Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie, dar, după o anumită perioadă de timp ea nu mai este şi suficientă.
Referindu-se la “criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale ”, CEDO a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.
Suspiciunea că inculpatul a săvârşit infracţiunile imputate prin rechizitoriul DIICOT poate justifica, iniţial privarea de libertate, dar nu poate constitui un temei “relevant şi suficient”, după nouă luni de arestare preventivă, cu atât mai mult cu cât autorităţile naţionale competente nu au arătat o “diligenţă specială ” în conducerea procedurilor.
Secţia penală şi de minori, decizia nr. 336/R din 1 iunie 2007
Tribunalul Bistriţa-Năsăud prin încheierea din 28 mai 2007 în baza art. 3002 raportat la art. 160b, art.139 alin 1 şi 35 şi art. 136 alin 1 lit. c raportat la art. 1451 C.pr.pen. a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului Ş.M. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Conform art. 1451 a1.2 raportat la art. 145 alin.11 C.pr.pen. pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:
a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la Poliţia mun. Bistriţa, conform programului de supraveghere ce va fi întocmit de acest organ, sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu-şi schimbe locuinţa fără încunoştinţarea organului judiciar care a dispus măsura;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.
Potrivit art. 1451 alin.2 raportat la art. 145 alin.12 lit.c C.pr.pen. pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, a fost obligat inculpatul să nu ia legătura, direct sau indirect, cu vreuna dintre persoanele citate ca parte vătămată sau martor în prezenta cauză.
S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor încălcării, cu rea-credinţă a măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau a obligaţiilor impuse prin prezenta încheiere.
S-a dispus comunicarea prezentei încheieri instituţiilor şi organelor prev. de art. 145 alin.21 C.pr.pen. ca şi punerea în libertate a inculpatului dacă nu este arestat şi în altă cauză.
S-a luat act de retragerea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpat la termenul de judecată din 9 mai 2007.
A fost obligat inculpatul să plătească 5 lei cheltuieli judiciare statului, celelalte cheltuieli rămânând în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:Inculpatul Ş.M. a fost arestat preventiv la 14 septembrie 2006, pe timp de 29 de zile pentru comiterea a 5 infracţiuni de trafic de persoane prev. de art. 13 alin. 1 din Legea 678/2001, ca şi a unei infracţiuni de raport sexual cu o minoră prev. de art. 198 alin. 1 Cod penal, ulterior fiind trimis în judecată pentru aceste infracţiuni, dar şi pentru alte 4 asemenea infracţiuni şi 2 infracţiuni de proxenetism prev. de art. 329 Cod penal rezultate în urma cercetărilor penale prin Rechizitoriul DIICOT -Biroul Teritorial Bistriţa nr.53/D/P/2006 din 8 decembrie 2006.
Această măsură a fost prelungită în faza de urmărire penală şi menţinută de instanţa de judecată, urmând să expire la 2 iunie 2007, astfel că, potrivit art. 3002 raportat la art. 160b C.pr.pen. instanţa este chemată să verifice legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului.
La luarea măsurii preventive, prin încheierea penală 101/CC/2006 pronunţată de Tribunalul Bistriţa, s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 143 C.pr.pen., existând probe şi indicii temeinice că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat, acesta aflându-se în situaţiile prev. de art. 148 lit. e şi f C.pr.pen..
Până în prezent dintre cele 12 pretinse ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul au fost audiate 10, rămânând de audiat numitele H.I. şi H.A., prima fiind plecată în Italia, iar cea de a doua neputând fi găsită.
De menţionat este faptul că, pe parcursul urmăririi penale, doar P.C.T. şi P.R.L. au arătat că doresc să participe în procesul penal ca părţi vătămate, acestea neconstituindu-se în faţa instanţei părţi civile.
Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului de urmărire penală a rezultat însă că numitelor
H.I., L.S.M., R.V.I. şi S.R. nu li s-a pus în vedere faptul că au dreptul de a participa în procesul penal în calitate de părţi vătămate şi fiind citate în această calitate toate, cu excepţia numitei H.I., care este plecată din ţară au arătat că doresc să aibă calitatea de martor.
Pe de altă parte, toate pretinsele victime care au fost audiate de instanţă au revenit asupra declaraţiilor iniţiale sau şi le-au nuanţat (vezi declaraţia părţii vătămate P.C.T.) arătând că acestea au fost date sub presiunea organelor de poliţie însă câtă vreme nu au fost readministrate toate probele, inclusiv cele ale căror necesitate ar rezulta din dezbateri, nu se poate considera că nu mai există probe sau indicii temeinice că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată.
În consecinţă, faţă de actele şi lucrările dosarului rămâne a se analiza în ce măsură celelalte temeiuri avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă şi în prezent sau, dimpotrivă, acestea s-au modificat impunându-se, în conformitate cu disp. art. 139 alin 1 C.pr.pen. înlocuirea acestei măsuri.
Astfel, ca temei al arestării preventive a inculpatului s-a reţinut art. 148 lit. e C.pr.pen. constând în aceea că ar fi încercat să exercite presiuni asupra părţii vătămate P.C.T., însă în prezent acest motiv nu mai subzistă partea vătămată fiind deja audiată în cauză, prilej cu care şi-a retractat în parte declaraţia anterioară, ca de altfel şi celelalte martore audiate, care au arătat expres că nu a fost contactate de vreo persoană care să le preseze să facă acest lucru.
Chiar dacă la acest termen martora P.P. (mama părţii vătămate P.C.T.) a pretins că partea vătămată ar fi primit telefoane de ameninţare, nu a putut preciza persoana care a făcut respectivele apeluri, neputând fi luată în considerare nici susţinerea privind ameninţarea fiicei sale în sala de judecată, câtă vreme chiar partea vătămată, în declaraţia sa, a arătat că a formulat acuzaţii la adresa inculpatului fiind presată de mama sa, aspect confirmat şi de martora B.A.
Al doilea temei al arestării preventive al inculpatului l-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. f C.pr.pen. respectiv sancţionarea faptelor comise cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi existenţa unor probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa CEDO care, în câteva cauze împotriva Franţei (de exemplu cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte-prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, că anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii” de natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat şi în orice caz, ar trebui demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată.
Or, infracţiunile pentru care este trimis în judecată inculpatul nu sunt în măsură, prin natura lor, să releve un pericol cert pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică, nefiind comise prin constrângere sau alte mijloace violente, iar inculpatul nu are antecedente penale din care să se poată trage concluzia existenţei unui astfel de pericol, cu atât mai mult cu cât de la ultimele fapte sa scurs o perioadă de aproape un an.
Nu este lipsit de interes nici faptul că pe parcursul detenţiei starea de sănătate a inculpatului, care suferă de mai multe boli cronice s-a deteriorat, fiind internat o perioadă în Spitalul Penitenciar Jilava şi având nevoie de tratament medical permanent.
Pe de altă parte, menţinerea în stare de detenţie a inculpatului ar putea depăşi limitele rezonabile ale privării de libertate, aşa cum sunt definite acestea de art. 5 par.3 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, potrivit jurisprudenţei CEDO libertatea persoanei este regula, excepţia de la această regulă constituind-o privarea de libertate (cauza Wemhoff c. Germaniei), ce reprezintă o gravă derogare de la principiile libertăţii individuale şi de la prezumţia de nevinovăţie, autorităţile naţionale având obligaţia de a se asigura că, în fiecare cauză, detenţia la care este supus un acuzat nu depăşeşte o durată rezonabilă.
Inculpatul este arestat preventiv de 8 luni calendaristice iar până în prezent s-a reuşit administrarea doar unei mici părţi a probatoriului ca urmare a neprezentării persoanelor citate, fiind evident că detenţia acestui a se va prelungi peste un termen rezonabil până la terminarea cercetării judecătoreşti.
Totodată, scopul măsurilor preventive precizat de art. 136 C.pr.pen. poate fi atins şi prin luarea unei măsuri mai puţin severă decât cea a arestării preventive şi care să constituie, în acelaşi timp, o garanţie că inculpatul nu se va sustrage de la judecată sau executarea pedepsei şi nici nu va încerca să influenţeze părţile vătămate sau martorii.
Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului s-au modificat astfel că, în baza art. 3002 raportat la art. 160b, art.139 alin 1 şi 35 şi art. 136 alin 1 lit. c raportat la art.1451 C.pr.pen. tribunalul a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a acestuia cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Totodată, în baza art. 1451 alin. 2 raportat la art.145 alin. 11 lit. a-d C.pr.pen., tribunalul l-a obligat pe inculpat ca pe durata măsurii să respecte obligaţiile prevăzute de aceste texte de lege cu menţiunea că Poliţia municipiului Bistriţa va desemnată ca organ de supraveghere a inculpatului.
În plus, în sarcina inculpatului s-a impus şi obligaţia prev. de art. 145 alin 12 lit. c C.pr.pen. respectiv să nu ia legătura, direct sau indirect, cu vreuna dintre persoanele citate ca părţi vătămate sau martori în prezentul dosar.
De asemenea, inculpatul a fost atenţionat asupra consecinţelor încălcării cu rea credinţă, a măsurii preventive sau a obligaţiilor impuse, urmând a se dispune punerea în libertate a acestuia, dacă nu este arestat şi în altă cauză, ca şi comunicarea prezentei încheieri instituţiilor şi organelor arătate în art.145 alin 21 C.pr.pen..
La alegerea acestei măsuri preventive instanţa a avut în vedere faptul că, faţă de starea de sănătate precară a inculpatului, măsura obligării de a nu părăsi localitatea l-ar putea pune pe acesta în postura de a nu putea urma tratamentul medical sau chirurgical de cea mai înaltă specialitate.
De menţionat este faptul că la termenul de judecată din 9 mai 2007 inculpatul a formulat, în temeiul art. 139 C.pr.pen., o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, ce a fost admisă, prin încheierea penală din 11 mai 2007, dispunându-se înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Prin decizia penală 309/R/2007 pronunţată de Curtea de Apel Cluj s-a admis recursul DIICOT, s-a casat în întregime încheierea atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare motivat de împrejurarea că instanţa a fost sesizată cu o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, iar prin faptul că s-a dispus obligarea de a nu părăsi ţara instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii inculpatului, deşi este evident că, potrivit art. 139 alin 1 şi alin 35 C.pr.pen., constatând că s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, alegerea altei măsuri preventive este atributul exclusiv al instanţei de judecată, în raport de prevederile art. 136 C.pr.pen..
Cum la acest termen de judecată inculpatul a arătat că înţelege să-şi retragă această cerere tribunalul a luat act de această împrejurare.
Împotriva încheierii tribunalului Bistriţa-Năsăud, a declarat recurs DIICOT Biroul Teritorial Bistriţa solicitând casarea acesteia şi rejudecând cauza a se respinge cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului Ş.M. cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, ca neîntemeiată şi menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului întrucât motivele avute în vedere la data arestării acestuia nu au dispărut.
S-a susţinut că în speţă sunt incidente temeiurile de arestare 148 lit.e şi f C.proc.pen.
Curtea examinând recursul declarat prin prisma motivului de netemeinicie invocat, ajunge la concluzia că acesta nu este fondat.
Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia Europeană, orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să obţină, într-un termen rezonabil, o “decizie definitivă” cu privire la temeinicia şi legalitatea acuzaţiei ce i se aduce. Instanţa europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al Convenţiei este ca persoanele aflate în această situaţie “să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzaţie”. (CauzaEckle c.Germaniei din 27 iunie 1968).
O altă subliniere făcută de Curte, se referă la “criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente.(Decizia CEDO din 31 martie 1998, paragraf 97, citat de Corneliu Bârsan).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau „o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privinţă, Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de „acuzaţie
penală” în sensul art.6 alin.1 din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de „urmări importante” privitoare la situaţia învinuitului (Decizia CEDO din 25 mai 1998, Cauza Hozee c.Olandei).
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat. (decizia din 27 iunie 1968 în Cauza Eckle contra Germaniei).
Curtea Europeană a avut în vedere şi „comportamentul acuzatului” cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei), dar că nu i se va putea imputa prelungirea procedurii de urmărire penală dacă a voit să producă anumite probe de natură să-l disculpe sau, pentru că a cerut efectuarea unor investigaţii suplimentare pertinente, ori pentru că a utilizat toate căile de atac disponibile în legislaţia naţională.(decizia din 8 februarie 1996 în cauza A. contra Danemarcei; decizia din 29 aprilie 1998 în cauza Henera contra Franţei; decizia din 31 martie 1998, paragraful 99, cit. de Corneliu Bârsan).
Curtea Europeană a mai decis că faptul că o persoană se află în detenţie este un element ce trebuie luat în consideraţie pentru a se determina dacă s-a statuat într-un „termen rezonabil” cu privire la temeinicia acuzaţiei formulate împotriva ei (decizia din 25 noiembrie 1992 în cauza Abdoella contra Olandei).
De asemenea, Curtea Europeană a mai decis, într-o altă speţă, că, în situaţia urmăririi penale angajate simultan împotriva mai multor coinculpaţi, dacă procedura a fost accelerată – urmare unei eventuale disjungeri a cauzei, pentru o mai bună administrare a justiţiei – numai faţă de unul sau unii dintre ei, într-o asemenea situaţie, în orice caz, între interesele unui coinculpat şi principiul bunei administrări a justiţiei, trebuie acordată prioritate acestui din urmă principiu (decizia din 27 iunie 1968 paragraf 21 cit.de Corneliu Bârsan).
Curtea de Apel Cluj apreciază că soluţia Tribunalului Bistriţa-Năsăud este temeinică şi legală, fiind în concordanţă cu hotărârile CEDO (hotărârea din 31 iulie 2000 Jecius v.Lituania; hotărârea Kudla v.Polonia din 26 octombrie 2000 şi hotărârea Labita v.Italia din 6 aprilie 2000) prin care s-a decis că a fost încălcat art.5 paragraf 3 din Convenţie în ceea ce priveşte durata detenţiei preventive.
Potrivit textului de mai sus, modificat prin Protocolul nr.112 „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraf 1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Conform jurisprudenţei CEDO, aspectul privind caracterul rezonabil al unei perioade de detenţie nu poate fi apreciat în abstract. Caracterul rezonabil al detenţiei unei persoane trebuie evaluat de la caz la caz, în funcţie de trăsăturile specifice ale acestuia. Menţinerea stării de detenţie preventivă poate fi justificată într-un caz concret, numai dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală (a se vedea hotărârea W.v.Elveţia din 26 ianuarie 1993).
Este în primul rând datoria autorităţilor judiciare naţionale să se asigure că, într-o cauză determinată, detenţia preventivă nu depăşeşte o perioadă rezonabilă. În acest scop şi având în vedere respectul cuvenit pentru principiul prezumţiei de nevinovăţie, autorităţile trebuie să ia în considerare toate argumentele pentru şi împotriva existenţei unei necesităţi de ordin public care să justifice o îndepărtare de la regula respectării libertăţii individuale şi care să constituie considerente pentru hotărârea autorităţilor de a respinge cererea de punere în libertate.
Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non pentru legalitatea menţinerii stării de detenţie, dar, după o anumită perioadă de timp ea nu mai este şi suficientă. În situaţiile în care autorităţile judiciare au continuat să justifice
privarea de libertate, dacă aceste motive au fost apreciate ca „relevante” şi „suficiente” CEDO a stabilit şi dacă autorităţile naţionale competente au arătat o „diligenţă specială” în conducerea procedurilor (a se vedea hotărârea Contrada v.Italia din 24 august 1988 şi hotărârea I.A.v.Franţa din 23 septembrie 1998).
Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a inculpatului Ş.M. de la 14 septembrie 2006, de nouă luni, nu este justificată din perspectiva exigenţelor art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta fiind excesivă.
Suspiciunea că inculpatul Ş.M. a săvârşit infracţiunile imputate prin rechizitoriul DIICOT poate justifica, iniţial privarea de libertate, dar nu poate constitui un temei „relevant şi suficient”, după nouă luni de arestare preventivă, cu atât mai mult cu cât autorităţile naţionale competente nu au arătat o „diligenţă specială” în conducerea procedurilor.
Astfel, ca temei al arestării preventive al inculpatului s-a reţinut art.148 lit.e C.proc.pen. constând în aceea că ar fi încercat să exercite presiuni asupra părţii vătămate P.C.T., însă în prezent acest motiv nu mai subzistă, partea vătămată fiind deja audiată în cauză, prilej cu care şi-a retractat în parte declaraţia din faza de urmărire penală, ca de altfel şi celelalte martore audiate, care au arătat expres că nu au fost contactate de vreo persoană care să le preseze să facă acest lucru.
Mai mult, chiar dacă la termenul de judecată din 28 mai 2007 de la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, martora P.P. – mama părţii vătămate P.C. a pretins că partea vătămată ar fi primit telefoane de ameninţare, nu a putut preciza persoana care a făcut respectivele apeluri, neputând fi luată în considerare nici susţinerea privind ameninţarea fiicei sale în sala de judecată, câtă vreme chiar partea vătămată, în declaraţia sa, a arătat că a formulat acuzaţii la adresa inculpatului, fiind presată de mama sa, aspect confirmat şi de martora B.A..
Mai mult, părţile vătămate şi-au retractat declaraţiile din faza de urmărire penală arătând că au fost constrânse de către organele de cercetare penală din punct de vedere psihic, condiţii în care Curtea de Apel Cluj este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasburg).
Pe de altă parte, dacă se va dovedi că în cauză nu s-au exercitat ameninţări, constrângeri asupra părţilor vătămate la întreţinerea de raporturi sexuale, acestea practicându-le de bună voie se va pune problema schimbării încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane în cea de proxenetism prevăzută cu alte limite de pedeapsă, conform recentei decizii a Î.C.C.J. pronunţată în recursuri în interesul legii.
Nu în ultimul rând, inculpatul Ş.M. poate contesta probele obţinute prin mijloace de probă administrate ilegal, având acel drept (a se vedea cazul Khom contra Marii Britanii), iar pe de altă parte, acesta este apărat de prezumţia de nevinovăţie, care nu a fost înlăturată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Al doilea temei al arestării preventive a inculpatului a fost dispoziţia art.148 lit.f C.proc.pen. respectiv, sancţionarea faptelor presupus a fi comise de către inculpat, cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi existenţa unor probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Lăsarea în libertate a inculpatului nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, deoarece prin trecerea timpului s-a stins rezonanţa socială negativă produsă de săvârşirea infracţiunilor imputate, care la finalizarea cercetării judecătoreşti pot primi o altă încadrare juridică, cu alte limite de pedeapsă, neexistând nici temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică, a lăsării în libertate a inculpatului trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite prin jurisprudenţa CEDO care a statuat „că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte – prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat şi în orice caz, ar trebui demonstrat că
punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atâta timp cât ordinea publică este efectiv ameninţată”.
Ori, infracţiunile pentru care este trimis în judecată inculpatul nu sunt în măsură, prin natura lor, să releve un pericol cert pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică, nefiind comise prin constrângere sau alte mijloace violente, iar inculpatul nu are antecedente penale, din care să se poată trage concluzia existenţei unui astfel de pericol, cu atât mai mult cu cât de la ultimele acte infracţionale s-a scurs o perioadă de un an.
Nu poate fi neglijat nici faptul că pe parcursul detenţiei starea de sănătate a inculpatului, care suferă de mai multe boli cronice, s-a deteriorat, fiind internat o perioadă în Spitalul Penitenciar Jilava şi având nevoie de tratament medical permanent.
Inculpatul este arestat preventiv de 9 luni calendaristice, iar până în prezent instanţa de fond a reuşit administrarea doar a unei mici părţi a probatoriului, ca urmare a neprezentării persoanelor citate, fiind evident că detenţia inculpatului se va prelungi peste un termen rezonabil până la terminarea cercetării judecătoreşti.
Potrivit jurisprudenţei CEDO, libertatea persoanei este regula, excepţia de la această regulă constituind-o privarea de libertate (cauza Wemhoff contra Germaniei), ce reprezintă o derogare de la principiile libertăţii individuale şi de la prezumţia de nevinovăţie, autorităţile naţionale având obligaţia de a se asigura că, în fiecare cauză, detenţia la care este supus un acuzat nu depăşeşte o durată rezonabilă.
Referitor la dispoziţia instanţei de fond de a lua faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe durata desfăşurării procesului penal, curtea consideră că aceasta se circumscrie art.5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dându-se eficienţă dispoziţiilor art.136 alin.1 din C.proc.pen., pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal. (Judecător Viorel-Virgil Andreieş)
