Prin acţiunea înregistrată la data de 27.06.2006, reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâţii D.I. şi D.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să îi oblige pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul cu 3 A


reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâţii D.I. şi D.E., solicitând

instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să îi oblige pe pârâţi să lase în

deplină proprietate şi posesie apartamentul cu 3 camere situat în Piteşti,

str.Crinului nr.7, et.1, judeţul Argeş, cu obligarea la plata cheltuielilor de

judecată, cu motivarea că a dobândit dreptul de proprietate asupra

apartamentului menţionat şi o cotă de ½ din terenul de sub construcţie, plus

186,24 m.p. curte aferentă construcţiei, în baza contractului de

autentificat sub nr.879/1972, iar în anul 1987 s-a stabilit legal în R.F.G.

După acest eveniment, apartamentul a trecut în baza

deciziei nr.179/1987 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Argeş, în

proprietatea statului, atribuindu-i o despăgubire derizorie. Solicitând

restituirea imobilului, după anul 1990, primăria a respins cererea iniţială

precum şi cerere de restituire în baza Legii nr.10/2001, apartamentul fiind

vândut chiriaşilor.

Prin întâmpinarea formulată, pârâţii D.E. şi D.I. au invocat

excepţiile autorităţii de lucru judecat, cu referire la decizia civilă nr.247/2004

a Tribunalului Argeş, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr.34/2005 a

Curţii de Apel Piteşti, a lipsei calităţii procesuale active şi a celei pasive, a

părţilor, precum şi inadmisibilitatea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr.4711/07.11.2006, Judecătoria Piteşti a

admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, respingând

celelalte două excepţii şi implicit acţiunea reclamantului.

Asupra apelurilor declarate de părţi s-a pronunţat Tribunalul

Argeş prin decizia civilă nr.237/05.07.2007, în urma cărora a desfiinţat

sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Decizia tribunalului a fost recurată la Curtea de Apel Piteşti

de toate părţile, iar prin decizia civilă nr.26/R/31.01.2008 acestea au fost

respinse ca nefondate.

Prin sentinţa civilă nr.3324 din 4 iunie 2008, Judecătoria

Piteşti a respins acţiunea formulată de reclamant, cu consecinţa obligării

acestuia la cheltuieli de judecată în cuantum de 1319,15 lei către pârâţi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a analizat cu

prioritate excepţiile invocate, fiind admise după cum urmează:

Cea a autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă

nr.2424/2003 a Judecătoriei Piteşti, modificată în tot prin decizia civilă

nr.247/2004 a Tribunalului Argeş şi devenită irevocabilă prin decizia civilă

nr.34/R/2005 a Curţii de Apel Piteşti.

Şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost admisă în raport de

momentul promovării acţiunii şi intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001

(respectiv 14.02.2001).

Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că apelantul-

reclamant nu are titlu pe care să-l opună subdobânditorului de bună-

credinţă al imobilului şi a dispus respingerea acţiunii reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul

A.A.C., apreciind că este nelegală şi netemeinică pentru următoarele

motive:

motive:

Analiza efectuată de instanţă privind excepţia

inadmisibilităţii nu mai poate face obiectul analizei de fond şi nici asupra

existenţei autorităţii de lucru judecat în privinţa motivării hotărârii primei

instanţe.

A arătat că excepţia autorităţii de lucru judecat este

nefondată, arătând că între sentinţa civilă pronunţată în fondul prezentei

cauze şi cea soluţionată prin decizia civilă nr.247/2004 de Tribunalul Argeş

nu există triplă identitate şi astfel nu sunt îndeplinite cerinţele art.1201 Cod

civil.

În privinţa excepţiei de inadmisibilitate, apelantul a arătat de

asemenea că este nefondată, în raport de faptul că nicio dispoziţie legală nu

interzice revendicarea unui imobil naţionalizat de la terţul dobânditor.

În privinţa titlului de proprietate deţinut de apelant, s-a arătat

că este preferabil celui deţinut de subdobânditorul imobilului, care a

cumpărat apartamentul de la Statul Român al cărui titlu este profund viciat.

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea

apelului ca nefondat.

Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr.43 din 13 februarie

2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Aman Alexandru

Constantin, cu consecinţa obligării acestuia la cheltuieli de judecată în

cuantum de 1000 lei.

În adoptarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut în

esenţă că, admiterea excepţiei de către judecătorie a avut element de

referinţă decizia civilă nr.247/2004 a Tribunalului Argeş, devenită irevocabilă

prin decizia civilă nr.34/2005 a Curţii de Apel Piteşti, cumpărarea de către

intimaţii-pârâţi D. a imobilului în baza Legii nr.112/1995 realizându-se cu

bună-credinţă.

Stabilirea calităţii de proprietar pentru intimaţii-pârâţi a făcut

ca reclamantul să nu aibă calitatea procesuală activă în legătură cu

revendicarea imobilului.

Critica vizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost privită

ca neîntemeiată, deoarece decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

nr.33/2007 dată de Secţiile Unite a statuat că în privinţa situaţiilor de

concurs între legea specială şi legea generală, situaţia se rezolvă în

favoarea legii speciale, conform principiului speciallia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres de legea specială.

Cu ocazia soluţionării recursului în interesul legii s-a mai

statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială

(Legea nr.10/2001) şi CEDO – cea din urmă are prioritate, astfel că

prioritatea poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun.

În speţă, s-a reţinut că reclamantul a beneficiat de reparaţii

în natură de pe urma litigiilor purtate cu intimaţii-pârâţi şi anume cu privire la

terenul revendicat alăturat imobilului apartament.

În privinţa fondului cauzei, s-a reţinut, acţiunea în

revendicare. nu putea fi promovată decât de proprietarul imobilului. Cum

titlul valabil îl au subdobânditorii imobilului, aspect soluţionat de către

instanţe irevocabil, apelantul-reclamant nu mai deţine un titlu de proprietate

valabil.

În consecinţă, tribunalul, în baza art.296 Cod procedură

civilă, a respins apelul ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art.299 Cod procedură civilă

şi respectarea termenului legal, împotriva deciziei a formulat recurs

reclamantul A.A.C., criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele

1. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod

procedură civilă raportat la art.295 şi 261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă –

instanţa de a apel nu a analizat motivul de apel privind greşita admitere a

excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Astfel, în cadrul primului motiv de apel, reclamantul a

susţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia identităţii de cauză şi obiect

pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art.1201 iar instanţa nu

analizează deloc motivul de apel propriu-zis, referirile expuse fiind cu totul

străine de natura excepţiei ce făcea obiectul primului motiv de apel.

De asemenea, concluzia finală, conform căreia recurentul

nu ar mai avea calitate procesuală activă în cauză vine în contradicţie

flagrantă cu decizia aceluiaşi tribunal, nr.237/2007, prin care a fost

desfiinţată irevocabil soluţia dată în primul ciclu procesual de admitere a

excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului (sentinţa civilă nr.

4711/07.11.2006 a Judecătoriei Piteşti).

Astfel, prin decizia civilă nr.247/22.03.2004 pronunţată de

Tribunalul Argeş, instanţa s-a pronunţat asupra cererii de chemare în

judecată formulată de recurentul-reclamant, prin care a solicitat constatarea

nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3/17.12.1996

încheiat între Regotrans R.A. şi Dicu Ion şi Dicu Elena iar prin prezenta

cerere de chemare în judecată, recurentul a învestit instanţa de judecată cu

o acţiune în revendicare a imobilului situat în Piteşti, str. Crinului nr.7, et.12,

judeţul Argeş.

Or, este evident că între cele două cauze nu există

identitate de obiect şi cauză, prima întemeindu-se pe dispoziţiile art.46 din

Legea nr.10/2001, instanţa pronunţând o hotărâre raportat la acest text

legal, pe când cea de-a doua este o acţiune în revendicare de drept comun,

întemeindu-se pe dispoziţiile art.480 Cod civil, instanţa fiind obligată să

procedeze la o comparare de titluri valabile.

Nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1201 Cod civil,

neexistând identitate de cauză şi obiect, recurentul susţine că se impune

respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi trimiterea cauzei pentru

soluţionare pe fond la Judecătoria Piteşti.

2. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod

procedură civilă: excepţia inadmisibilităţii este nefondată.

Instanţa de fond a reţinut că după apariţia Legii nr.10/2001,

aceasta având caracter special, este exclusă formularea unei cereri de

revendicare în ceea ce priveşte un imobil naţionalizat, acţiunea fiind

inadmisibilă, soluţie apreciată ca temeinică de instanţa de apel, care a

arătat că prin decizia nr. 33 /2008 a ICCJ, dată in interesul legii s-a stabilit o

ierarhie de preferabilitate a normelor incidente în materia revendicării unui

imobil naţionalizat.

Astfel, în concursul dintre norma specială şi cea generală

va avea prioritate prima, iar în cazul în care norma specială contravine

CEDO, se va da prioritate normei europene. În dispozitivul deciziei se

menţionează expres că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între

legea specială, respectiv Legea nr.10/2001, şi Convenţia europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi

dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securităţii raporturilor juridice.

Prin urmare, prin decizia respectivă se recunoaşte expres şi

neechivoc posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, indicându-se numai ordinea de prioritate a aplicării normelor

incidente: norma internă generală, norma internă specială şi norma

europeană.

Or, prezenta cerere de chemare în judecată este întemeiată

în drept pe dispoziţiile art.480 Cod civil şi art.1 din Protocolul nr.1 adiţional

la Convenţie, ceea ce impune analiza pe fond a acţiunii, eventualele

contradicţii între diversele categorii de norme aplicabile constituind un

aspect ce urmează a fi soluţionat în cadrul judecăţii propriu-zise.

În concluzie, în condiţiile în care nu există niciun temei de

drept care să excludă posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare în

contradictoriu cu terţul dobânditor al unui imobil naţionalizat, se impune

respingerea excepţiei inadmisibilităţii ca nefondată, cu consecinţa trimiterii

cauzei spre rejudecare.

3. Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod

procedură civilă raportat la art.480 Cod civil şi art.1 din Protocolul nr.1

adiţional la CEDO.

În ciuda menţinerii soluţiilor de admitere a două excepţii

dirimante, se susţine că instanţa de apel face o referire laconică şi la fondul

cauzei, în sensul că pârâţii au titlu valabil asupra imobilului, deşi actul

normativ ce a stat la baza preluării imobilului, respectiv Decretul

nr.223/1947 era el însuşi neconstituţional, încălcând principiul egalităţii şi pe

cel al ocrotirii dreptului la proprietate prevăzute de art.17 şi 36 din

României din 1965.

În condiţiile în care nu s-a făcut dovada unei cauze de

utilitate publică şi nici nu s-a primit o dreaptă şi prealabilă despăgubire în

sensul legii, actul normativ în cauză încalcă totodată şi prevederile art.481

Cod civil.

De asemenea, el intră în contradicţie cu dispoziţiile art.17

din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care prevăd că orice

persoană are dreptul la proprietate şi nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică.

În fine, decizia administrativă nr.179/1987 emisă de

Consiliul Popular al Judeţului Argeş nu a fost comunicată recurentului,

neavând astfel posibilitatea de a o ataca în faţa instanţei, contractul de

vânzare-cumpărare prin care imobilul a fost înstrăinat către foştii chiriaşi în

temeiul Legii nr.112/1995, chiar dacă se admite că formal nu este lovit de

nulitate, fiind în mod evident viciat.

În condiţiile în care cei doi pârâţi cunoşteau faptul că

apartamentul în cauză este naţionalizat, iar cu minime diligenţe puteau să

afle intenţia reclamantului de revendicare, se apreciază că scopul real al

cumpărătorilor nu l-a reprezentat decât achiziţionarea unui bun de mare

valoare la un preţ derizoriu, cât mai repede posibil, în fraudarea dreptului

adevăratului proprietar.

Aceştia au încheiat contract de vânzare-cumpărare,

exonerând vânzătorul de răspunderea pentru evicţiune, dovadă clară a

faptului că încă de la acel moment au conştientizat că există posibilitatea ca

fostul proprietar să revendice imobilul.

În ceea ce îl priveşte pe vânzător, acesta a acţionat cu o

vădită rea-credinţă, în condiţiile în care a vândut imobilul, deşi era formulată

o cerere de restituire a acestuia.

Analizând titlul de proprietate al recurentului-reclamant

comparativ cu cel al pârâţilor, reiese cu evidenţă faptul că primul este mult

mai bine caracterizat, impunându-se a i se da preferinţă.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate

şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, iar în subsidiar, modificarea

deciziei în sensul admiterii apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate

în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâţilor să îi

lase în deplină proprietate şi posesie imobilul revendicat.

Curtea, cu majoritate, a admis recursul, a casat decizia şi

sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă de fond, reţinând

următoarele:

Recurentul a criticat atât sentinţa instanţei de fond cât şi

cea pronunţată în apel, în primul rând sub aspectul modalităţii în care

instanţele au înţeles să soluţioneze cele două excepţii invocate, respectiv

cea a autorităţii de lucru judecat şi a inadmisibilităţii acţiunii in revendicare,

susţinând că primează excepţia privind admisibilitatea sau inadmisibilitatea

acţiunii în revendicare. De modalitatea în care este rezolvată această

excepţie, susţine recurentul, instanţa mai poate analiza şi celelalte excepţii,

şi în final, în măsura în care aceste excepţii sunt respinse se poate trece la

soluţionarea în fond a cauzei.

Potrivit disp. art.137 cod procedură civilă, instanţa se va

pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor

de fond care fac de prisos, in totul sau in parte cercetarea in fond a pricinii.

In situaţia unui concurs între excepţii, cum este cazul în speţă, va fi

invocată şi soluţionată cu întâietate acea excepţie care face de prisos

verificarea celei următoare. Sub acest aspect, obiectul excepţiei de

inadmisibilitate îl reprezintă contestarea dreptului reclamantului de a sesiza

instanţa, cu o acţiune in revendicare după apariţia legilor reparatorii

speciale, astfel că, din acest punct de vedere inadmisibilităţile diferă de

apărările în fond şi se apropie de excepţiile de procedură.

Excepţia puterii lucrului judecat este o excepţie de fond,

care paralizează acţiunea reclamantului, însă faţă de disp. art.137 cod

procedură civilă ea poate fi analizată numai după excepţia inadmisibilităţii

care aşa cum s-a menţionat în doctrină se apropie de excepţiile de

procedură şi se impune a fi analizată cu prioritate.

Ambele instanţe au apreciat că acţiunea în revendicare

promovată de către reclamant este inadmisibilă pe calea dreptului comun ca

urmare a regimului juridic impus imobilului, singura modalitate de restituire a

proprietăţii fiind aceea reglementată de Legea nr.10/2001, soluţie in raport

de care, faţă de disp art. 137 cod procedură civilă nu se mai puteau

pronunţa cu privire la nici un alt aspect al pricinii. Soluţia adoptată de

instanţele de fond privind inadmisibilitatea acţiunii in revendicare este in

contradicţie cu Convenţia, decizia ICCJ nr. 33 /2008 şi dispoziţiile dreptului

comun în materie.

Astfel, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în

revendicare pe calea dreptului comun a unui imobil ce a făcut obiectul Legii

nr.10/2001, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia

civilă nr.33/9.06.2008, într-un recurs în interesul legii, în sensul că Legea

specială se va aplica întotdeauna cu prioritate, motiv pentru care bunurile

preluate de stat fără titlu pot fi restituite foştilor proprietari, numai în această

procedură.

Instanţa supremă a statuat de asemenea că „nu se poate

aprecia că existenţa Legii nr.10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea

de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul

art.1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie

“.

Dispoziţiile mai-sus amintite nu fac decât să confirme teza

potrivit căreia o acţiune în revendicare fundamentată pe dreptul comun este

admisibilă, pornind de la următoarele premise:

– aplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei atunci când

reclamantul invoca existenta „bunului” în patrimoniul acestuia, in

accepţiunea C.E.D.O.

– necesitatea respectării dreptului de acces la justiţie

prevăzut de disp. art. 6 din C.E.D.O.şi art. 21 din Constituţie

– caracterul mai favorabil al prevederilor Convenţiei în raport

de Legea 10/2001, din perspectiva garantării şi respectării drepturilor

fundamentale ale omului.

O astfel de concluzie decurge şi din dispozitivul deciziei

menţionate, prin care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că „în cazul

în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr.

10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are

prioritate”.

Prevalenta normelor Convenţiei asupra prevederilor din

dreptul intern se stabileşte prin analiza concursului dintre legile interne şi

reglementările internaţionale. Modul de soluţionare a acestui concurs de

legi este dat de art 20 din Constituţia României, care prevede:

„Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor

fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este

parte.

Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia

cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Din compararea reglementării interne cu reglementarea

internaţională rezultă în mod evident faptul că dispoziţiile Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului sunt mai favorabile decât dispoziţiile Legii

nr.10/2001. Aceleaşi susţineri sunt valabile şi prin raportarea normelor

Convenţiei la disp. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Legea nr.10/2001-art.22 alin.(1) şi (5) conţine însă o

limitare în timp a dreptului de a cere restituirea/respectarea dreptului de

proprietate pentru proprietăţile abuziv confiscate, reglementare evident

inferioară principiilor prevăzute de Convenţie şi în totală contradicţie cu

legea generală (art.480 Cod civil) din care rezulta caracterul absolut,

exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecinţa

caracterului imprescriptibil al acţiunii în revendicarea lui, caracter

recunoscut prin dreptul intern şi practica CEDO.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art.1 din Primul

Protocol adiţional) nu face nici o distincţie, respectiv nu prevede nici o

limitare in timp a dreptului de a cere respectarea proprietăţii. Relevantă sub

acest aspect este hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în cauza Păduraru

împotriva României care a reţinut caracterul imprescriptibil al acţiunii în

revendicare („…Revendicarea, ca acţiune petitorie imprescriptibila

urmăreşte a stabili in mod direct existenta dreptului de proprietate al

reclamantului…. “) Rezultă că Legea nr.10/2001 – disp.art.22 alin.(5) conţin o

normă mai puţin favorabilă protecţiei dreptului de proprietate şi, ca atare,

instanţele vor putea sa le înlăture de la aplicare.

Admisibilitatea revendicării este impusă de aplicarea

directă şi imediată în dreptul intern a C.E.D.O., în caz contrar încălcându-

se următoarele drepturi fundamentale prevăzute atât de convenţie cat şi de

constituţie.

Dreptul de acces la instanţa – element indispensabil

dreptului la un proces echitabil prevăzut de de disp. art. 6.1. din C.E.D.O.

în baza cărora fiecare persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil

a cauzei sale, de către o instanţa independenta care va hotarî asupra

încălcarii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Dreptul la respectarea proprietăţii – prevăzut de disp. art.1

din Primul Protocol adiţional la Convenţie: „orice persoana are dreptul la

respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa

decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de

principiile generale ale dreptului internaţional.”

Verificarea încălcării acestui drept prin respingerea acţiunii

in revendicare in situaţia analizată trebuie să pornească de la verificarea

condiţiei ca reclamantul sa aibă un bun în sensul Convenţiei.

Art.1 din Protocolul 1 la Convenţie, conferă protecţie

juridică bunurilor actuale, care există în patrimoniul celui care pretinde ca i-a

fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.

O alta situaţie poate fi aceea a bunurilor la dobândirea

cărora aceştia ar avea cel puţin o speranţă legitimă (cauza Păduraru

c.României).

Calitatea de titular actual al bunului revendicat poate să

rezulte şi dintr-un act normativ care prevede masuri de restituire sau

recunoaşterea preluării abuzive de către stat. În acest sens în legislaţia

romana s-au făcut mai multe astfel de recunoaşteri din partea statului a

caracterului abuziv al preluării imobilelor in perioada 1945-1989 şi implicit a

caracterului de bun actual al acestor bunuri in patrimoniul celor care

reclama încălcarea dreptului.

Reclamantului-recurent i s-a recunoscut calitatea de titular

al unui bun în sensul Convenţiei, prin decizia nr.775/2006, prin care i s-au

acordat despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv, in temeiul Legii

10/2001, existând astfel o speranţă legitimă de redobândire a bunurilor.

A declara acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, ar

echivala deopotrivă cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut,

exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecinţa pierderii

beneficiului imprescriptibilităţii, atribut esenţial al revendicării imobiliare.

Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare ar

însemna şi afectarea substanţei dreptului de proprietate, nefiind respectat

un raport de proporţionalitate între scopul urmărit (respectarea dreptului de

proprietate încălcat) şi mijlocul procedural ales (trimiterea exclusiv la

procedura legii 10/2001 care limitează în timp şi formal dreptul de a cere

restituirea).

Faţă de considerentele mai sus expuse, critica privind

soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare s-a

constatat a fi întemeiată şi admisă, în temeiul art.312 cod procedură civilă,

cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la

prima instanţă, care va analiza pe fond acţiunea în revendicare formulată

de reclamant, acţiune admisibilă potrivit normelor legale mai sus invocate.

2. Pronunţarea instanţei de fond pe excepţia ce derivă din neachitarea

tarifului legal privind înscrierea în cartea funciară a unui drept, face inutilă

analiza pe fond a litigiului, precum şi a criticilor pe fond în căile de atac

Art.94 alin.1 din Legea nr.7/1996

Art. 2 din Ordinul nr.371/2007 al Ministrului Internelor şi Reformei

Administrative

Tribunalul, examinând apelul, a constatat faptul că cerinţa

administrativă a achitării tarifului prevăzut de lege, aşa cum a fost el calculat

şi apoi nu a fost contestat pe căile prevăzute de lege, nu a fost îndeplinită.

Astfel, potrivit art. 2 din Ordinul nr.371/2007, neplata tarifului stabilit şi

necontestat de către cel ce formulează cererea către birou, atrage

respingerea cererii, fără a mai fi necesară cercetarea temeiniciei acesteia.

Lipsa contestării tarifului aşa cum a fost el stabilit, pe calea

reexaminării prevăzută de alin.6 al aceluiaşi articol, face imposibilă

examinarea, într-o eventuală cale jurisdicţională, a eventualelor greşeli ce

se pretinde a se fi făcut în momentul calculării acestui tarif.

Or, contestatorul nu a utilizat calea legală de examinare a

modalităţii în care i-a fost stabilit tariful datorat pentru serviciile cerute, aşa

încât, soluţia de respingere a cererii sale, era cea care se impunea, fără a

mai fi necesară cercetarea celorlalte cerinţe privind existenţa dreptului a

cărui înscriere a cerut-o şi urmare a procedurilor în vederea realizării acestui

drept.

(Decizia civilă nr.1844/R din 03 decembrie 2009)