În cazul în care din căsătorie au rezultat mai mulţi copii, trebuie să se ţină seama de interesul lor comun, acela de a creşte împreună, separarea fraţilor constituind o măsură extremă, care îşi poate găsi justificarea numai la situaţii extreme.
Decizia civilă 723/R din 05.12.2008 a Curţii de Apel Galaţi
Prin acţiunea înregistrată la nr. 1442/173/2007 la Judecătoria Adjud, reclamantul L.I.E. a chemat în judecată pe pârâta L.E., solicitând desfacerea căsătoriei încheiate la 27.04.2006 din culpa acesteia, revenirea la numele anterior, încredinţarea spre creştere şi educare reclamantului a minorului R.G. şi obligarea pârâtei la plata pensiei de întreţinere.
Pârâta L.E. a depus întâmpinare-cerere reconvenţională.
A precizat că este însărcinată în aprox.5 luni cu al doilea copil al soţilor şi deoarece nu are posibilităţi financiare este de acord cu încredinţarea primului minor către reclamant dar din motivele expuse pe larg în cerere a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 970/20.11.2007 Judecătoria Adjud a admis acţiunea.
Minorul R.G., a fost încredinţat spre creştere şi educare reclamantului.Pentru a hotărî astfel cu privire la divorţ, prima instanţă a avut în vedere declaraţiile martorilor din care a rezultat că pârâta se deplasa des la părinţii săi perioade de câteva zile neglijându-şi familia.
Cu privire la încredinţarea minorului s-au avut în vedere acordul părţilor şi concluziile referatului de anchetă socială efectuat la domiciliul reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen pârâta criticând-o pentru că instanţa nu a manifestat rol activ considerând că nu se mai impune efectuarea referatului de anchetă socială la domiciliul său.
A precizat că solicită încredinţarea minorului acesteia deoarece vizitându-l la reclamant a constatat că nu este îngrijit corespunzător motiv pentru care a sesizat şi Protecţia Copilului.
A susţinut că la instanţa de fond a fost iniţial de acord cu încredinţarea acestuia reclamantului fiind ameninţată dar şi considerând că nu se poate ocupa de 2 copii fără contribuţia bănească a tatălui acestora.
Prin decizia civilă nr.157/2008 a Tribunalului Vrancea s-a admis apelul,
s-a schimbat în parte sentinţa în sensul că s-au încredinţat pârâtei apelante spre creştere şi educare minorii R.G. şi E.I..
Pentru a pronunţa această decizie s-au reţinut următoarele :
Referitor la încredinţarea minorului din referatele de anchetă socială efectuate la domiciliile ambelor părţi rezultă că pârâta are condiţii mult mai bune într-o casă de locuit cu 4 camere şi anexe decât reclamantul într-o garsonieră închiriată.
De asemenea, se consideră că este în interesul minorului în vârstă de 1 an şi jumătate să fie crescut de mamă decât de tată.
Atitudinea oscilantă a pârâtei care la instanţa de fond a fost de acord cu încredinţarea acestuia reclamantului e credibil să se fi datorat stării de graviditate a acesteia.
Cum minora E.I. este rezultată tot din căsătoria părţilor dar s-a născut după pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond respectiv la 19.03.2008 situaţia acesteia urmând însă a fi stabilită, în temeiul art. 42 Codul familiei va fi încredinţată tot pârâtei ţinând cont de vârsta acesteia.
Împotriva deciziei civile nr.157/2008 a Tribunalului Vrancea a declarat recurs reclamantul considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive :
Pentru a-i încredinţa minorul R.G., instanţa de fond a avut în vedere consimţământul pârâtei, exprimat expres şi în scris prin întâmpinare şi cerere reconvenţională din 06.11.2007, referatul anchetei sociale şi interesul minorului care, deşi locuia cu tatăl său într-o garsonieră, era bine întreţinut şi îngrijit, iar el îi acorda toată afecţiunea.
Este netemeinică şi contravine intereselor minorului raţiunea instanţei de apel care a încredinţat pârâtei minorul doar pentru faptul că aceasta „are condiţii mult mai bune într-o casă de locuit cu 4 camere şi anexe decât reclamantul într-o garsonieră închiriată”, aprecierea intereselor minorului trebuind a fi făcută de instanţă în cadrul dispoziţiilor legale, iar nu în afara acestora.
Unul din principiile ocrotirii părinteşti, e acela că părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească îndatoririle părinteşti în mod egal şi numai în interesul copilului; noţiunea de interes al copilului incluzând obligaţia părintească de a-l creşte pe copil îngrijind de sănătatea şi de dezvoltarea lui fizică şi psihică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, supravegherea sa permanentă.
Ca atare, nu este în interesul minorilor să fie amândoi încredinţaţi mamei, care nu realizează venituri şi mai are şi alte obligaţii contractuale.
Examinând actele şi lucrările dosarului recursul s-a respins ca nefondat.
Este de necontestat că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile care privesc copilul, acest interes fiind ridicat la rang de principiu atât prin normele naţionale, cât şi prin cele internaţionale în materie, respectiv art.2 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art.42 alin.(1) Cod familiei şi art.3 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România în anul 1990, prin Legea nr.18/1990.
Prin urmare, şi la încredinţarea copiilor minori, condiţia esenţială în raport de care instanţele judecătoreşti au îndatorirea să se pronunţe, constă în interesul superior al copiilor, interes ce urmează a fi stabilit prin examinarea tuturor criteriilor consacrate în acest scop de doctrină şi jurisprudenţă.
Aceste criterii sunt vârsta copilului, posibilităţile părintelui de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, ataşamentul faţă de minor, precum şi al minorului faţă de părinte, grija manifestată de părinţi în timpul convieţuirii şi după despărţirea lor în fapt, precum şi altele asemenea.
Criteriile de apreciere a interesului superior al minorului formează un ansamblu guvernat de principiul egalităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate reţine caracterul primordial sau determinant al unuia sau altuia dintre criteriile respective; astfel spus, în aprecierea interesului superior al copilului nu se poate absolutiza vreunul dintre criteriile enunţate, instanţa urmând a le evalua în ansamblul lor, prin analizarea fiecărui criteriu în contextul celorlalte.
In plus, în cazul în care din căsătorie au rezultat mai mulţi copii, trebuie să se ţină seama de interesul lor comun, acela de a creşte împreună, separarea fraţilor constituind o măsură extremă, care îşi poate găsi justificarea numai la situaţii extreme.
Creşterea împreună a fraţilor este în interesul lor superior nu doar atunci când între ei s-au statornicit puternice legături de afecţiune, când măsura separării ar fi de natură să le creeze traume psihice greu de depăşit, dar şi atunci când separarea ar contribui la o ruptură definitivă între fraţi, datorată influenţei negative a părinţilor; dacă interesele copiilor minori impun creşterea lor împreună, atunci când între ei există legături de afecţiune, cu atât mai mult aceeaşi soluţie se impune când separarea ar contribui la dispariţia sentimentelor fireşti dintre fraţi, preîntâmpinarea unei asemenea rupturi, care nu este în interesul copiilor, putându-se realiza numai prin creşterea lor împreună, prin traiul alături putându-le fi schimbate sentimentele într-un sens pozitiv, spre o relaţie de dragoste şi afecţiune reciprocă, proprie fraţilor, cu consecinţe benefice pentru dezvoltarea lor viitoare.
Transpunând criteriilor enunţate la situaţia de fapt din speţă, aşa cum a fost ea reţinută de instanţele de fond, se constată că măsura de încredinţare către mamă şi a băiatului corespundea interesului superior al acestuia.
Astfel, este cert stabilit că ambii părinţi prezintă cam aceleaşi condiţii materiale şi garanţii morale pentru creşterea şi educarea celor doi copii minori născuţi din căsătorie, dar că, în timp ce mama manifestă un ataşament egal faţă de amândoi copiii şi o disponibilitate egală în a-i creşte şi a-i educa împreună, tatăl manifestă un puternic ataşament numai faţă de băiat pe care doreşte să îl crească în familia sa.
Astfel, deşi recurentul pretinde că intimata nu are mijloace de întreţinere, să nu uităm că e beneficiara unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere şi că ea gospodăreşte împreună cu părinţii săi în condiţii ce au fost apreciate de referentul comunei P ca fiind „foarte bune”. Pe de altă parte venitul recurentului e de doar 600 lei, fapt ce denotă că ambii părinţi prezintă cam aceleaşi garanţii materiale.
In ceea ce priveşte moralitatea mamei, aceasta e pusă la îndoială de fostul soţ numai sub aspectul părăsirii domiciliului comun şi lăsarea băiatului în grija sa exclusivă pentru că se ducea la părinţii săi, ori o încredinţare a ambilor copii către intimată, care locuieşte în prezent la părinţii săi elimină implicit această problemă.
Ceea ce a fost hotărâtor pentru instanţa de apel în luarea deciziei a fost vârsta fragedă a copiilor, vârstă ce presupune prezenţa mamei pe cât posibil cât mai mult în preajma minorilor. S-a apreciat ca fiind corectă optica instanţei de apel sub acest aspect.
In plus, s-a apreciat că tatăl nu i-ar putea oferi minorului un climat propice dezvoltării armonioase a personalităţii sale în formare în condiţiile în care vorbeşte de tulburări psihice ale intimatei fără date reale în acest sens, nu aminteşte nimic de fetiţă deşi e tot copilul său şi consideră că mama nu prezintă garanţii morale, deşi concepe un copil cu aceasta în perioada imediat anterioară. E uşor de intuit ce-i va spune băiatului despre mama şi sora sa dacă i-ar fi încredinţat, ceea ce i-ar induce practic în mod indirect sentimentul de respingere faţă de persoanele cu care ar trebui să aibă cea mai apropiată relaţie, ceea ce în mod neîndoielnic contravine interesului băieţelului, care trebuie crescut în spiritul de dragoste şi respect faţă de toţi membrii familiei.
