CEDO, art. 5 parag. 3, teza a ll-a
Din perspectiva duratei rezonabile a arestului preventiv, instanţa a constatat că aceasta nu a fost depăşită, fiind just apreciată în conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 3 teza a ll-a CEDO, aprecierea raportându-se la stadiul derulării procedurilor judiciare, la persoanele aflate sub incidenţa acestor proceduri, dar şi la scopul/utilitatea prelungirii măsurii restrictive de libertate.
încheierea penală nr. 31 din 18 martie 2010
Prin încheierea din 12 martie 2010 a Tribunalului Iaşi s-a dispus admiterea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive formulată de D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Iaşi.
In baza dispoziţiilor art. 159 raportat la art. 155 şi art. 156 C. proc. pen., s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii: B.C., C. A., T.B. şi T.P. cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de: iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat, prevăzută în art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003; spălare de bani, prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002; violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen.; acces fară drept la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 161/2003; interceptarea fară drept a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, prevăzută de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003; transfer neautorizat de date dintr-un sistem informatic, prevăzută de art. 44 alin. (2) din Legea nr. 161/2003; infracţiuni dc şantaj, prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen.; înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.; ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice prevăzută în art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen.
Tribunalul a considerat că faptele prin care se induce neîncrederea persoanelor de bună-credinţă în tranzacţiile imobiliare, erodează securitatea raporturilor juridice (actele de vânzare-cumpărare licite) şi se produc pagube patrimoniale semnificative acestora, conturează în mod obiectiv pericolul concret cerut de art. 148 alin. (1) lit. 0 C. proc. pen..
Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul acestor inculpaţi presupune o rezonanţă negativă a unor fapte grave, atât în rândul comunităţii locale asupra căreia gruparea şi-a exercitat influenţa negativă, dar şi la nivelul întregii ordini sociale, situaţia care impune cu necesitate o reacţie cât mai promptă şi eficientă a organelor judiciare.
In cazul dc faţă, săvârşirea în mod continuu şi repetat a unor infracţiuni ce au adus atingere unui spectru larg de drepturi protejate de lege, face ca lăsarea în libertate a inculpaţilor să constituie un pericol pentru ordinea publică. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat în cauza Lettellier vs. Franţa, că în circumstanţe excepţionale, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice detenţia înainte de proces, cel puţin pentru un timp.
Cu privire la durata prevenţiei, tribunalul a constatat că accasta este rezonabilă în accepţiunea art. 5 parag. 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cele două luni de recluziune preventivă fiind justificate – de natura, obiectul şi complexitatea cauzei; de amplitudinea în timp şi spaţiu a fenomenului infracţional ce face obiectul urmăririi penale; de numărul mare al persoanelor implicate, persoane vătămate, inculpaţi şi învinuiţi deopotrivă; dc volumul mare al activităţilor de urmărire ce urmează a fi efectuate în continuare -şi necesare din perspectiva scopurilor urmărite prin art. 136 C. proc. pen..
In termen legal, inculpaţii au recurat încheierea de şedinţă sus menţionată, solicitând admiterea recursurilor şi cercetarea în stare de libertate sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă.
Instanţa de control judiciar a constatat că lăsarea în libertate a inculpaţilor continuă să prezinte pericol social concret pentru ordinea publică, nici în această privinţă neintervenind elemente de ordin probator care să producă vreo schimbare.
Reevaluând criticile formulate faţă de momentul procesual, curtea a constatat autoritatea de lucru judecat pentru criticile referitoare la actele de urmărire penală şi la încheierea Tribunalului Iaşi din 11.02.2010.
Obligaţia organului de urmărire penală/procurorului, de a lua declaraţii distincte, revine în cazul începerii urmării penale în personam, ori în speţă urmărirea penală a început „in rem”; persoanele fiind audiate distinct – ca învinuiţi, apoi ca inculpaţi (când s-a pus în mişcare acţiunea penală).
Nulitatea relativă invocată prin vătămarea drepturilor procesuale la apărare, nu este incidenţă în cauză. Instanţa a constatat respectarea dreptului la apărare al fiecărui inculpat în parte în faţa procurorului şi a garantat respectarea acestui drept în cursul judecăţii (în baza art. 6 C. proc. pen. şi art. 6 CEDO, inculpaţii având avocaţi aleşi). Obligativitatea audierii nemijlocite a inculpaţilor revine instanţei de fond, la sesizarea cu propunere de arestare preventivă (art. 1501 C. proc. pen.) şi nu la sesizarea cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive.
O altă critică a vizat faptul că actul procedural – referatul procurorului de prelungire a măsurii arestării preventive – nu a fost semnat de toţi pro
curorii ce au efectuat acte de urmărire penală, fiind încălcate dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. pen.
Critica este nefondată, dispoziţiile procedurale invocate impun asupra „întocmirii motivate a procurorului care a efectuat urmărirea penală”. Faptul că şi alţi procurori au efectuat acte de urmărire penală în cauză (prin dispoziţia procurorului şef) nu echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor invocate, iar „semnarea” este un termen invocat de apărare şi nu prevăzut de textul de lege invocat.
Criticile au referit asupra „nescmnării” şi asupra „lipsei ştampilei” transcrierilor înregistrării convorbirilor telefonice, redate în procesele-verbale întocmite; invocându-se nulitatea acestora şi înlăturarea acestora ca probe.
Astfel, nu s-a constatat incident art. 197 alin. (1) C. proc. pen. (nici incidenţa dispoziţiilor art. 3859 pct. 2 C. proc. pen.) – sesizarea instanţei cu propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive fiind legală.
Temeiurile au fost apreciate prin prisma probelor ce au fost administrate după arestarea iniţială – constatându-se că impun în continuare privarea de libertate.
Dispoziţiile art. 143 C. proc. pen. impun existenţa unor probe (ca elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei fapte, la identificarea făptuitorului, la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei) sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.
In considerarea acestor dispoziţii prevăzute de dreptul intern, dar şi a reglementărilor internaţionale menţionate în art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care condiţionează legalitatea măsurii arestării preventive de existenţa motivelor verosimile, instanţa a apreciat că datele şi informaţiile oferite de probatoriul administrat până în prezent în cauză conturează deplin şi convingător împrejurarea că inculpaţii au participat activ la comiterea unor activităţi ilicite ce atrag incidenţa legii penale, fiecare având un rol semnificativ. Nu rezultă nici un element de confuzie în aprecierea acestor temeiuri – dacă impun în continuare privarea de libertate, dacă există temeiuri noi.
Dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. proc. pen. au fost distinct evaluate de instanţa de fond.
Prin prisma acestor argumentări, aspectele de analiză a fiecărui element constitutiv al infracţiunilor pentru care sunt cercetaţi inculpaţii şi de analiză a declaraţiilor martorilor audiaţi nu se pot circumscrie prezentului obiect dedus judecăţii, prin prisma temeiurilor impuse de art. 155 C. proc. pen.
Aspectele de circumstanţiere personală invocate au fost reţinute de instanţa de fond, reevaluate şi de instanţa dc recurs – însă nu pot constitui
argument probator în a justifica cercetarea inculpaţilor în stare de libertate, iar legea penală se aplică tuturor persoanelor ce intră sub incidenţa sa, chiar dacă măsurile preventive sunt de natură a limita sau/şi a restrânge drepturi individuale ale persoanelor cercetate.
Un alt aspect de critică a vizat pericolul concret al lăsării în libertate pentru fiecare inculpat în parte, susţinându-se că: nu a fost motivat/probat de instanţa de fond şi că s-a confundat cu pericolul social concret al faptelor.
Prin prisma normelor procedurale interne şi al dispoziţiilor CEDO -instanţa dc fond a evaluat actele şi lucrările dc urmărire efcctuate în susţinerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive pentru fiecare inculpat în parte raportat la pericolul social concret – apreciat prin:
Instanţa a motivat „in concreto” pentru fiecare inculpat în parte asupra pericolului concret al lăsării în libertate.
De asemenea, analiza pericolului concret pe care l-ar prezenta fiecare dintre inculpaţi – dacă ar fi puşi în libertate la acest moment procesual – s-a realizat prin strictă raportare la normele CEDO.
Astfel, din perspectiva duratei rezonabile a arestului preventiv (un alt aspect de critică) curtea a constatat că aceasta nu a fost depăşită – fiind just apreciată în conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 3 teza a II-a CEDO (aprecierea s-a raportat la stadiul derulării procedurilor judiciare, la persoanele aflate sub incidcnţa acestor proceduri) cât şi la scopul/utilitatea prelungirii măsurii restrictive de libertate.
Instanţa a analizat în acest cadru şi la acest moment al căii de atac a recursului legitimitatea luării unei măsuri alternative arestării preventive, constatând şi argumentând probator că, temeiurile măsurii arestării preventive impus în continuare privarea de libertate a inculpaţilor recurenţi.
In considerarea tuturor aspectelor de fapt şi drept reţinute, constatând nefondate criticile formulate de fiecare inculpat în parte – în baza dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct.l lit. b) C. proc. pen. curtea de apel a respins ca nefondate recursurile inculpaţilor.
