Tribunalul ARAD Sentinţă civilă nr. 1602 din data de 12.03.2013
Prin sentința civilă nr. 1602 din 12.03.2013 a Tribunalului Arad, pronunțată în dosarul nr. 9961/108/2012, a fost respinsă acțiunea în administrativ formulată și precizată de reclamant, pentru anularea hotărârii consiliului județean și obligarea acestuia la derularea acelor demersuri ce se impun pentru validarea reclamantului în funcția de consilier județean.
Or, în cauză, reclamantul, în pofida faptului că a invocat vătămarea sa, nu a și dovedit-o în mod corespunzător, condiție necesară admiterii acțiunii în contencios administrativ așa cum impune art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme din lucrările dosarului, probațiunea cu înscrisuri administrată și mai ales din documentația care a stat la baza emiterii hotărârii atacate, rezultă că au fost îndeplinite toate condițiile de legalitate cerute în cazul validării unui mandat de consilier județean și anume: condiția cvorumului reglementat de art. 892 alin. 5 din Legea nr. 215/2001, a administrației publice locale, și de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 393/2004, a statutului aleșilor locali, în condițiile în care hotărârea a fost adoptată cu votul tuturor consilierilor județeni prezenți la ședință și anume cu 17 voturi din cei 17 consilieri județeni prezenți, conform procesului verbal al ședinței din data de 18 decembrie 2012, în contextul în care, în conformitate cu dispozițiile art. 95 alin. 1 din aceeași lege a administrației publice locale, ședința Consiliului Județean Arad a fost legal constituită, desfășurându-se în prezența majorității consilierilor județeni în funcție, respectiv 17 dintr-un număr de 33 consilieri județeni, mai precis 32 astfel de consilieri cu drept de vot la care se adaugă președintele Consiliului Județean Arad care totodată are drept de vot; condiția reglementată imperativ de art. 96 alin. 9 din legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale nr. 67/2004, în sensul validării mandatului de consilier județean pentru supleantul aflat pe lista electorală a partidului care a îndeplinit cerința legală necesară ocupării locului devenit vacant, respectiv apartenența la acest partid politic confirmată în scris de conducerea organizației de partid; cu alte cuvinte, hotărârea contestată de reclamant este legală de vreme ce reclamantul nu a avut confirmarea partidului politic pe listele căruia a candidat, iar candidații de pe următoarele 3 poziții ale listei electorale au declarat în scris refuzul validării în funcția de consilier județean și în fine următorul supleant care a acceptat numirea în această funcție a fost candidatul validat prin această hotărâre ce a avut susținerea partidului confirmată în scris.
Cât privește aspectele legate de excluderea din partidul menționat a reclamantului este dincolo de orice îndoială că acestea exced, atât sub aspectul motivelor cât și a procedurilor derulate pentru excludere, limitelor în care instanța de contencios administrativ a fost investită prin cererea introductivă de instanță, chiar astfel cum aceasta a fost precizată ulterior pe parcursul judecății, chiar dacă și partidul menționat a fost chemat în judecată în calitate de pârât de vreme ce este lesne de observat că partea reclamantă nu a formulat în concret alte cereri în contradictorialitate cu acesta în plus față de cele din acțiunea introductivă, iar Legea partidelor politice nr. 14/2003 exclude prin art. 15 și 16 alin. 3 posibilitatea derulării unei proceduri jurisdicționale în fața instanțelor judecătorești între membrii partidului și conducerea organizației acestuia dându-se competență exclusivă comisiilor de arbitraj constituite la nivelul partidelor sau a organizațiilor acestora de a soluționa conflictele apărute între părțile litigante.
S-a reamintit că potrivit art. 15 din Legea nr. 14/2003, pentru soluționarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceștia și conducerile organizațiilor partidului, se constituie comisii de arbitraj la nivelul partidului și al organizațiilor sale teritoriale, membrii comisiei de arbitraj sunt aleși pe o durată de cel mult 4 ani, iar comisia de arbitraj este organizată și funcționează conform unui regulament aprobat de organul statutar, care trebuie să asigure părților dreptul la opinie și dreptul de a se apăra, precum și proceduri echitabile de decizie, iar potrivit art. 16 alin. 3 din aceeași lege, dobândirea sau pierderea calității de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicției interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului, impunându-se așadar cu necesitate concluzia că, întrucât art. 73 alin. 3 lit. b din Constituție statuează că organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice se reglementează prin lege organică, iar printr-un atare act normativ nu numai că nu s-a prevăzut în favoarea instanțelor de judecată competența de a soluționa diferendele dintre membrii partidului și conducerile organizațiilor acestuia, ba dimpotrivă s-a stipulat expres privitor la competența exclusivă a comisiilor de arbitraj constituite potrivit cerințelor statutare demersul judiciar al reclamantului derulat și în contradictoriu cu partidul menționat nu poate fi primit de către instanță în sensul preconizat de către parte și care rezidă din dosar.
De altfel, s-a ignorat de către reclamant că și Curtea Constituțională a României prin decizii repetate a respins excepțiile de neconstituționalitate ale prevederilor art. 16 alin. 3 din Legea nr. 14/2003, decizii definitive și obligatorii, constatând fără niciun dubiu că acestea nu contravin dispozițiilor art. 21 din Constituție care consacră dreptul de acces liber la justiție în care sens, prin decizia nr. 283 din 27 martie 2012, statuându-se în sensul celor arătate, s-a considerat că nu se impune o revizuire a jurisprudenței în materie ce se regăsește și în deciziile nr. 399 din 13 aprilie 2010, nr. 1255 din 06 octombrie 2009 și nr. 952 din 25 iunie 2009, fiindcă și cu alte prilejuri, Curtea a constatat că partidele politice sunt grupări asociative care funcționează pe baza statutelor proprii care conțin reguli create și acceptate de membrii lor și că instanțele judecătorești nu sunt legitimate să exercite funcția de înfăptuire a justiției în ceea ce privește actele de încălcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, deoarece răspunderea în materie nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de etică și deontologie proprii, pe care membrii acestora s-au angajat să le respecte încă din momentul în care, în mod liber consimțit, au aderat la acest tip de asociații cu caracter politic, reținându-se de către Curte că “este firesc ca răspunderea disciplinară a membrilor partidului să fie stabilită de către organisme interne, acestea fiind singurele care pot aprecia, în funcție de ideologia care direcționează acțiunile partidului, în ce măsură comportamentul membrilor acestuia este compatibil cu normele statutare care conturează rolul concret pe care acesta și-a propus să îl aibă în viața politică și socială a țării și dacă acest comportament este conform cu modalitățile specifice de acțiune agreate de fiecare partid, și, implicit, de fiecare dintre membrii acestuia”; pe această linie de idei, Curtea a reținut că, spre deosebire de alte forme de asociere, regimul juridic al partidelor politice este de ordin constituțional – art. 8 și art. 40 din Legea fundamentală, dezvoltat în legea lor organică nr. 14/2003, iar prin Constituție sunt exprimate juridic scopurile partidelor politice și coordonatele în care acestea se pot organiza și funcționa și așa cum sunt definite în art. 1 din Legea nr. 14/2003, partidele politice sunt asociații cu caracter politic ale cetățenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituție; dar caracteristica esențială a acestora o reprezintă existența unei ideologii comune, pe care și-au însușit-o toți membrii acestora, a unei doctrine la care toți membrii lor au aderat în mod conștient și voluntar, în lipsa oricărei constrângeri, context în care decizia înscrierii într-un anumit partid are ca izvor exclusiv convingerea intimă a fiecăruia dintre membri că politica promovată de respectivul partid constituie cea mai inspirată și mai eficientă modalitate de acțiune în viața socială și politică a țării, iar odată cu dobândirea calității de membru de partid, cetățeanul își asumă și obligația statutară de a respecta disciplina internă a partidului, or, această obligație și-o asumă cunoscând rigorile instituite de statutul partidului și fiind conștient de consecințele pe care le poate atrage nerespectarea acesteia, cea mai drastică dintre acestea fiind excluderea din partid; așadar, în principiu, pierderea calității de membru al unui partid politic se produce fie în mod voluntar – prin demisie, fie prin excludere – ca sancțiune hotărâtă și aplicată de către organismul statutar stabilit în mod expres în acest scop, iar în cea de-a doua ipoteză, cea a excluderii, pierderea calității de membru poate interveni în situația în care persoana în cauză a încălcat prevederile Statutului ori hotărârile organismelor de conducere ale partidului sau când a săvârșit abateri grave de la disciplina partidului, inclusiv prin acțiuni ori prin declarații publice împotriva hotărârilor luate prin vot de organismele de conducere ale partidului sau împotriva conducerii partidului, la toate nivelele, dar asemenea cazuri este evident că pot fi analizate numai de organele specifice ale partidului, acestea fiind singurele în măsură să aprecieze dacă, și în ce măsură, membrul de partid se face vinovat de nerespectarea disciplinei interne și dacă această nerespectare este de natură să conducă la excluderea sa din partid.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reținut că funcția definitorie a instanțelor judecătorești este aceea de a veghea la respectarea legii, termenul de lege fiind înțeles în sens larg, nu doar ca actul emis de Parlament cu acest titlu, ci ca orice act cu caracter normativ, care are, așadar, un conținut juridic, însă normele cuprinse în statutele partidelor politice nu au natură juridică în sensul arătat, ci reprezintă reguli de conduită internă a căror respectare este necesară pentru buna funcționare a partidului ca structură asociativă și acesta este motivul pentru care instanțele judecătorești nu au competența de a cenzura hotărârile organelor de așa-numita “jurisdicție internă” a partidelor, hotărâri care au caracter de acte politice, emise în baza unor norme proprii statutelor acestora; de asemenea, intervenția unei instanțe de judecată care să aprecieze cu privire la legalitatea sau temeinicia deciziei de excludere nu este necesară nici în ipoteza în care excluderea este consecința condamnării la o pedeapsă privativă de libertate sau a interzicerii exercitării drepturilor politice sau cetățenești, prin hotărâre judecătorească definitivă ori, de exemplu, a dovedirii, pe cale judecătorească, a calității de colaborator sau lucrător al fostei Securități și aceasta, deoarece motivele excluderii sunt strict obiective, iar organele de disciplină internă nu fac altceva decât să ia act de situații care au fost deja anterior constatate și tranșate în mod definitiv de instanțele judecătorești; în fine, Curtea a observat că legiuitorul a impus necesitatea intervenției instanțelor judecătorești cu prilejul verificării îndeplinirii condițiilor cerute pentru constituirea legală a partidelor politice, acestea dobândind personalitate juridică de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii Tribunalului București sau, după caz, a Curții de Apel București, privind admiterea cererii de înregistrare, în care sens, potrivit art. 18 din Legea nr. 14/2003, în vederea înregistrării unui partid politic, Tribunalul București va examina o serie de documente referitoare la activitatea viitoare a acestuia, printre care și statutul acestuia, în care, așa cum prevede art. 10 lit. g) din Legea nr. 14/2003, trebuie să fie stabilite sancțiunile disciplinare, dar și procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor, cu acest prilej, instanța de judecată va verifica, așadar, dacă aceste proceduri asigură petentului nemulțumit de o decizie a partidului dreptul de a-și susține în mod efectiv și eficient cauza și astfel cum prevede art. 15 din Legea nr. 14/2003, statutele partidelor trebuie să prevadă reguli procedurale care să asigure membrilor lor dreptul la opinie și dreptul de a se apăra, oferindu-le posibilitatea de a da explicații în fața organelor de disciplină referitoare la faptele ce pot fi considerate abateri sancționabile, prin urmare, o instanță judecătorească analizează indirect relația dintre partide și membrii lor, prin validarea regulilor procedurale statutare, valabile exclusiv în interiorul partidului ca structură asociativă.
