretice în cauza de faţă, se constată, sub un prim aspect, că cererea cu care reclamantul a învestit instanţa nu este una reală. Prin cererile reale se urmăreşte valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei unui bun. Cu alte cuvinte, cererea reală poate fi îndreptată nu numai împotriva unei anumite persoane, ci împotriva oricărei persoane în mâinile căreia s-ar afla bunul. Sunt incluse în categoria acţiunilor (cererilor) reale: cererea în revendicare (prin care se apără dreptul de proprietate), cererea confesorie (prin care se apără un dezmembrământ al dreptului de proprietate), cererea negatorie (prin care se contestă un dezmembrământ al dreptului de proprietate), cererea prin care se valorifică un drept real accesoriu, cererea posesorie (prin care se solicită apărarea posesiei, ca o situaţie de fapt, dar care produce efecte juridice), cererea în grăniţuire, cererea prin care vânzătorul solicită rezoluţiunea contractul de vânzare cumpărare (art. 1368 Cod civil), petiţia de ereditate şi cererea de partaj.
În acest context, se pune problema naturii juridice a acţiunii prin care reclamantul nu solicită restituirea bunului în natură, ci, pentru că această posibilitate nu mai există, pretinde restituirea prin echivalent, adică obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri. Cu privire la această chestiune, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 33/9.06.2008: „de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală”.
2.2. De asemenea, sub un al doilea aspect, nu s-ar putea susţine că între M.F.P. şi pârâta S.C. G.C. S.A. ar exista un raport juridic în temeiul căruia aceasta din urmă ar deţine cu titlu precar sau ar exercita în numele autorităţii administrative centrale menţionate un drept asupra lucrului care formează obiectul dreptului invocat de reclamant.
În realitate, Statul nu mai este proprietarul bunului, ci societatea comercială pârâtă, care l-a dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990, anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Faptul că Statul, prin A.V.A.S., mai deţine un număr de acţiuni nu infirmă această concluzie, în condiţiile în care acestea nu conferă un drept de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul societăţii comerciale, ci numai pe cele indicate expres de Legea nr. 31/1990 (în principal de art. 25, 67, 268 – dreptul la vot, dreptul la dividende, dreptul de repartizare a unei părţi din activul societăţii la momentul lichidării acesteia).
Pe de altă parte, susţinerea apelantului reclamant în sensul că dreptul real (de proprietate) născut în favoarea statului prin exproprierea din anul 1984 a fost administrat de pârâtă în numele acestuia nu este valabilă decât în privinţa antecesoarei societăţii comerciale, pentru perioada anterioară adoptării Legii nr. 15/1990, când într-adevăr, proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie aparţinea statului şi fostele întreprinderi de stat exercitau numai un drept de administrare, aşa cum rezultă din art. 5 şi 6 din din 1965 şi din Decretul nr. 409/1955.
Obligaţia Statului de a plăti despăgubiri proprietarului deposedat abuziv nu îşi găseşte astfel izvorul în raporturi juridice de natura celor la care se referă art. 64 Cod procedură civilă, ci în faptul înstrăinării bunului preluat abuziv de la autorii reclamantului.
2.3. În fine, titularul cererii de arătare a titularului dreptul fiind pârâta S.C. G.C. S.A., iar nu reclamantul, acesta nu are legitimare procesuală pentru a critica soluţia dată de prima instanţă cu privire la problema de drept în discuţie.
3. Cât priveşte faptul că prin cererea formulată reclamantul nu încalcă dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pasivitatea C.C.S.D, precum şi invocarea art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea are în vedere că aceste aspecte exced limitelor învestirii sale, care este dat de controlul hotărârii primei instanţe, în condiţiile în care prin sentinţa apelată tribunalul nu a soluţionat fondul cererii de arătare a titularului dreptului formulate în contradictoriu cu M.F.P..
Faţă de acest considerente, reţinând temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă apelul ca nefondat.
