C. proc. pen., art. 136, art. 148 alin. 1 lit. „f”
Potrivit art.136 alin.1 Cod procedură penală, scopul luării măsurii preventive este acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori de a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. funcţia de exemplaritate sau prevenţia generală în cazul unor măsuri privative de libertate nu se circumscrie acestui scop.
Pericolul concret pentru ordinea publică nu poate să se circumscrie unor împrejurări cu un oarecare grad de generalitate, ţinând de gravitatea faptei, de reacţia publică la săvârşirea ei, de posibilitatea continuării activităţii infracţionale şi de posibilitatea săvârşirii de fapte asemănătoare de către alte persoane. Pentru existenţa unui asemenea pericol, trebuie să existe dovezi că ordinea publică este efectiv ameninţată, în absenţa acestor probe, fiind exclusă orice dispoziţie de arestare preventivă a unui inculpat.
Prin încheierea penală nr.75/29 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Harghita s-a respins propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita privind luarea măsurii arestării preventive a inculpatului P.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Harghita a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la data de 29 martie 2011 Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a propus arestarea preventivă a inculpatului P.I. pentru 29 de zile.
În motivarea propunerii s-a arătat că inculpatul este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. 1 Cod penal raportat la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/2000. În fapt, s-a reţinut că în ziua de 28 martie 2011, inculpatul i-a dat comandantului Poliţiei Cristuru Secuiesc suma de 1.000 lei pentru a nu se dispune confiscarea materialului feros reţinut de organele de poliţie de la societatea condusă de numitul Gheorghe Ion.
Parchetul a arătat că există indicii temeinice în sensul săvârşirii faptei de către inculpat. De asemenea, a considerat că există cazul de arestare prevăzut de art. 148 lit. f Cod procedură penală care poate fi analizat în funcţie de gravitatea faptei, de reacţia publică la săvârşirea ei, de posibilitatea continuării activităţii infracţionale şi de posibilitatea săvârşirii de fapte asemănătoare de către alte persoane.
Instanţa de fond a constatat că se impune, în primul rând, o reafirmare a premiselor ce trebuie avute în vedere atunci când în discuţie este dreptul la libertate al persoanei. Potrivit art. 5 din CEDO şi art. 23 din Constituţie, dreptul la libertate este unul fundamental, impunându-se, datorită importanţei sale, un control riguros cu privire la oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori. O astfel de măsură este arestarea preventivă a persoanei bănuită că a săvârşit o infracţiune şi împotriva căreia se desfăşoară o procedură penală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat care este principiul general în această materia în cauza Wemhoff împotriva Germaniei: „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală …”.
Dreptul naţional instituie principiul garantării libertăţii persoanei în cursul procesului penal. Potrivit art. 5 alin. 1 Cod procedură penală, „în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei”. Prin urmare, premisa analizei este regula, cu valoare de principiu, a judecării în stare de libertate. Excepţia de la această regulă este restrângerea libertăţii personale în diferite modalităţi şi grade, prevăzute de art. 136 Cod procedură penală. Cea mai drastică restrângere a libertăţii individuale înainte de stabilirea vinovăţiei este realizată prin arestarea preventivă.
Temeiurile invocate de parchet au în vedere împrejurări cu un oarecare grad de generalitate, aşa cum au fost arătate mai sus, insuficiente pentru a determina dispunerea detenţiei preventive. Nu au existat elemente suficiente care să permită caracterizarea inculpatului drept o persoană periculoasă, în cazul lăsării în libertate. Cu toate că acesta a mai suferit o condamnare pentru tăiere ilegală de arbori, fapta este singulară şi a fost săvârşită în 2004, neimpunându-se concluzia reiterării unui comportament infracţional constant. De altfel, pentru această infracţiune a intervenit reabilitarea inculpatului, potrivit afirmaţiilor reprezentantului parchetului.
Acuzarea a invocat sentimentul de insecuritate ce s-ar crea în cazul lăsării inculpatului în libertate. Tribunalul a considerat că această argumentare reiterează un comportament procesual criticat de Curtea EDO în hotărârea Letellier împotriva Franţei. Curtea a admis faptul că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, în împrejurări excepţionale, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp. Totuşi un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea deţinutului ar tulbura, în mod real, ordinea publică. Detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată. Curtea a reţinut violarea art. 5 par. 3 prin faptul că detenţia nu s-a fondat pe motive pertinente şi suficiente, jurisdicţiile naţionale franceze examinând de o manieră pur abstractă necesitatea privării de libertate, limitându-se să ia în considerare gravitatea infracţiunii.
De asemenea, tribunalul a reţinut că reacţia autorităţilor faţă de infractor ţine de prevenţia generală, funcţie proprie sancţiunilor de drept penal dar nu şi măsurilor preventive. Scopurile pentru care o măsură preventivă poate fi dispusă sunt cele prevăzute de art. 136 Cod procedură penală, legea neavând în vedere funcţia de exemplaritate sau prevenţia generală în cazul unor astfel de măsuri.
Tribunalul a constatat că nu sunt argumente pentru dispunerea unei alte măsuri preventive şi nu ar exista date care să arate că inculpatul ar încerca să se sustragă urmăririi penale sau judecăţii, deoarece acesta a cooperat cu organele de urmărire penală şi a recunoscut săvârşirea faptei.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal prev. de art.1491 alin.13 Cod procedură penală a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita care solicitat admiterea recursului şi în rejudecare, admiterea propunerii de arestare preventivă formulată în cauză.
În motivarea recursului, parchetul arată că în mod greşit judecătorul delegat nu a dispus arestarea preventivă a inculpatului P.I., întrucât acesta prezintă pericol concret pentru ordinea publică, faţă de natura şi gravitatea faptei comise.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate sub aspectul motivelor de recurs şi din oficiu, Curtea, cu majoritate, a apreciat că recursul nu este fondat.
Potrivit art.136 alin.1 Cod procedură penală scopul luării măsurii preventive este acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal ori a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În speţă, inculpatul a recunoscut comiterea infracţiuni, atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa judecătorului delegat, respectiv a faptului că i-a dat comandantului Poliţiei Cristuru Secuiesc suma de 1000 lei pentru a nu dispune confiscarea materialului feros reţinut de organele de poliţie.
Parchetul nu a făcut dovada că inculpatul împiedică buna desfăşurare a procesului penal, ori încearcă să se sustragă de la urmărirea penală, şi pentru acest motiv este necesară privarea lui de libertate.
De asemenea, parchetul nu a adus probe în sensul că inculpatul prezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi astfel este necesară arestarea preventivă a acestuia, în propunerea de arestare făcându-se doar afirmaţii generale cu privire la pericolul social concret reprezentat de inculpat pentru ordinea publică.
În mod corect a reţinut judecătorul delegat că detenţia se justifică doar dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat deloc.
Parchetul nu a putut face dovada de ce inculpatul care a oferit suma de 1000 lei comandantului Poliţiei Cristuru Secuiesc prezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi trebuie arestat preventiv, în condiţiile în care a recunoscut integral comiterea faptei, punându-se la dispoziţia organelor de urmărire penală, şi nu poate fi cercetat în stare de libertate pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa.
Faţă de considerentele expuse, şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, hotărârea atacată este legală şi temeinică, în baza art.1403 alin.6 Cod procedură penală, recursul parchetului fiind respins ca.
