ARESTAREA PREVENTIVĂ. CONDIŢII. EXISTENŢA UNOR PROBE SAU INDICII TEHNICE CĂ S-A SĂVÂRŞIT O FAPTĂ PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ, DAR ŞI CĂ CEL CERCETAT ESTE AUTORUL INFRACŢIUNII.
Prin procesul verbal din 9.11.2006 în temeiul art. 228 Cod procedură penală procurorul a început urmărirea penală împotriva învinuitului I.S. pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 al.1 Cod penal, iar prin ordonanţă în temeiul art. 235 Cod procedură penală a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii respective.
În fapt, procurorul a reţinut că „La data de 4.11.2006 inculpatul I. S., împreună cu R. P. A., ambii având calitatea de agenţi de pază, chemaţi fiind la un magazin, unde victima B. M. a fost surprinsă sustrăgând 2 flacoane de parfum, au lovit-o cu corpuri dure provocându-i leziuni grave care au condus la rezultatul letal”.
La data de 10 noiembrie 2006 parchetul invocând prevederile art.148 lit.f Cod procedură penală – inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi faţă de împrejurările concrete ale comiterii faptei, considerând că există probe certe că lăsarea sa în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică – a propus luarea faţă de inculpatul I. S. a măsurii arestării preventive pe o durată de 30 zile.
Examinând propunerea de arestare preventivă a inculpatului I. S. prin prisma motivelor invocate de parchet precum şi a probelor administrate: declaraţiile inculpatului date ca inculpat, dar şi anterior ca martor, declaraţiile coinculpatului R. P. A., precum şi declaraţiile martorilor, raportul de constatare medico-legală, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 148 lit.f Cod procedură penală pentru arestarea inculpatului.
Potrivit articolului menţionat, cu denumire marginală „Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului” – „măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri: (f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică”.
Din analiza textului rezultă că acesta prevede o condiţie generală, valabilă pentru toate cazurile în care se dispune sau se poate dispune arestarea, respectiv dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 Cod procedură penală şi condiţii speciale ce sunt prevăzute de fiecare caz în parte de la lit.a la lit.f a art.148 Cod procedură penală.
Potrivit art.143 al.1 Cod procedură penală – text care prevede condiţia generală a măsurii arestării preventive,dar şi a reţinerii – „măsura reţinerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”.
Teza finală a textului suscitat prevede condiţia existenţei probelor sau indiciilor temeinice, că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca „un element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei”.
Din probele administrate în cauza de faţă de către organul de urmărire penală materializate în mijloacele de probă enumerate mai sus rezultă cu certitudine că în cauză s-a săvârşit o infracţiune de omor, dar nu rezultă cu aceeaşi certitudine că autorul infracţiunii este inculpatul Iancu Sorin.
Din declaraţiile oscilante ale martorilor, a rezultat în primă fază a cercetărilor că al infracţiunii este R. P. A..; apoi că la faptă a participat şi I. S. Potrivit declaraţiilor ulterioare ale inculpaţilor R. P. A. şi I. S. a rezultat că la faptă a participat şi o a treia persoană pe nume T. S. care nu a fost audiată nici în calitate de martor.
Declaraţiile celor doi inculpaţi sunt concordante cu privire la zonele în care a lovit fiecare dintre ei victima precum şi T. S. şi a rezultat că ambii inculpaţi l-au lovit pe B. M. în zona capului, a spatelui – între omoplaţi şi la picioare, iar T. S. l-a lovit în zona abdomenului cu talpa piciorului când victima se afla la pardoseală cu faţa în sus.
Examinând concluziile raportului de constatare medico-legală (necropsie) se poate observa că numai „traumatismul abdominal a fost tanatogenerator, între acesta şi deces existând legătură de directă cauzalitate”, „leziunile faciale nu au caracter tanatogenerator; în condiţiile supravieţuirii ar fi necesitat 5-7 zile îngrijiri medicale pentru vindecare”.
Faţă de declaraţia inculpatului I. S. în sensul că el şi R. P. A. i-au aplicat lovituri victimei numai în zona capului şi a picioarelor, a rezultat că cei doi răspund numai pentru aceste leziuni ce ar determina încadrarea faptei lor în prevederile art. 180 al.2 Cod penal pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Este evident că potrivit art.69 Cod procedură penală „Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză”, însă în cauză declaraţiile martorilor sunt contradictorii între ele şi chiar declaraţiile aceluiaşi martor luate la intervale de timp – cum este cazul martorei C. S.– sunt contradictorii; această martoră declarând ulterior că parte din declaraţii i-au fost sugerate de către M.C. patronul societăţii de pază.
Faţă de contradictorialitatea declaraţiilor martorilor oculari şi recunoaşterea martorei C. S. că a fost influenţată de M. C. să declare mincinos, susţinere care se coroborează cu a inculpatului I. S. în sensul că aceeaşi persoană (M. C.) s-a deplasat la morga spitalului pentru a vedea leziunile victimei şi a stabili cine să răspundă pentru acestea; faţă de lipsa procesului verbal de cercetare la faţa locului, a actului de sesizare a organului de urmărire penală, a neaudierii agentului de pază T. S., a faptului că nu s-au verificat susţinerile inculpatului I. S. în sensul că incidentul a fost înregistrat de camerele video însă au fost şterse în noaptea ulterioară comiterii faptei, instanţa a apreciat că probele sunt insuficiente pentru a se reţine în sarcina inculpatului I. S. săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută de art.174 al.1 Cod penal.
Faţă de materialul de urmărire penală existent în dosarul cauzei inculpatul I. S. poate să răspundă pentru leziunile faciale ce ar fi necesitat pentru vindecare 5-7 zile îngrijiri medicale, faptă ce se încadrează în prevederile art.180 al.2 Cod penal însă pentru această infracţiune nu există temeiul legal al arestării fiind pedepsită cu pedeapsă mai mică de 4 ani închisoare.
Pe considerentele mai sus expuse în temeiul art. 1491 pct.9 şi art. 143 al.1 teza II Cod procedură penală, instanţa a respins propunerea parchetului de arestare preventivă a inculpatului I. S., întrucât din probele administrate şi depuse la dosar până la momentul înaintării propunerii tribunalului nu a rezultat că inculpatul este autorul infracţiunii de omor prevăzută de art.174 al.1 Cod penal.
Încheierea a rămas definitivă prin decizia Curţii, care a respins ca tardiv recursul parchetului.
