Prin art.18 alin.(1) din Regulament se prevede ca: „în materia contractelor individuale de munca, competenta se determina în conformitate cu dispozitiile din prezenta sectiune, fara a se aduce atingere art.4 si art.5 punctul 5 – alin.(2) : Daca un angajat încheie un contract individual de munca cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru însa are o sucursala, agentie sau alta unitate pe teritoriul uneia dintre statele membre, se considera în cazul contestatiilor privind exploatarea sucursalei, agentiei sau unitatii, ca angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.
Art.19 din Regulament stipuleaza ca: „un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi actionat în justitie:
Art.19 din Regulament stipuleaza ca: „un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi actionat în justitie:
1) înaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia este domiciliul sau
1) înaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia este domiciliul sau
2) în alt stat membru:
2) în alt stat membru:
a) înaintea instantelor din locul în care angajatul îsi desfasoara în mod obisnuit activitatea sau înaintea instantelor din ultimul loc în care acesta si-a desfasurat activitatea sau
a) înaintea instantelor din locul în care angajatul îsi desfasoara în mod obisnuit activitatea sau înaintea instantelor din ultimul loc în care acesta si-a desfasurat activitatea sau
b) daca angajatul nu-si desfasoara sau nu si-a desfasurat în mod obisnuit activitatea pe teritoriul aceleasi tari, înaintea instantelor din locul unde este sau a fost situata întreprinderea care l-a angajat pe acesta.
b) daca angajatul nu-si desfasoara sau nu si-a desfasurat în mod obisnuit activitatea pe teritoriul aceleasi tari, înaintea instantelor din locul unde este sau a fost situata întreprinderea care l-a angajat pe acesta.
Art.20 din Regulament prevede urmatoarele:
Art.20 din Regulament prevede urmatoarele:
alin. 1) Actiunea angajatorului poate fi introdusa decât înaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia angajatul îsi are domiciliul;
alin. 1) Actiunea angajatorului poate fi introdusa decât înaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia angajatul îsi are domiciliul;
alin. 2) Dispozitiile prezentei sectiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconventionala la instanta sesizata cu cerere initiala, în conformitate cu prezenta sectiune.
alin. 2) Dispozitiile prezentei sectiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconventionala la instanta sesizata cu cerere initiala, în conformitate cu prezenta sectiune.
Art. 18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/2000
Prin cererea de chemare în judecata înregistrata sub nr.2651/118/2010, reclamantul G.I., în contradictoriu cu pârâta O.B. GMBH & CO.KG, a solicitat instantei, ca prin hotarârea ce se va pronunta, sa se dispuna obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale datorate, în suma de 13 425 $.
În motivarea cererii se arata ca reclamantul a fost angajat al pârâtei, în baza contractului individual de munca din data de 29.06.2009, în functia de comandant al navei P. Reclamantul sustine ca si-a îndeplinit toate obligatiile contractuale, dar angajatorul nu i-a achitat toate drepturile banesti, ramânând un rest de plata în suma de 13 425 $, reprezentând drepturi salariale pentru lunile octombrie si noiembrie 2009.
În motivare se mai arata ca pentru luna noiembrie suma datorata este de 6525,24 $, iar pentru luna octombrie suma este de 6900$.
Pârâta, legal citata, a formulat întâmpinare, prin care a invocat exceptia necompetentei instantelor din România, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea actiunii ca nefondata. În motivare se sustine ca angajatorul nu datoreaza sumele solicitate cu titlu de salariu, invocând art.13 alin 1 pct.7 si alin 2 din contractul de angajare, care prevad ca în cazul unei delapidari, a unor daune provocate prin frauda de catre un membru de echipaj, angajatorul este îndrept a retine orice sume datorate angajatului în vederea recuperarii prejudiciului creat.
Prin întâmpinare se sustine ca la data de 20.08.2009, reclamantul, în calitate de comandant, a primit ordin sa alimenteze nava P. cu 1000 tone de combustibil, iar acesta – dupa ce a consultat opinia sefului mecanic, care a apreciat ca doar o cantitate de 750 tone mai poate fi încarcata – a comandat totusi încarcarea a 1000 tone de combustibil. Ulterior, nava a continuat voiajul spre America de Sud, unde a trebuit sa se alimenteze din nou pentru a ajunge în siguranta la destinatie. Pe drum reclamantul a informat societatea pârâta ca nu-i ajunge combustibilul de la bord, astfel încât nava a trebuit sa devieze de la cursul firesc, pentru a se aproviziona cu 300 tone de combustibil.
Pârâta a dispus o ancheta cu privire la alimentarile cu combustibil, ca urmare a faptului ca s-au creat suspiciuni fata de modul în care reclamantul gestioneaza nava aflata sub comanda sa, care a generat cheltuieli suplimentare. Pârâta apreciaza ca reclamantul a creat o paguba în valoare de 238 041,24 USD, în patrimoniul sau, ca urmare a actiunilor sale frauduloase.
Pârâta a formulat si o cerere reconventionala, prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 238 041,24 USD, în temeiul disp.art.969 si urm. din Codul civil.
Ulterior, pârâta a formulat o cerere prin care aduce la cunostinta instantei ca îsi micsoreaza câtimea obiectului cererii reconventionale la suma de 30.795,54 USD, în echivalentul monedei nationale, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a devierii navei de la cursul de destinatie. În motivare se sustine ca exista dificultati de probatiune, fiind vorba despre o cauza cu elemente de extraneitate, precum si faptul ca pretentiile pârâtei fac obiectul unei cercetari penale, pe rolul parchetului din Hamburg.
Asupra exceptiei de necompetenta a instantei
Instanta a pronuntat încheierea din data de 21.06.2010, prin care a respins, ca nefondata, exceptia necompetentei generale a instantelor române în solutionarea cauzei, exceptie invocata de pârâta, pentru urmatoarele considerente:
Potrivit art.19 din Legea nr.187/2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea în România a hotarârilor în materie civila si comerciala pronuntate în statele membre ale Uniunii Europene „(1) Un angajator nu poate introduce actiuni decât la instantele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatul îsi are domiciliul.
(2) Dispozitiile prezentei sectiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconventionala la instanta la care, în conformitate cu prezenta sectiune, actiunea initiala este în curs.”
În cauza, pârâta a formulat cerere reconventionala, a carei solutionare este de competenta exclusiva a instantelor române, respectiv a Tribunalului Constanta, potrivit art.284 din Codul muncii, cerere reconventionala ce a fost introdusa la instanta la care actiunea initiala este în curs.
Dispozitiile legale sunt aplicabile întrucât tarile în care partile îsi au sediul, respectiv domiciliul sunt state membre ale Uniunii Europene.
În cauza au fost administrate: proba cu înscrisuri si cu interogatoriul reclamantului.
Prin sentinta civila nr.2961 din data de 17 mai 2011, pronuntata în dosarul civil nr.2651/118/2010, Tribunalul Constanta a admis actiunea principala formulata de reclamantul G.I. în contradictoriu cu pârâta reconvenienta O.B. GMBH & CO KG.
A obligat pârâta, catre reclamant, la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie – noiembrie 2009, în cuantum de13.425 $ si a respins ca nefondata, cererea reconventionala.
În temeiul dispozitiilor art.274 Cod procedura civila a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 2000 lei, în favoarea reclamantului.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, prima instanta a retinut urmatoarele:
Asupra actiunii principale
Conform contractului de angajare încheiat între parti la data de 29.06.2009, reclamantul a fost angajat pentru o perioada de 5 +/- 1 luni, în functia de comandant, cu un salariu lunar de 7134 USD.
Potrivit dispozitiilor din art.11 al acestui contract, raportul de munca înceteaza la initiativa angajatorului în cazul în care comandantul îsi neglijeaza constant îndatoririle, comite o infractiune, prejudiciaza cu buna stiinta proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei; comandantul este raspunzator a acoperi cheltuielile generate de acestea, iar angajatorul poate retine/confisca salarii neplatite în vederea acoperirii prejudiciului creat.
Prin raspunsurile date la interogatoriul formulat de catre pârâta, reclamantul recunoaste ca alimentarea navei cu combustibil nu este sarcina sa si a dispus alimentarea la solicitarea sefului mecanic si ca urmare a calculelor efectuate de catre acesta. De asemenea, reclamantul recunoaste ca a avut suspiciuni cu privire la sinceritatea raportarilor date de seful mecanic si a informat proprietarul navei, care a dispus devierea de la cursul firesc.
Pozitia procesuala a pârâtei a fost de recunoastere a faptului ca nu a efectuat plata restului de drepturi salariale catre reclamant, prevalându-se de prevederile contractuale invocate, apreciind ca în aceasta modalitate prejudiciul pe care sustine ca reclamantul l-a creat, poate fi partial acoperit.
Dispozitiile art. 39 din Codul muncii prevad ca salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusa. Potrivit art.154 alin.2 „pentru munca prestata in baza contractului individual de munca fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in bani.”
Modalitatea de plata a salariului este stabilita prin dispozitiile art. 161 alin.1 din legea nr.53/2003 in sensul ca acesta se plateste in bani cel putin o data pe luna, la data stabilita in contractul individual de munca, in contractul colectiv de munca aplicabil sau in regulamentul intern, dupa caz.
În temeiul art.163 alin.1 din acelasi act normativ executarea obligatiei de plata a salariului se dovedeste prin semnarea statelor de plata sau prin orice alte documente justificative.
Desi, potrivit art.287 din Legea nr.53/2003 in conflictele de munca sarcina probei incumba angajatorului, se constata ca pârâta nu a facut dovada achitarii efective a tuturor drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada de referinta prin documente justificative. De altfel, asa cum s-a mentionat, pârâta recunoaste ca datoreaza o diferenta de drepturi banesti de natura salariala, catre reclamant.
În aceste conditii, instanta constata ca reclamantul si-a îndeplinit obligatia de a presta munca, justificând astfel remunerarea potrivit textelor de lege enuntate.
În raport de considerentele expuse, instanta a admis actiunea reclamantului, iar pârâta va fi obligata la plata drepturilor salariale, aferente perioadei solicitate de reclamant.
Asupra cererii reconventionale
Din probele administrate în cauza, instanta a constatat ca nu s-a facut dovada îndeplinirii conditiilor impuse prin dispozitiile art.11 din contractul de angajare încheiat între parti la data de 29.06.2009, invocate de catre pârâta reconvenienta.
Astfel, nu s-a dovedit ca reclamantul, în calitate de comandant, si-a neglijeaza constant îndatoririle, atâta timp cât, pe de o parte, atributiile legate de aprovizionarea navei si completarea documentelor de aprovizionare sunt în sarcina sefului mecanic, iar dispozitia de deviere a navei de la cursul stabilit initial a fost data de catre compania angajatoare, iar pe de alta parte, reclamantul a dispus aprovizionarea navei ca urmare a verificarilor si cererii facute de catre seful mecanic.
În acelasi timp nu s-a facut dovada comiterii unei infractiuni de catre reclamant, actiune care trebuie constatata de catre o instanta penala specializata, pentru a se putea stabili cu certitudine ca reclamantul este cel care a prejudiciat cu buna stiinta proprietatea angajatorului sau marfa de la bordul navei.
În consecinta, s-a constatat ca nu sunt incidente în prezenta cauza dispozitiile contractuale care permit angajatorului sa refuze plata drepturilor de natura salariala, în vederea acoperirii eventualului prejudiciului creat de catre angajatul sau.
Având în vedere aceste considerente, instanta a respins cererea reconventionala, întrucât nu este fondata.
Împotriva acestei hotarâri a declarat recurs pârâta O.B. GMBH & Co.KG.
Critica sentintei prin motivele de recurs a vizat în esenta urmatoarele:
1. În conformitate cu dispozitiile art.304 pct.3 modificat Cod procedura civila, apreciaza ca hotarârea recurata a fost pronuntata cu încalcarea competentei de ordine publica a altei instante, invocata în conditiile legii.
Tribunalul Constanta, Sectia Civila (ca de altfel orice alta instanta din România), nu era competent a solutiona cauza, pentru motivele invocate de pârâta înca de la primul termen de judecata în fond, în sustinerea exceptiei de necompetenta generala a instantelor române, raportata la situatia de fapt relevata în dosar.
Astfel cum a mai aratat, apreciaza ca legea aplicabila contractului de angajare încheiat între pârâta, ca angajator (operator al navei P.) si reclamantul G.I. (comandant al navei mentionate) nu este legea româna, ci legea germana, contractul fiind încheiat la data de 29.06.2009 la Hamburg, Germania.
În cazul de fata, conform dispozitiilor art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, apreciaza ca legea aplicabila contractului de angajare a numitului G.I. este cea germana, sediul pârâtei, ca angajator, fiind în Hamburg, Germania, dat fiind si faptul ca reclamantul, în calitate de comandant al navei P. (Pav.Liberia).
Privitor la legea germana, aceasta stabileste competenta instantelor de la sediul angajatorului, adica al pârâtei, în solutionarea unui conflict de munca având un obiect patrimonial (art.17 alin.1 coroborat cu paragraful 29 alin.1 din Codul german de procedura civila – ZPO: ”jurisdictia generala în cazul municipalitatilor, corporatiilor, companiilor, cooperativelor, asociatiilor, fundatiilor si institutiilor ce pot sta în justitie, este determinata de sediul lor principal. Sediul este, cu exceptia unor prevederi contrare, acolo unde se efectueaza administrarea lor”).
Instanta de fond, trecând peste motivele de mai sus, dar si peste argumentele în aparare prezentate de catre reclamant, în mod vadit nefondate (se sustinea competenta instantelor române, determinata de sediul societatii de crewing/recrutare prin intermediul careia reclamantul a fost angajat de pârâta), a solutionat în mod gresit exceptia acesteia, respingând-o ca nefondata prin încheierea de sedinta din data de 21.06.2010, pe considerentul prevederilor art.19 din Legea nr.187/2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea în România a hotarârilor în materie civila si comerciala pronuntate în statele membre ale Uniunii Europene. Acestea dispun ca: „1) Un angajator nu poate introduce actiuni decât la instantele de pe teritoriul României sau ale statului membru în care angajatorul îsi are domiciliul; 2) Dispozitiile prezentei actiuni nu aduc atingere dreptului angajatorului de a introduce o cerere reconventionala la instanta la care, în conformitate cu prezenta sectiune, actiunea initiala este în curs”.
În primul rând, Legea nr.187/2003, pe a carei prevederi se sprijina analiza sa, nu mai era în vigoare la data introducerii actiunii si a pronuntarii solutiei privind exceptia necompetentei generale ale instantelor din România. Acest act normativ a fost abrogat în mod expres prin O.U.G.nr.119/28.12.2006 privind unele masuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderarii României la Uniunea Europeana.
În al doilea rând, chiar raportat la aceste norme abrogate, analiza nu este corecta. Nu se poate aprecia asupra competentei judecatoresti în solutionarea cauzei, pornind de la competenta privind cererea reconventionala, consecinta a demersului initiator, actiunea principala formulata de reclamantul G.I.
În atari conditii (abrogarea reglementarilor avute în vedere de instanta de fond, si incorectitudinea interpretarilor sale), apreciaza ca în cauza sunt incidente dispozitiile art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992, potrivit careia unui contract individual de munca cu elemente de extraneitate (în cazul pârâtei, nationalitatea angajatorului), i se va aplica legea statului pe al carui teritoriu se afla sediul întreprinderii angajatoare, daca acesta îsi îndeplineste munca în mai multe state (n.n. performând voiaje internationale la bordul unei nave maritime arborând un alt pavilion). De asemenea, cele mai puternice legaturi ale contractului de munca, în cazul pârâtei, se creeaza în Germania si nu cu un alt stat.
În consecinta, legea aplicabila fiind cea germana, trebuie urmate prevederile acesteia, care dispus, astfel cum a aratat, ca litigiile de munca se solutioneaza de instanta de la sediul angajatorului – în cazul pârâtei, Tribunalul civil din Hamburg.
2. Pe fondul cauzei, considera ca instanta de judecata a pronuntat o hotarâre netemeinica si nelegala, motivul de recurs circumscriindu-se dispozitiilor art.304 pct.9 Cod procedura civila.
Astfel cum a aratat pe parcursul judecatii în prima faza judiciara, pârâta s-a opus în mod nejustificat platii catre reclamant a sumei pretinse cu titlu de salarii restante aferente perioadei de îmbarcare octombrie-noiembrie 2009, invocând exceptia neexecutarii contractului de angajare/înrolare perfectat de parti, în temeiul clauzelor sale care îndrituiesc pârâta, în calitatea sa de angajator, sa retina din salariul datorat angajatului (în speta G.I., comandant al M/N P.) orice sume de bani destinate acoperirii unor prejudicii pe care acesta le-a cauzat angajatorului prin frauda.
Concret, pârâta precizeaza ca a comandat si achiesat la plata unei cantitati de 1000 tone pacura în timpul escalei din Portul Fujairah, în conditiile în care cunostea faptul ca în tancurile navei nu pot intra decât 750 tone, compania platind astfel un surplus fictiv, de 250 tone, întelegându-se sub acest aspect atât cu seful mecanic Y.S.A., cât si cu reprezentantul companiei grecesti de livrare a combustibilului – A.M.P. LLC. Mai mult, ulterior, în plin mars, a permis ca nava de sub comanda sa sa ramâna în mod periculos aproape fara combustibil, punându-se astfel în iminenta primejdie nava, prin mobilitate si astfel starea sa de navigabilitate, echipajul si marfa transportata, impunându-se astfel o deviere de la curs, în vederea aprovizionarii urgente cu combustibil.
Toate aceste fapte, odata cunoscute de catre pârâta, au generat în continuare pierderi însemnate, prin cheltuielile antamate cu anchetarea fireasca a cazului.
În mod cu totul incorect se apara reclamantul, declarând ca nu el, ci seful mecanic raspunde de situatia combustibilului de la bord, de urmarirea consumului si solicitarea necesarului de pacura, numitul Y. fiind blamabil pentru cele întâmplate.
Potrivit regulamentelor maritime internationale general acceptate, a bunei practici marinaresti si de ce nu, a tuturor studiilor avute de numitul Gheorghe Ilie, în baza carora a ajuns la functia actuala, comandantul navei este raspunzator a tot ceea ce se întâmpla cu nava sub comanda sa, fiind cel în ultima instanta responsabil în fata armatorului pentru faptele prejudiciabile savârsite atât de sine, cât si de membrii echipajului din subordine.
Din întregul probatoriu administrat în cauza, din declaratia sefului mecanic Y., si în special din declaratia olografa a lui G.I., precum si în raspunsul sau din interogatoriu, rezulta fara dubiu, în acceptiunea pârâtei, neglijenta, ba chiar reaua credinta cu care actualul reclamant si-a îndeplinit functia de comandant al navei Palawan, consecintele actinilor/inactiunilor sale fiind extrem de prejudiciabile pentru pârâta.
Prin întâmpinarea formulata, reclamantul G.I. a solicitat respingerea recursului si mentinerea ca temeinica si legala a sentintei civile recurate, având în vedere urmatoarele:
1. În ceea ce priveste exceptia necompetentei generale a instantelor române în solutionarea cauzei, solicita respingerea acesteia pentru urmatoarele motive:
Conform prevederilor art.149 alin.1 pct.2 din Legea 105/1992 „Instantele judecatoresti române sunt competente daca (…) sediul pârâtului, persoana juridica, se afla în România; în sensul prezentului articol, persoana juridica straina este socotita cu sediul în România si în cazul în care are pe teritoriul tarii o filiala, o sucursala, o agentie sau o reprezentanta”.
În situatia de fata, agentia de angajare personal a intimatei se afla în România. Aceasta este F.S.S. SRL, Bdul E. nr.3, Constanta, conditiile prevazute de art.149 alin.1 pct.2 din Legea 105/1992 fiind astfel îndeplinite, competenta instantelor judecatoresti române fiind atrasa în cauza.
Legea germana nu are nicio relevanta în prezenta cauza, având în vedere faptul ca reclamantul este cetatean român, cu domiciliul în România, prevederile Conventiilor internationale în materie invocate mai sus precum si prevederile Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat având deplina aplicabilitate.
2. În ceea ce priveste fondul cauzei, solicita a se observa faptul ca instanta de fond în mod corect a admis actiunea formulata de reclamant si a dispus obligarea acestora la plata drepturilor salariale cuvenite pentru perioada octombrie-noiembrie 2009, în cuantum de 13.425 USD, la plata cheltuielilor de judecata si a respins cererea reconventionala formulata de recurenta.
În temeiul art.39 din Codul muncii salariatul are „dreptul la salarizare pentru munca depusa” iar în temeiul art. 40 alin.2 angajatorul are obligatia „sa acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca”.
Reclamantul precizeaza ca, initial, societatea pârâta printr-o cerere reconventionala a solicitat obligarea sa la plata sumei de 238.041 USD ce reprezinta un prejudiciu creat prin comportament fraudulos avut în calitatea sa de comandant al navei Palawan, acuzatii nefondate si care nu au putut fi probate. Ulterior, realizând ca nu intra în atributiunile comandantului operatiunea de aprovizionare cu combustibil si ca nu-si pot întemeia cererea nici macar pe neglijenta daramite pe frauda, reconvenientii au renuntat la pretentia reprezentând contravaloarea combustibilului, acestia limitându-si pretentiile solicitate prin cererea reconventionala la suma de 30.795,54 USD.
Societatea pârâta prin întâmpinarea depusa la dosarul cauzei, prezinta anumite aspecte, total eronate, cu privire la situatia de fapt de la bordul navei Palawan, motivând prin acestea tocmai neplata drepturilor salariale cuvenite.
Precizeaza expres ca, comandantul navei nu poate dispune aprovizionarea navei cu combustibil, solicitarea de aprovizionare fiind transmisa companiei ca urmare a verificarilor si cererii facute de seful mecanic, precum si ca doar compania decide si este raspunzatoare de devierea navei catre Portul Victoria pentru realimentare, comandantul doar executând ordinele primite de la companie. O eventuala culpa la alimentarea navei cu combustibil, daca exista, apartine sefului mecanic al navei si nu comandantului acesteia, în conditiile în care singurul responsabil pentru alimentarea navei cu combustibil este seful mecanic. Reclamantul nu a semnat nici un document în acest sens, neavând nici un fel de atributie în primirea si gestionarea combustibilului de la bordul navei.
Analizând sentinta recurata din prisma criticilor formulate, Curtea a admis recursul ca fondat pentru urmatoarele considerente:
Între reclamantul G.I. si pârâta O.B. GMBH & Co.KG, cu sediul în Hamburg, G.E. 227, 22767, s-a încheiat un contract de angajare la data de 29.06.2009 pentru functia de comandant, stabilindu-se un salariu lunar de 7134 USD.
Prin cererea formulata, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 13.425 USD, reprezentând drepturi salariale.
Pârâta a formulat cerere reconventionala prin care a solicitat obligarea reclamantului I.G. la plata sumei de 238.041,24 USD, reprezentând prejudiciu creat angajatorului prin fapta salariatului.
Recurenta pârâta a invocat exceptia necompetentei generale a instantei române în solutionarea cauzei, în temeiul dispozitiilor art.102 lit.”b” din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, sediul pârâtei fiind în Hamburg – Germania.
Cu privire la exceptia invocata, reclamantul a aratat ca în conformitate cu prevederile art.148 al.1 pct.2 din Legea nr.10571992, instantele judecatoresti române sunt competente daca sediul pârâtului persoana juridica se afla în România. În sensul prezentului articol, persoana juridica straina este socotita cu sediul în România si în cazul în care are pe teritoriul tarii, o filiala, o sucursala, o agentie sau o reprezentanta. În situatia de fata, agentia de angajare personal respectiv F.S.S. SRL, se afla în România (Constanta), fiind atrasa competenta instantelor românesti.
La termenul de judecata din 06.12.2011, curtea a pus în discutia partilor, incidenta prevederilor art.18 si art.19 din Regulamentul (CE) nr.44/22.12.2000 al Consiliului privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala.
Reclamantul a aratat ca prevederile puse în discutie de curte ar atrage tot competenta instantei române, întrucât potrivit art.18 si 19 din Regulament, întreprinderea care l-a angajat pe reclamant se afla în România.
Pârâta a apreciat ca în lumina prevederilor Regulamentului (CE) nr.44/2000 (art.19 al.2, pct.b), instanta competenta este cea din locul situarii sediului angajatorului, adica instanta din Hamburg – Germania si nu Tribunalul Constanta.
Cu privire la exceptia necompetentei generale a instantei române invocata de catre recurenta pârâta, curtea a apreciat ca aceasta este fondata pentru urmatoarele considerente:
Competenta în materia contractelor individuale de munca este reglementata prin sectiunea 5, art.18, 19, 20 din Regulamentul (CE) nr. 44/22.12.2000 al Consiliului privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala.
Prin art.18 al.(1) din Regulament se prevede ca: „în materia contractelor individuale de munca, competenta se determina în conformitate cu dispozitiile din prezenta sectiune, fara a se aduce atingere art.4 si art.5 punctul 5 – alin.(2) : Daca un angajat încheie un contract individual de munca cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru însa are o sucursala, agentie sau alta unitate pe teritoriul uneia dintre statele membre, se considera în cazul contestatiilor privind exploatarea sucursalei, agentiei sau unitatii, ca angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.
Având în vedere faptul ca reclamantul nu si-a desfasurat activitatea în România iar angajatorul nu are sediul în România si nicio sucursala, agentie sau unitate pe teritoriul Statului român, în cauza sunt incidente prevederile art.19 al.2 lit.”b” din Regulament.
Prin urmare, în lumina prevederilor Regulamentului nr. 44/22.12.2000, instanta competenta este cea din locul situarii angajatorului, adica instanta din Hamburg – Germania.
Nu poate fi primita sustinerea reclamantului ca angajatorul are o sucursala, agentie sau unitate pe teritoriul României, întrucât agentia de crewing prin intermediul careia reclamantul a fost angajat nu are caracterul unei sucursale, agentii sau unitati care apartine angajatorului.
Recurenta pârâta nu are nici un dezmembramânt societar în România, filiala, sucursala, agentie, astfel cum sunt definite prin legea nr.31/1990 republicata.
S.C. „F.S.A.” SRL nu este un dezmembramânt al recurentei pârâte ci o simpla societate de crewing, de plasare a fortei de munca, fiind un simplu intermediar în procesul de recrutare personal, societate care nu este nici macar co-semnatara a contractului de angajare, fiind un tert fata de acest contract.
În plus, din contractul de angajare rezulta ca plata salariului se facea prin virament, banii intrând direct în contul salariatului (art.5). Firma de crewing primea doar un comision pentru plasarea fortei de munca.
De asemenea, nu poate fi retinuta sustinerea reclamantului ca în cauza sunt aplicabile prevederile art.20 alin.(1) din Regulament întrucât actiunea principala a fost formulata de salariat, nu de catre angajator, iar cererea reconventionala este de competenta instantei competente sa solutioneze cererea principala, astfel cum rezulta din alin.(2) al aceluiasi articol.
În ceea ce priveste cererea reclamantului de a solicita Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene sa se pronunte cu titlu preliminar asupra interpretarii notiunii de întreprindere, din cuprinsul art.19 al.1 pct.2 lit.”b” din Regulament, aceasta cerere a fost formulata abia prin concluziile scrise, dupa ramânerea în pronuntare, moment la care nu mai puteau fi formulate cereri noi.
Pentru considerentele aratate mai sus, potrivit art.312 al.6 Cod procedura civila, curtea a admis recursul formulat si a modificat în tot sentinta recurata în sensul respingerii cererii principale si reconventionale ca inadmisibile
